Constantin Lăcătușu – povestea primei reușite românești pe Everest

20 de ani au trecut de când Constantin Lăcătușu a atins “acoperisul lumii”. În 17 mai 1995, “Ticu” a devenit primul alpinist român care a atins vârful Everest. Până să ajungă acolo, el a făcut prima escaladă cu o funie de întins rufe, carabiniere primite de la electricieni și cu un ham de la pompieri. Următorul dialog prezintă povestea primei reușite românești pe Everest și arată modul în care a evoluat alpinismul de-a lungul anilor.

foto: Constantin Lăcătușu

foto: Constantin Lăcătușu

www.sporttim.ro: În ce condiții se practică alpinismul în România până în anul 1990, atunci când puterea politică nu permitea oricui să iasă din țară și nici oriunde?

Constantin Lăcătușu: Existau aproape 25 de cluburi de alpinism unde se practica alpinismul competițional, dominat de asociațiile mai înstărite , finanțate de sindicate, de armată sau de unele întreprinderi de stat. Celelalte secții, majoritatea studențești sau ale unor mici cluburi locale promovau și ele un alpinism de performanță dar în afara sistemului competițional, pe ideea ca în acest sport competiția este în primul rând cu tine însuți, sau cu muntele și nu cu alți alpiniști. Competiția între alpiniști a degenerat treptat în plafonarea mișcării de performanță la nivelul acelorași trasee de stâncă sau rute de iarnă parcurse la viteză, de multe ori in condiții suplimentare de risc care au dus chiar la accidente grave. În afara competiției, alpinismul a evoluat pe linia dificultății traseelor și nu a vitezei cu orice preț. Limitele erau însă impuse în primul rând de lipsa echipamentului tehnic dar mai ales de imposibilitatea de a ieși și dincolo de Carpați. Astfel, alpiniștii noștri cei mai buni care au mai rămas în țară – fiindcă mulți deja plecaseră înainte de 1989 – au devenit adevarați maeștri în alpinismul limitat la condițiile din Carpați. O școala foarte bună, dar insuficientă pentru performanțe în muntți înalți. Au fost însă și foarte puțini care au beneficiat de schimburile de experiență cum se chemau atunci, ajungând astfel -de puține ori – în Alpi, Caucaz și chiar în Pamir (mai ales clubul Armata Brașov). Alții au reușit prin multă diplomație și tot felul de intervenții speciale să ajungă – cu eforturi uriașe – în Alpi, Alaska și chiar în Himalaya; în acest sens cel mai bun exemplu fiind Taina si Emil Coliban. Înainte de 1989, au fost doar 2 expediții românești în Himalaya, în 1985 și 1988. În 1985, alpiniștii au inventat chiar un pretext ingenios, atunci fiind Anul Internațional al Tineretului. S-a alcătuit un comitet român pentru Himalaya, Nicu Ceaușescu a fost invitat să gireze totul de foarte sus și s-a reușit plecarea. Cornel Coman îmi povestea că au muncit ani de zile pentru a scăpa de datoriile făcute cu ocazia expediției, costurile ridicându-se la prețul unei Dacii de persoană. Comuniștii români, spre deosebire de semenii lor din alte țări estice, nu au agreat niciodată alpinismul. Varianta oficială era că nu doreau accidente în afara țării care să afecteze imaginea comunismului românesc. Varianta reală este că au înțeles – nu știm de unde – că alpnismul înseamnă în primul rând libertate – chiar prea multa libertate – a spiritului și a minții.

foto: aproape de vârful Everest

foto: aproape de vârful Everest

– După 1990, traseele alpiniștilor români s-au diversificat. Cum au fost ei apreciați de către colegii din străinătate?

C.L.: Alpiniștii noștri au început să iasă afară imediat dupa 1990; nu așa de masiv însă, ca restul românilor. Bariera de la graniță a fost inlocuită cu o barieră financiară. Totuși, treptat, am început să recuperăm. Și eu și colegii mei de atunci, am fost primiți, pot spune, cu brațele deschise. Toți erau curioși să vadă și alpiniști români. Mai întâi am fost în est, la ruși, în Caucaz; chiar de 3 ori până în 1993. Ne-am făcut acolo prieteni, rușii au fost gazde extraordinare, aveau și niște baze de pregătire bine puse la punct, de care ulterior s-a ales praful. La fel și în vest, în Alpi, în Elveția, Saxona sau în Scoția. În 1990, imediat dupa revoluție, am avut primul contact cu clubul alpin german (DAV), chiar cu președintelede atunci, la sediul lor din Munchen. Întâlnirea a fost aranjată de o firma de echipamente germană, Vaude cu care începusem să colaborez. Tot atunci, în mai 1990, m-am întâlnit cu șeful verzilor din parlamentul bavarez, în biroul acestuia. Din aceste prime contacte m-am ales cu primii prieteni din vest și cu foarte multe lucrări de specialitate, de alpinism, ecologie si protectia mediului. Apoi am urmat sesiuni de pregătire alpinistică în Franța, Elveția și Scoția. Au fost multe ascensiuni în echipă cu colegii din alte țări, am căștigat experiențe noi, prieteni noi. În 1992, am dorit să merg în premieră în Himalaya. L-am contactat pe secretarul general al British Mountaineering Council, ne cunoșteam, dar nu suficient. El (Roger Payne) mergea în echipă cu unii din cei mai buni alpiniști britanici ai momentului pe Broad Peak (8047m), în Pakistan. M-a refuzat politicos spunând că e mai bine să merg mai întâi pe munți mai mici, să capăt experiență și apoi în mod sigur vom merge împreună. Ca prin minune însă, am facut rost de bani și am ajuns acolo, cu altă echipă, internațională. Ne-am întâlnnit pe munte. Pur și simplu s-a blocat cand m-a vazut; simbolic parcă, în acea zi noi urcam și ei coborau. După o saptamână ei au renunțat complet la vârf si eu am reusit singura ascensiune din acel an pe Broad Peak. Am rămas foarte buni prieteni, ne-am mai întâlnit de câteva ori, chiar ne-am cățărat împreuna, dupa 5 ani, în Scoția. Între timp, Roger a ajuns șef la Federația Internațională de Alpinism, cu sediul în Elveția, acolo ne-am văzut ultima dată. În 2012 a murit tragic, împreună cu mai mulți alpiniști britanici, într-o avalanșă pe Mont Blanc.

– În ce măsură echipamentele tehnice ale alpiniștilor români puteau fi comparate la acea vreme cu cele ale colegilor din străinătate?

C.L.: Nu puteau fi comparate. Primul traseu de escaladă l-am făcut cu o funie de nylon de întins rufe, cu șase carabiniere uriașe de oțel de la electricieni și cu un ham de la pompieri. Buclele de asigurare erau făcute tot de mine, împletind pur și simplu ața din comerț. Am fost un adevarăt kamikadze, mă și mir că am scăpat. Ca mine, au fost mulți alții. Mai cumpăram câte ceva de la alpiniștii străini, cehi si est-germani, care mai veneau pe la noi. Am mers odată, în câteva trasee, chiar cu un alpinist din Stuttgart și soția sa, o timișoreancă; era prin 1986. A mai venit apoi și în iarnă, sa facem Munții Rodnei pe schiuri. A adus cu el tot ce era nevoie fiindcă aici nu aveam mai nimic: schiuri de tură echipate, bocanci, ochelari, căști, corzi, aparate radio de căutare după avalanșă. Pe când eram student in Bucuresti mi-am construit singur primul rucsac. Alți amici își fabricau corturi, espadrile, jachete și pantaloni, ba chiar coltari, pioleți și carabiniere. La o tabară cu geologii de la Bâlea, prin 1987, am rupt în total vreo 10 perechi de colțari făcuți în țară. La Oradea începuseră să se facă corzi de alpinism. Deși nu erau omologate, erau de o calitate acceptabilă. Le folosea doar armata și noi alpiniștii. Marius Albu din Bacău făcea pioleți extraordinari; Ali făcea colțari în București și devenise unul din puținii specialiști pe gheață de la noi. O prietenă din Piatra Neamt mi-a făcut supra-pantalonii cu care am fost în Himalaya. Am avut cu mine și un pulover de lână croșetat de nevasta unui salvamontist.
Pe de altă parte, nu cred că echipamentul tehnic a fost cel care ne-a limitat activitatea înainte de 1990. Compensam acest lucru cu foarte mult entuziasm, un spirit de aventură total și o pasiune nemarginită pentru tot ce înseamnă munte și alpinism.

foto: vedere de pe creasta finală NE

foto: vedere de pe creasta finală NE

– Cu ce fonduri participau alpiniștii la expediții și de unde le obțineau?

C.L.: Începutul anilor 90 a fost destul de dificil din punct de vedere financiar. Toată lumea era pusă pe făcut bani, indiferent cum; se infiripa si la noi capitalismul sălbatic și nu exista încă practica sponsorizării. Prețul pentru un opmiar era cel al unei garsoniere. Everestul costa cât o casă. Salariul mediu era sub o sută de dolari ! Să nu mai vorbim de ceața tranziției când nici nu mai știai cine ce fură și de la cine. În timpul acesta, minerii băteau prin București tot ce prindeau, bun sau rău. Unul din antrenorii mei de atunci, matematician, venea de la meditații. L-au prins cu o culegere de mate, au ghicit că e intelectual și l-au ciomăgit. Astfel, mai toți prietenii mei apropiați, alpiniști din București, dar și din Piatra Neamț, au părăsit țara destul de rapid, forțați de împrejurări. Lumea avea cu totul alte probleme. Și apărea unul ca mine cu vreo hartie bătută la o mașină mecanică (încă nu aveam computere și imprimante !) pe care scria cu optimism „cerere de sponsorizare”. Răspunsul primit te trezea brusc la realitate: „bravo ! extraordinar ! ce curaj ! … îți dorim mult succes !” . Era nevoie de un noroc extrem, ca la loto,sau de o întâlnire neașteptată cu o persoană providențială. Cum nu sunt un tip foarte ghinionist, acel moment a sosit la momentul potrivit, exact cu două luni înaintea primei mele plecări în Himalaya. Persoana providențială se numește Luigi Bodo, un italian din Biella devenit român după câteva decenii petrecute aici. Și atunci, și acum, RIFIL, o companie model, prima firmă mixtă din Europa de Est de după război, a fost cu mine în mai toate aventurile alpinistice și am împărțit împreună câteva realizari memorabile.

– În ce măsură expedițiile din perioada 1990-1994 ( Caucaz, Elveția, Himalaya ), au contribuit la pregătirea dumneavoastă pentru ascensiunea din 1995, pe Everest?

C.L.: Cred că au fost esențiale atât pentru dobândirea încrederii în forțele proprii cât și pentru acumularea experienței obligatorii pentru încercarea supremă, pe Everest. Pentru a urca în siguranță Everestul fără ghid și șerpași însoțitori, bazându-te pe propriile forțe, e nevoie atât de o experiență tehnică ce se obține în ani de ascensiuni pe ghețari și vârfuri înzăpezite dar și de contacte prealabile cu altitudinile amețitoare de peste 8000m. După ce am fost la cota 8000 în 1992 si 1994, aveam încrederea că pot rezista și mai mult. Marea altitudine, extremă, deși dură, devenise pentru mine un mediu oarecum familiar. Mă testasem și știam că acolo sus, sunt capabil de performanță maximă.

foto: ruta parcursă de Constantin Lăcătușu

foto: ruta parcursă de Constantin Lăcătușu

– În anul 1994 ați renunțat la ascensiunea pe Everest pe o rută nouă, ( pe fața NNE – Tibet ), pentru salvarea unor colegi care făceau parte din altă expediție. De ce? Ați regretat imediat după aceea că nu ați continuat ascensiunea?

C.L.: Dimpotrivă! Faptul că am putut ajuta colegi din alte echipe a compensat aproape total tristețea provocată de renunțarea la vârf. Când auzi sau citești așa ceva pare usor romanțat dar când trăiești acele momente cu adevărat implicarea este totală și deciziile aparent grele vin de la sine. Am apreciat întotdeauna camaraderia la munte și am încercat să fiu un bun om de echipă; îmi place mult acest spirit al muncii în echipă, al respectului față de partenerul tău dar și față de ceilalți alpiniști. Fairplay-ul cred că este esențial, nu doar în alpinism. Dar lumea, inclusiv cea alpinistică, nu este așa cum ne-am dori noi. După retragerea din 1994 și tentativa de deschidere a unei rute noi, foarte dificile, am revenit acasă convins că data viitoare voi reuși. Comitetul Olimpic Român mi-a acordat trofeul Fair Play, la care tin foarte mult.

– Un an mai târziu, în 1995 ați urcat pe “acoperișul lumii”. Pe ce traseu și care era gradul de dificultate al acestuia?

C.L.: În primăvara anului 1995 am revenit pe Everest, extrem de motivat, tot pe versantul Nordic, dinspre Tibet. Tot în echipa lui Russell Brice, eu eram ghid asistent (“assistant guide”). Russ avea nevoie și de sprijinul meu, el fiind angrenat cu toate forțele (logistica, șerpași) în susținerea unei echipe de filmare englezești, parte a expediției noastre, dar care avea o strategie separată deși beneficiam de aceeași tabară de bază și foloseam aceleași tipuri de corturi în taberele de altitudine. Cei șase șerpași ai nostri au fost implicați mai mult în transportul unor echipamente de filmare sofisticate și au asistat în principal echipa de filmare (șase persoane). Mai aveam în echipa un ghid canadian care nu urcase însă un vârf de 8000m. De altfel, nici Russell Brice nu avea încă Everestul în palmaresul său, deși reușise în premieră celebra creastă nord-estică, fără a atinge vârful (a coborât pe creasta Nordică). Traseul nostru urma creasta Nordică, până la joncțiunea cu creasta nord-estică, apoi pe aceasta până în vârf, trecând peste celebrele puncte mai proeminente și mai dificile, First Step (8560m), Second Step (8610m) si Third Step (8710m), așa cum au fost ele denumite după primele tentative britanice din anii ’20 si ’30. Chinezii au reușit primii acest traseu, în 1960 (a 2-a ascensiune a vârfului și prima pe versantul nordic), cu o expediție-mamut, inițiată de Mao. M-am întâlnit cu cei trei victorioși (doi chinezi și un tibetan) în tabăra de bază, aniversau 35 de ani de la succes. Până în primăvara lui ’95, cca 75 alpiniști reușiseră acest traseu, dintre ei doar 5 fără butelii de oxigen artificial. În total, până atunci, urcaseră pe Everest, puțin peste 350 de oameni, pe toate traseele, dinspre Nepal și dinspre Tibet. Acesta din urmă, este mai expus la vânturi extreme decât ruta nepaleză, este mai putin însorit, deci mai friguros, ultima tabara fiind la peste 8250m. Doar cinci din cei 14 optmiari depășesc altitudinea acestei tabere de pe versantul Nordic al Everestului. Ultima zi, ziua vârfului este cea mai dificilă: lungă, cu obstacole tehnice, vânturi puternice, iar după vârf te așteaptă încă o noapte la aproape 8300m !

– Descrieți ultima parte a ascensiunii.

C.L.: Am ajuns la ultima tabără alături de alți doi alpiniști (un francez și un neo-zeelandez) și doi șerpași din echipa mea. Până acolo am mers independent, fără oxigen artificial, așa doream să fac toata ascensiunea. Din păcate, a doua zi, pe 16 mai, a nins și am rămas blocat in cort, la 8250m altitudine. Colegul neo-zeelandez a urcat cam 200 m dupa care a coborât direct la 7000m. Organismul uman suferă o degradare progresivă cu fiecare oră petrecută la asemenea cote amețitoare. Mi-am dat seama că șansele de a urca fără oxigen suplimentar se diminuasera drastic. Am plecat spre vârf în dimineața zilei de 17 mai, cu noaptea în cap, luând cu mine mai puțin de jumătate din oxigenul necesar, doar două butelii, una mai mică și o alta mai mare, ambele începute de ceilalți colegi. Era un ger cumplit, francezul care rămăsese cu mine era înghețat, i-am fixat eu colțarii pe bocanci dar, după câțiva metri a renunțat și a coborât. Am rămas cu șerpasul Chuldim. Alături de noi mai erau cinci alpiniști (doi ruși, un kazah, un englez și un turc). Am mers cot la cot cu Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpiniști ai lumii (dispărut apoi, într-o avalanșă în Annapurna) până în creasta principală, nord-estică. Acolo, am întâlnit un american, Toni, care avea nevoie disperată de ajutor. Supraviețuise acolo sub cerul liber, după ce încercase vârful cu o zi înainte. A scăpat ca prin miracol. I-am cerut lui Chuldim să coboare cu el în tabăra de bază, așa că am rămas singurul alpinist pe munte, din echipa lui Russell Brice. Cât timp am stat însă pe loc, cu Toni și Chuldim, mai bine de jumătate de ora, ceilalti cinci alpiniști, din alte două expeditii, m-au depășit. Îi vedeam cum urcau Second Step, cel mai dificil punct al traseului. Am ajuns și eu acolo, respirând din ce în ce mai greu. Mi-am dat seama că buteliile de oxigen se goliseră și mi-am scos masca. Eram încă departe de vârf (cca 1km), la cota 8600m. Am trăit atunci, un adevarat șoc pentru organism. Nu erau nici corzi fixe pe întreg traseul, așa cum este în ziua de astăzi. Eram însă extrem de hotărât și am continuat, încet dar sigur, făcând pauza la fiecare 3-5 pasi, pe ultima secțiune, piramida finală a vârfului. Am pășit pe acoperisul lumii pe la ora 13.45, dupa un chin ce mi s-a părut interminabil.

foto: Constantin Lăcătușu pe vârful Everest

foto: Constantin Lăcătușu pe vârful Everest

– Descrieți momentul atingerii vârfului.

C.L.: Am știut tot timpul că voi reuși, deși ultimele sute de metri au fost o probă de suferință dar și de motivație și determinare totală. Bucuria victoriei finale – eram totuși primul român acolo – a fost dublată de ușurarea că, în sfârșit, chinul se încheiase. Am putut admira toată lumea de sus, la propriu si am făcut mai multe poze spre toate zările, spre Tibet, spre creasta nord-estică pe care urcasem, spre creasta vestică (urcată de americani în 1963, a treia ascensiune a vârfului) dar și spre versantul opus, nepalez , ( așa numitul Western Cwm ), și ultima parte a crestei sud-estice pe care urcaseră, în premieră, Hillary și Tensing, în 1953. Pe vârf era atunci un trepied montat de alpiniștii chinezi în 1975, la a doua ascensiune a versantului nordic. Am făcut mai multe poze cu acest trepied pe care erau montate stegulețe budiste nepaleze; erau și două drapele naționale, japonez și brazilian, lăsate acolo de două expediții ce atinseseră vârful cu câteva zile înainte. Din tabăra de bază, colegii de expediție mă urmăreau cu o lunetă puternică și au notat într-un carnețel ora la care m-au văzut pe vârf (14.00). Eram singurul om în acel moment pe piramidă finală, deci nu puteam fi confundat cu nimeni altcineva. Norii începuseră să-și facă apariția dar consider că vremea a fost totuși favorabilă. Aveam buzele deshidratate, cum se poate vedea în poza autoportret de pe vârf. În ochelarii mei se reflectă stegulețele fixate pe trepiedul chinezesc și versantul nepalez, vizibil doar de pe vârf. Eram conștient că realizasem ceva destul de important pentru alpinismul românesc. Consideram că meritam această victorie muncită, mai ales dupa primele aventuri himalayene (’92 si ’94) în care câștigasem multă încredere și experiență. Ajunsesem pe vârf fără oxigen artificial, deși îl folosisem pentru cca 350m deasupra ultimei tabere, până la bază.

– Cum vi s-a părut coborârea?

C.L.: Știam că nu e bine să stau prea mult în zona vârfului mai ales că eram fără oxigen și vremea se putea inrăutăți brusc. Așa că am coborât cu atenție, dar cât am putut de repede spre tabăra 3 la 8250m. La un pasaj în zona First Step am preferat să cobor puțin la liber apoi să fac o săritură pentru a mai salva din timpul care se pierde în general cu manevrele de corzi la coborarea în rapel. La aterizare însă un colțar a cedat și a trebuit sa cobor cu unul singur. Am ajuns la ultima tabără exact înainte de căderea întunericului. Aici nu mai era nimeni din echipa mea, toti colegii, inclusiv șerpașii coborâseră în tabăra de bază avansată sau chiar în tabăra de bază. Mi-au lăsat acolo cortul și provizii. Am rămas însă peste noapte cu un rus și un turc care mi-au oferit puțină apă. A doua zi am coborât direct în tabăra avansată de la 6400m, apoi în base camp, la 5200m. După două zile petrecute acolo pentru refacere m-am întors pe creasta nordică la peste 7000m, pentru filmări.

– Cât a costat expediția, de unde ați obținut fonduri?

C.L.: Excluzând echipamentele, 25.000 USD. Cam atât costă și acum, chiar mai puțin dacă se merge fără oxigen și fără șerpași de altitudine. Într-o expediție comercială însă, cu servicii tip all-inclusive, din base camp până în vârf, inclusiv oxigen si șerpaș însoțitor, costul poate fi dublu, sau chiar mai mult. Eu pot să vă spun că nu aș fi ajuns pe Everest fără sprijinul total al firmei romano-italiene RIFIL.

– Cum ați fost primit în România?

C.L.: Extraordinar! În România, știrea a ajuns prin Reuters. Imediat, am primit un mesaj de felicitare prin fax de la domnul Alexandru Mironov, pe atunci ministru al sportului. La aeroport m-au așteptat toți prietenii apropiați dar și oficiali din MTS.

– În anii următori au urmat multe alte ascensiuni, în timp reușind să atingeți cel mai înalt vârf al fiecărui continent. Care vi s-a părut cel mai greu și de ce?

C.L.: Cel mai greu, din cele 7 vârfuri continentale este, fără îndoială, Everestul. Nu se poate compara cu celelalte luate la un loc. Pot spune însă că am avut o expediție interesantă în Antarctica, pe Vinson, ultimul meu pisc din seria de 7, în decembrie 2001. Vremea a fost proastă, am fost blocați trei zile sub vârf, fără provizii alimentare suficiente, izolați de restul lumii. Cel mai mult mi-a placut în insula Noua Guinee, in 2000; a fost o adevarată întoarcere în timp. Am întâlnit acolo triburi din “epoca de piatră”, iar ascensiunea a fost una tehnică, spectaculoasă. Am făcut alături de Joby Ogwyn, SUA, prima repetare a unui traseu deschis de celebrul Reinhold Messner.

foto: trepiedul de la cota 8848

foto: trepiedul de la cota 8848

– Au trecut 20 de ani de când ați atins cel mai înalt vârf al lumii. În ce fel s-a schimbat alpinismul în această perioadă ?

C.L.: Echipamentul a evoluat în cele mai mici detalii. Este mult mai performant și mai ușor, chiar ultra-ușor. În primele mele expediții în Himalaya, încă foloseam pantaloni cusuți de un prieten, pulover de lână croșetat de o prietenă, și o jachetă cu care ieșeam și în oraș. Am înghețat în cei mai buni bocanci de atunci, iar colțarii fabricați de una din cele mai renumite firme din Franta s-au rupt. Mijloacele de informare și comunicare au evoluat însă cel mai spectaculos. Când am fost eu pe Everest nu știam de internet, e-mail, telefoane mobile, aparatură digitală. Ne informam din câteva cărți sau reviste, iar cel mai evoluat telefon, prin satelit, era ca un geamantan. Am vorbit la așa ceva cu 20 USD/min, acum cea mai scumpă convorbire cu celularele moderne, tot via satelit, este max 1 USD. Țin bine minte cum am sunat acum 20 de ani, din Himalaya, căutând o persoană din România, la locul de muncă. Mi-a raspuns o secretară, mi s-a spus să aștept puțin, am așteptat câteva minute după care a venit răspunsul “Ne pare rău, persoana căutata nu mai este la birou”. Aceasta convorbire extrem de interesantă m-a costat 100 de dolari.

– Numărul expedițiilor a crescut în timp. Putem vorbi de “industria Everest”?

C.L.: Putem spune că, în ultimii 20 de ani, comercializarea excesivă a expedițiilor pe Everest a dus și la o industrie super-specializată. Aceasta aduce venituri Nepalului, șerpașilor, porterilor, ghizilor si organizatorilor de expediții. Mica industrie turistică locală de la poalele Everestului are și ea de câștigat. Nu în ultimul rând, alpiniști din toată lumea, mai mult sau mai puțin pregatiți, au acum o șansă mai mare de a-și îndeplini visul, însoțiți de șerpași până pe vârf, cu multe butelii de oxigen și cu tabere de altitudine pre-instalate. Traseul din tabără până pe vârf este și el echipat cu corzi fixe, montate tot de șerpșsi. De multe ori, pe anumite pasaje se stă practic la coadă. Totul a început în 2003 când, pentru prima dată, peste 1000 de oameni au venit să escaladeze Everestul. Până atunci, într-un sezon, erau câteva zeci de alpiniști, foarte rar urcau mai mulți de o sută. Până în 1995, urcaseră pe vârf 350 de oameni, în toată istoria alpinismului. De atunci, această presiune și supra-aglomerare s-a menținut an de an. În expediția mea pe Lhotse din 2008, când am fost solo, fără șerpași și oxigen, am montat singur 4 tabere, cărând totul în sus și înapoi în jos, fără niciun ajutor. Am văzut alpiniști mergând cu masca de oxigen la 7000m! M-am întors cu un gust amar. Muntele rămâne însă la fel de frumos și de dificil. La 10m în lateral de corzile fixe situația se schimbă radical. Potențialul alpinistic din Himalya nu este pe deplin valorificat. Cei care vor sa evite aglomerația de pe Everest au multe alternative.

Acest articol a fost publicat în Alpinism, Exclusiv și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Alpinism: