De ce nu amintește Cardoș și de momentul 2016?

Și te-ai dus, dulce minune… Agroland își semna însă de fapt despărțirea de frumos și cuplarea la banalul conformism încă din 2016, ca prim pas spre rătăcire.

Iar despre acel moment decisiv Horia Cardoș n-a suflat ieri nici o vorbă în cele 6 paragrafe explicative pe marginea renunțării prim-divizionarei de volei feminin a Timișoarei la locul adjudecat anul trecut în elită, preferând în schimb încă din primele propoziții ale comunicatului să identifice vinovații strict prin alte părți, retribuindu-le implicit responsabilitatea propriei decizii. ”Vina o poartă exclusiv câțiva oameni care conduc destinele acestei federații de foarte mult timp”. Respectivii sunt într-adevăr capul răutăților, iar Sporttim și-a tocit buricul degetelor explicând de ce cu arătătorul îndreptat spre ”centru”, însă exclusivitatea nu le aparține. Și cu atât mai puțin în cazul proaspetei opțiuni în marșarier de pe malurile canalului Bega.

Căci nu respectivii țin discutabilul sistem în prizonierat, ci sistemul în sine a permis emanarea unor asemenea delegați cu apetit pentru destinația Cancun sau aiurea pe harta globală a jocului la fileu. Există o obsesie la români, plecați din păcate de-acasă, cu călătoriile, dacă se poate cât mai exotice, și-atunci tot măruntul nefericit și-o întreține pe cai mari. Se poate pleca însă și cu Sorcova. Vesela.

Spălarea pe mâini prin comutarea vinovăției în exclusivitate este un reflex îndelung exersat în Carpați, la care a apelat și diriguitorul lui UVT Agroland, însă lucrurile sunt cu certitudine ceva mai nuanțate, iar chiar dacă fie și o mare parte din vină ar aparține forului federal, este cel puțin neprincipial să nu privești la ora unui bilanț final și în propria bătătură, cu un ochi dacă nu critic, măcar cât de cât realist. Ajută la primenirea spiritului și curățenia anterioară. Și nu este vorba despre vreo autocritică, dar despre necesitatea detașării de subiectivismul generator al emoționalului.

Ori ar fi fost de-apreciat și salutat dacă președintele clubului roșu-alb-negru ar fi punctat fie măcar și într-o doară un anumit moment de cotitură în favoarea căruia a optat pe parcurs, în 2016, cu vedere pe repede înainte spre scena Diviziei A1, din care tocmai a sunat retragerea.

A fost decizia nefastă care a grăbit înrâurirea ulterioară a lucrurilor, pe o cale bătătorită și verificată dar și într-un contrast cât se poate de mare cu cea corect aleasă inițial, înaintea lansării clubului. Cu alte cuvinte, ca proiect care se contura a fi vizionar și cu o strategie care se anunța a fi pe termen cel puțin mediu, idee ceva mai rar abordată în jungla mercenariatului din sportul autohton, Agroland inducea la debutul secund-divizionar un aer proaspăt, contura o oază mai mult decât necesară într-un joc tânjind după cultivarea cât mai multor ”pepiniere” care să asigure în timp creșterea organică a ramurii. Aspect bifat cu brio.

Agroland în ”perioada” Jitaru, primi ani promițători. Schimbarea strategiei a indus și consecințele cu finalitate nefericită în preajma Crăciunului

Agroland în ”perioada” Jitaru, primi ani promițători. Schimbarea strategiei avea să inducă însă și consecințele cu finalitate nefericită în preajma Crăciunului

O nouă și frumoasă ”pepinieră” răsărea la Timișoara, ți-era mai mare dragul. Semn că se putea. Dar oare de ce nu s-ar fi putut!? Trebuia doar să se găsească un investitor, iar Horia Cardoș ne-a scos pălăriile. Lansat cu mai multe echipe pe palierele structurii juvenile a campionatelor Federației Române de Volei, ce-i drept nu cu foarte multe adolescente la început, unele evoluând în paralel la categorii diferite de vârstă, dar cu toate perspectivele la dispoziție, uși deschise în fața unui potențial palpabil.

Totul era dat în plan sportiv pe mâna lui Dan Mihai Jitaru, tânăr meseriaș exersat și în acest deceniu cu o grupă de mare succes a băieților de la CSȘ Bega, iar lansarea era ca la carte. 

Însă asemenea demersuri de la zero, prin cel mult junioare care au nevoie de timp, necesită extrem de multă răbdare și perseverență, pietre ale lui Sisif care merită însă purtate în spate în ideea continuității. Și-am ajuns la continuitate, acest reper de bază în sport dar devorat în România, cu-atât mai mult în lumea carpatină a arenelor.

Nație impulsivă, n-avem apetit pentru consecvență în regim de continuitate, pentru picătura în plus de răbdare. Iar chiar dacă mai totul funcționa la Agroland ca pe roate, adolescentele începând să strângă până și medalii la nivel național în cadrul juvenil al Federației Române de Volei, dorința de mai mult și cât se poate de repede a început să erodeze spiritul altruist al ideii inițiale de la baza proiectului. 

Eroziune stimulată de ratarea pe teren propriu a promovării în elita Diviziei A1 de senioare, înregistrată în momentul mai mult decât prematur dinspre încheierea celui de-al doilea an de activitate. Însă pentru că era vorba despre cel de-al doilea rateu consecutiv la barajul de accedere în primul eșalon dar și despre conturarea sa acasă, în ”Constantin Jude”, panica a luat locul lucidității. În viziunea unora, se impuneau măsuri urgente…

N-ar fi fost însă deloc cazul.

În primul rând, pentru că ar fi fost absolut chiar culmea ca gruparea timișoreană să fi luat în calcul promovarea încă de la primul baraj, în urma sezonului de debut în Divizia A2 Vest, calcule care ar fi implicat o oarecare desconsiderare a competiției în întregul ei, o oarecare aroganță dar și inconștiență în cazul obținerii promovării, căci ce te făceai cu ea în ideea imperativelor rapide întăriri peste vară, necesare în perspectiva rulajului în elită în doar cea de-a doua campanie de la înființare. Cu alte cuvinte, exercițiul de la Miroslava a constituit doar o testare a apelor, o repetiție cu vedere spre viitor.

În al doilea rând, pentru că Agroland, între timp și UVT, n-ar fi fost chiar pregătită de Divizia A1 nici după cel de-al doilea sezon în ”A2 Vest” și barajul de la Timișoara, eșec pe post de binecuvântare disimulată.     

Nu era absolut nici o grabă, junioarele și cadetele creșteau încet și sigur pe paralela sistemului divizionar de senioare, iar la categoriile lor de vârstă luau cu asalt fileul național. Era o combinație câștigătoare, doar răbdare să ai. Câștigătoare și în plan financiar, pentru că, oricum ai lua-o, respectivele grupe consumau mult mai puțin decât cheltuielile induse de cooptarea unor senioare cu alte pretenții. 

Dar ambițiile și un oarecare orgoliu rănit al ratării acasă a promovării au știrbit încrederea investitorului în curata idee inițială, cât se poate de bine conturată, pusă în aplicare și exersând succesul până la un punct, ceea ce l-a determinat să devieze de la parcursul bun și drept, mai anevoios însă net mai propice dezvoltării armonioase a sportului, și să preia traiectoria încetățenită, îmbâcsită în conformism, scurtătura bazată pe achiziționarea de voleibaliste cu experiență. Cât se poate de bune și acestea la ceva, și anume la asigurarea unei cât mai rapide promovări. Văzând ce și cum mai apoi, din aproape în aproape…

Schimbare de macaz din mers, pe calea bătătorită de alții, verificată de mai toată suflarea prin exerciții anuale. Astfel, în accepțiunea unora, nu puteai da greș. De parcă s-ar fi dat cumva greș cu proiectul ”copilelor” prin ratarea promovării după 2 ani de la înființare în elita senioarelor. Deloc. Viața, un proces al cunoașterii de sine, de învățare. 

Pe de altă parte, Horia Cardoș era totalmente îndreptățit, din propriile fonduri, să procedeze cum consideră de cuviință, simplul fapt că oferise Timișoarei o nouă secund divizionară, după ce orașul de pe Bega nu a deținut cândva la începutul acestui deceniu nici o formație de senioare, constituind un aspect mai mult decât meritoriu, lăudabil.

Sporttim a tot deplâns în acei ani de totală restriște soarta voleiului feminin divizionar, tras pe dreapta, iar răspunsul a venit încurajator, prin lansarea ”pepinierei” cu galinaceea în piept. Ușor amuzant dar cu atât mai inedit.

Însă în primul rând mult, mult mai convingător. Pentru că se pornea la drum cu fete care păreau a constitui viitorul pe termen lung, în contrast cu precedenta tentativă, cea a lui Ovidiu Tender, una de genul șablonat, clasic și tipic al magnetizării de voleibaliste consacrate, o acumulare peste noapte de valori într-un cadru eterogen și artificial. Plină țara de asemenea proiecte. Și Dumnezeu știe ce-o fi făcut cu ele, dar conform previziunilor, inevitabil, șandramaua s-a prăbușit cu buf! Nici cel mai mic bai. 

În cazul Agroland era vorba însă de cu totul altceva, estimările legându-se de ani și ani buni de activitate, într-o dezvoltare organică, treptată, de la baze. Dezvoltare căreia trebuia să-i lași însă timp, să crească firesc, fără a arde etape…

Influențat sau nu, aplecând sau nu urechea pe culoarele care-i deveniseră deja familiare pe palierul federal, în care se infiltrase pe baza votului, președintele timișorean Cardoș a renunțat însă încet și sigur din vara lui 2016 la ceea ce începuse excelent pe sectorul juvenil, efect al angoasei ratării promovării în ”A1” cu ”pepiniera” după barajele din județul Iași, și repet, ar fi fost absolut chiar culmea să se vrea așa ceva din prima încercare, respectiv de la Timișoara. 

Ceea ce i-a schimbat optica. Recrutând un tehnician consacrat din caruselul mereu în rotație al antrenorilor circului Diviziei A1, bucureștean forjat câteva sezoane bune în acest deceniu și la CSM Lugoj, și începând conform viziunii proaspătului ales recrutările de personal experimentat, pentru evitarea unui nou rateu la turneul baraj de promovare. Macazul era deja mutat, traiectoria deviată.

Ori tocmai acest moment cheie l-a prefigurat pe cel actual, de joi, ivindu-se minuscul la orizont încă din vara lui 2016, cândva, mai devreme sau mai târziu… Moment cheie în privința căruia Cardoș nu poate spune că aparține agendei federale și matrapazlâcurilor sale, moment cheie pe post de cauză a consecințelor actuale, ce-i drept cam vremelnice. Iar prin prisma importanței acelui viraj, președintele prim-divizionarei ar fi ieșit cu mult mai mare credibilitate din furcile caudine ale părăsirii peisajului dacă ar fi punctat o cât de scurtă referire. Nu ca mea culpa, ci în sensul lui dar oare ce-ar fi fost dacă…

Ei bine, ar fi fost că până acum și-ar fi conturat deja încet și sigur o trupă țuț albină, care chiar ar fi rupt gura târgului Diviziei A1 cu tinerele sale de perspectivă, proaspete, desigur, cu inserții de pe alte paliere de vârstă. Și-ar fi fost o plăcere, ca bun exemplu de urmat dinspre Timișoara! Ar fi smuls aplauze, entuziasmată fiind asistența prin țară în jurul etalărilor fostei ”pepiniere” a lui Agroland spre finele celei de-a doua campanii a sa.

Ce frumos înflorise, dar ce șansă a spulberat Horia Cardoș printr-o schimbare de macaz sub imperiul influențelor de tot felul. Îți spunem noi că știm, fă așa! Din principiu nu trebuia să renunțe la proiectul inițial, ba chiar deja ca o datorie în raport cu ceea ce se cultivase între timp. 

L-a implantat însă pe Bogdan Paul în cadru și s-a aderat la șablonul conformismului testat și retestat, nimic nou sub soare, aceleași reflexe prăfuite și învechite. Tinerele fără experiență, în vitrina băncii de rezervă, noile achiziții experimentate în vâltoarea atacării promovării, și dă-i, și sari! Internaționale, străine, consacrate, mercenare din caruselul rotativ al jucătoarelor. Tot tacâmul. Iar sumele…

Și dă-i, și ciopârțește banda rulantă de producție dinspre grupele structurii juvenile, categorii de vârstă trase una câte una pe dreapta. Și le-ar fi venit mai repede sfârșitul în grup dacă generația spre absolvire n-ar fi avut marea șansă la o altă medalie, oportunitate în favoarea căreia i s-a amânat decapitarea. Ulterioară.

Și s-ar putea scrie un mic roman strict pe acest subiect al deșertăciunii, risipă a voleiului feminin. Cum să începi așa ceva frumos cu grupe pe categorii juvenile și să renunți după doar câțiva ani pentru forțarea unei banale promovări în această tot mai jenantă Divizia A1, căreia îi cad rând pe rând toate măștile!?!

Cu alte cuvinte, primii 2 ani au fost chiar autentici, dar urmarea s-a înscris în tiparele binecunoscute ale improvizației românești din mers. Surogat. O aducem pe una și pe alta, căci sigur mai și pierdem din ele la stilul recunoscut de lucru, iar apoi mai tot cârpim din mers. Zis și făcut.

Iar dintr-un club sănătos, cu formație divizionară și reprezentare proprie pe palierele structurii juvenile, într-unul tot mai sărac spiritual, fără echipe ale ”pepinierei”, apendice conturat sub forma colaborării cu CSȘ Bega, dar cu o garnitură eterogenă de senioare în pustiul deșertului în expansiune din elita ”A1”, magnetic totuși pentru voleibaliste de peste mări și țări. Cam degeaba, prin prisma reprezentărilor în cupele europene, iar faptul că CSM Volei-Alba Blaj a jucat finala la București în CEV Champions League nu exclude deloc aspectul că ardelencele pe-atunci campioane ale României nu obțineau de fapt calificarea pe teren în Final4. Dar orice fărâmă a adevărului inconvenabil este rapid dată uitării, mizerie îngrămădită sub preș. Și câtă nu e…  

Revenind la oile noastre, acel moment de cotitură l-a grăbit pe cel de ieri, după ce mai întâi l-a indus în peisaj, iar acest viraj nu putea fi nicidecum omis din bilanțul final, măcar și din acest punct de vedere exonerând forul federal de vinovăția exclusivă în cazul retragerii anunțate ieri. În rest, în ceea ce privește deficiențele sistemice, absolut de-acord cu președintele lui UVT Agroland, însă Cardoș n-a făcut altceva decât să citeze parcă din Sporttim, care a tot repetat la nesfârșit peste ani aceste aspecte devenite deja clișeu. N-a făcut-o însă cât a fost direct implicat în sistem, pe panta de urcare. Și nici n-ar fi ajuns s-o facă într-atât de furibund și vremelnic, dacă nu s-ar fi grăbit să muște din mărul otrăvit. 

Deși sănătos în momentul inițierii sale, proiectul s-a perimat principial și ideatic, tinzând spre normalitatea indusă de conformism, iar Cardoș a ieșit din scenă fără a fi convins cu mult mai mult prin prisma parcursului roșu-alb-negrelor din a doua jumătate a lui 2018 decât n-a făcut-o Tender în acel puseu de dragoste febrilă pentru voleibaliste. Ori tocmai acest al doilea sezon în elita ”A1”, decisiv în privința consolidării la un anumit nivel, ar fi dat valoarea capacității administrative și sportive a clubului. 

Dar vecinele maghiare, cu mai bine de jumătate dintre componentele convocate pentru returul din ”Constantin Jude” până la 21 de ani ca sportive autohtone, au sugerat timișorenilor cum ar trebui procedat dar mai ales cum și unde stau, la momentul debutului ratat în Challenge Cup, iar turul în Divizia A1 a confirmat reculul. Creionat de președinte în tente vii, deschise și călduroase în comunicatul său, ”chiar fără antrenor, echipa este la câteva puncte de podium. După o perioadă mai puțin fastă, jucătoarele și-au revenit și au urcat pe locul 5”, însă realitatea este și în acest caz ceva mai nuanțată. Căci campionatul Diviziei A1 este mai modest ca niciodată, cu doar 9 cluburi iar de ieri numai opt, meciurile fiind dezechilibrate, câteva dintre participante fiind până și acestea mai degrabă de umplutură iar cele dinspre vârf fiind conglomerate artificiale, disociate prin globalizare de realitățile crunte la fileul mioritic. În acest context, a urca în revenire pe locul pe care încheiai campania anterioară, treapta a cincea, la mijlocul ierarhiei, nu reprezintă un argument valid, mascând în schimb pierderile de personal și din motive controversate, respectiv completările de efectiv prin cooptări sub semnul improvizației. Sportive pe panta descendentă a carierei. 

Nu este însă foarte clar un aspect vital, pe relația FRV – club, și anume dacă forul federal n-a fost oare cumva într-atât de abil încât s-o deturneze pe UVT Agroland de la traseul inițial bun prin a o transforma în opoziție controlată, fără ca gruparea în roșu-alb-negru să prindă chiar de știre, dar deviată de pe albia bunelor intenții tot a fost deviată.  

Iar astfel, ghidându-se după strategia clasică și învechită de la nivelul Diviziei A1, pe principiul de bază, și anume achiziții, achiziții și iarăși achiziții cu experiență, cât mai multe și cât mai dese, în loc de creștere, creștere, creștere, precum și cel mai probabil indus în eroare de cei astfel exersați din sistem, Cardoș se retrage acum cu federalii de gât, dar și cu un tehnician din caruselul antrenorilor sistemului de după umăr. Și a adus oare Bogdan Paul ceva cu totul nou?

Greu de zis, dar în tot cazul CSM Lugoj a rezistat în regim de continuitate și fără dumnealui ca antrenor și parțial președinte de club, timișencele fiind în cel de-al nouălea sezon consecutiv în elita Divizia A1, iar aceasta este o mostră de continuitate, nu glumă!, în umbra căreia ieșirea în decor a clubului timișorean, după numai un an și puțin în primul eșalon, este de-a dreptul jenantă.   

Ceea ce îngroașă semnele de întrebare… Adică de ce te-ai fi grăbit într-atât de mult să ajungi pe scena elitei, inclusiv prin a renunța la întreaga ”pepinieră” cu greu conturată inițial, dar să renunți după doar 14 luni de rulaj cu pauze competiționale și-așa suficient de mari!? Să nu fi știut oare Cardoș în ce se vâră în ”A1”, cu ale sale unsori și alifii!? De care s-a lămurit singur, și încă iute. E de preferat să știi ceea ce-ți dorești cu adevărat, însă chiar și dacă ar fi avut ca deziderat primordial prezența în eșalonul întâi, n-ar fi meritat demersul prin sacrificarea grupelor juvenile. Căci am explicat deja, clubul nu s-a retras ieri din elită și cu echipele juvenile încă implicate în campionatele de profil, ci doar cu senioarele… QED.

Retragerea formațiilor de la categoriile juvenile a constituit un păcat la adresa sportului curat, în conformitate cu viziunea limitată a celor interesați strict de senioare, ori se știe prea bine că grupările cu adevărat sănătoase dețin pepiniere de sine stătătoare, laboratoare de alimentare a primei garnituri. Net mai costisitoare decât grupele juvenile laolaltă…

Iar dacă ar fi marșat în special pe promovarea tinerelor, rețeta ar fi generat inevitabil beneficii ulterioare, pe toate planurile. Iar până la urmă, cine știe!?, prin consecvență, perseverență, continuitate, un abil management și puțin noroc, UVT Agroland ar fi avut șansa măcar de a se bate cu alde CSM din capitală, cu tot cu mapamondul său într-un sextet. Aceasta ar fi rețeta inițială de dezvoltare naturală, iar chiar și Vasas Obuda a sugerat-o dintr-un campionat ceva mai modest valoric, fiind însă ceva evident de zeci de ani că mai nimeni din sportul românesc nu o aplică indiferent de riscuri și timpul alocat, iar excepțiile confirmă regula.

Astfel încât degeaba preia acum UVT Agroland postura de victimă, plânset prin etalarea unor evidențe subliniate apăsat peste ani până și în această rubrică, când ar fi trebuit de fapt să se manifeste pe linia ideilor vehiculate la retragere, așadar practic și faptic, prin a continua pe calea aleasă inițial foarte bine. De ce să fi deviat într-atât de tare de la parcurs după doar 2-3 ani, de la aerul proaspăt al unei formații în plină formare, la noxele demarajului în trombă spre ”A1”, cu ditamai banii risipiți pe sportive consacrate de aiurea!? Pentru a avea de unde să se întoarcă pe propriile meleaguri!? Practic, și o proaspătă campioană mondială la zi a fost trimisă la plimbare. Ori asemenea expedieri sunt apanaj al nerecunoscătorilor din domeniul public, reflexe de la care te-ai fi așteptat din partea unuia precum Țoancă, din vârful clubului municipal, însă nu de la un finanțator din mediul privat. Că n-ar fi trebuit de fapt cooptată sârboaica în primă instanță, comportă o altă discuție pe linia celei mai largi în privința transferurilor după ureche, dar răsună valea pe granița cu vecinii la auzul plasării pe făraș a unei campioane mondiale autumnale.

Mai mult chiar, a sunat pe undeva oarecum patetic să te referi la renunțarea la luptă, căci la cuvântul ”luptă” s-a făcut raportarea, în contextul în care șeful clubului timișorean a pomenit de aspectul că începuse să spună lucrurilor pe nume la adresa forului federal. Iar tocmai de aceea dă ca nuca-n perete să renunți la ceea ce la urma urmei ar fi un duel principial și ideatic pentru primenirea voleiului românesc, și încă la mijlocul sezonului, în plină campanie. Căci roșu-alb-negrele ar fi jucat deja din nou peste nici o lună… 

Așadar!? De ce ai mai invoca rostirea lucrurilor pe nume, dacă survine imediat și renunțarea la luptă!? Căci un abandon tot un abandon este, cu toate frumoasele bune intenții inițiale ale investitorului din domeniul privat. Față de a cărui dezamăgire empatia este majoră. Dar parcă a lipsit acel ceva din discursul ieșirii din scenă, în care a preferat să opteze pentru sunetul trompetei, despre exercițiul financiar al companiei Agroland, și Doamne ajută că mai sunt și firme cu capital românesc care răzbat în sinistra și odioasa junglă a Noii Ordini Mondiale, dar a clasat într-o profundă surdină dosarul aspectelor sportive legate de anumite decizii cheie care au grăbit un sfârșit altfel nu neapărat imposibil cândva. Nu ține absolut totul numai și numai de alții, prin răul pe care-l întrețin, dar și de binele din noi.

De unde că totul ține de decizii și… decizii. Însă UVT Agroland și-a tăiat de fapt singură craca de sub picioare în vara lui 2016, prin a renunța la filosofia de bază, prin care, nimic n-ar fi fost exclus, putea atinge până și culmi cât se poate de însorite. Iar frumusețea ascensiunii e cu atât mai mare prin resursele proprii ale ”pepinierei” și împotriva curentului, ca o palmă pe obrazul majorității conformiste, în sensul că s-ar putea proceda și altfel. Dar așa, te poți întreba ce-a mai și vrut gruparea de pe Bega în ”A1”. Să constate pe propria piele evidențele semnalate peste ani și în aceste pagini? Puteam furniza manuscrisul.

Însă Moș Crăciun poate fi totuși un sfetnic cât se poate de bun, la gura sobei, lângă cetina de brad.

Altfel, Divizia A1 de volei feminin arată aidoma soldaților vestici trimiși la casat pe fronturi estice. Alienare, dezrădăcinare, cu simptomele stresului post traumatic și într-un picior. 

  

 

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


+ sapte = 12