Ce i-ar fi costat?

Oficialii care-au dat asigurări că totul e bine înaintea europenelor de baschet fete U18 de pe Bega n-au surprins prin a nu atinge subiectul.

Astăzi s-a derulat la Timişoara, în sala „Constantin Jude”, conferinţa de presă premergătoare Diviziei B a Campionatului European de baschet feminin sub 18 ani, ce va avea loc între 17 şi 27 iulie pe malurile Begăi şi la Oradea cu participarea a 16 naţiuni, întâlnire cu mass-media conturată „oarecum în pripă”, după cum înşişi amfitrionii au admis, şi de ce oare în pripă!?, am adăuga şirului de întrebări mereu fără răspuns, iar momentul n-a fost folosit de către cei aflaţi la microfon, şi nici n-am fi avut de fapt alte aşteptări, pentru a puncta cu onestitate şi transparenţă semnificativa bară ochită prin vopsirea inadecvată a suprafeţei terenului din principala sală de sport a capitalei Banatului, ci doar pentru a oferi asigurări, fără referiri specifice, că „s-au rezolvat problemele”.

 

 

Ca de obicei, o mână o spală pe cealaltă, legea tăcerii, neasumarea responsabilităţii şi muşamalizarea asperităţilor, nimic nu s-a întâmplat, mergem înainte, ce mai atâta armăsar dintr-un biet ţânţar!?

Desigur, s-ar fi putut închide ochii şi trece cu vederea neverosimila bară ochită de către cei care au aplicat cu mari deficienţe vopseaua pe terenul principalei săli de sport a oraşului dacă neajunsul ar fi fost ajustat în timp util şi fără ca sala să fi fost deschisă pentru o utilizare în regim normal ori dacă s-ar fi adăugat măcar un însemn de avertizare în privinţa potenţialelor pericole nebănuite ale parchetului „lipicios”, însă câtă vreme în acest răstimp un reprezentant al presei şi-a distrus încălţămintea, aruncată la gunoi cu o întoarcere desculţ acasă, pentru a imortaliza „albastrul de Timişoara”, iar gazda România U18 a susţinut 3 partide de verificare cu selecţionata similară a Israelului, cu precauţiile de rigoare şi… călcându-se ca pe ace, era de preferat să se ia niţel batista de pe ţambal şi să se adreseze măcar un „ne pare rău pentru inconvenientele create”, dacă nu chiar oarecare scuze.

Din contră însă, toate referirile tangenţiale, înglobate sub genericul „probleme”, au curs invariabil spre motto-ul totul va fi bine, bine pe care-l detectăm mereu în jurul nostru, totul e mirific, ba chiar elogiată fiind abnegaţia Municipalităţii – administrator al sălii de sport – în a finaliza lucrările, de parcă orele de lucru pe timpul nopţii ar putea fi asociate unui oarecare eroism, când de fapt în ţări în care chiar se pune osul la treabă proiecte mai mari sau mai mici de infrastructură se derulează tocmai după lăsarea întunericului, din motive dintre cele mai evidente şi mai ales avându-se în vedere termenul limită de predare al lucrării.

Şi mai evident este că semnătura Municipalităţii pe contractul cu „vopsitorii” a fost iscălită în numele şi pe banii contribuabililor, aşadar Primăria Timişoara n-a scos din propriul buzunar contravaloarea unui serviciu prestat la cote ce puneau în pericol integritatea corporală a utilizatorilor terenului, aşa încât măcar o părere de rău nu strica în a fi formulată. Desigur, serviciile oferite în acest caz de firma de vopsele Policolor stau la baza întregii dandanale, dar nu Ion Tribunescu din rândul P locul patrusprezece a convenit în favoarea acestui prestator, ci administratorii, în numele său.

Lamentabil este tocmai faptul că prestatorul de servicii şi beneficiarul n-au constatat din capul locului rezultatul deficientei vopsiri a parchetului sălii, tărăgănând reparaţiile şi lăsând terenul fără a adăuga un însemn în privinţa pericolelor induse de ratarea iniţială a lucrării, căci nu despre uscarea întârziată a suprafeţei a fost vorba, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Însă cum România este teren fertil, mai fertil ca nicăieri pentru iresponsabilii laşi făr-de pată, noi n-am greşit nimic, noi suntem minunaţi, perfecţi şi mai albi decât Albă ca Zăpada, de ce-am fi fraieri să recunoaştem ceva!?, şi retorica în tente roz este reflex de bază. Spiritul de conservare exersat pân-n 1989 face din român un abil supravieţuitor.

Iar pentru ca argumentaţia să aibă şi mai multă acoperire, este invocat nu doar o dată, ci în mai multe rânduri, salutul mulţumitor din partea trimisului FIBA, etalon suprem, un certificat în favoarea reuşitei organizatorilor. Desigur, şi asemenea invocări au actualmente mare trecere în România, unde mai orice cuvînţel rostit de un oficial de peste hotare e literă de lege. Nota bene, suprafaţa de joc sub panouri e ba opacă, ba lucioasă, iar bocancii sportivelor măcăne mai ca raţele la orice pas pe parchet, dar probabil avem noi probleme mai mari cu vederea decât delegaţii inspectori şi suntem mai slabi cu nervii.

Aşadar, ce i-ar fi costat pe trimisul federal sau conducătorul comitetului local de organizare să adauge plăcii deja demult uzată cu „totul va fi bine” şi un dram de empatie pentru toţi cei care au păşit în sală cât „albastrul de Timişoara” s-a lipit de tălpile încălţărilor!? Nimic, doar ceva mai mult realism şi omenie. Însă cum nici nu le pare rău iar ceea ce le pasă e să iasă dumnealor bine, nu poate fi loc de altceva…

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


3 + = sase