EuroBasket 2017, și în România. Scurt istoric al celor 39 de ediții

EuroBasket 2017 este evenimentul sfârșitului verii, fiind pentru a doua oară când competiția continentală de seniori este găzduită de mai multe țări dar pentru întâia dată când România se va număra printre organizatoare. Motiv pentru care Andreea Vlase vă propune o scurtă prezentare a celor 39 de ediții desfășurate până acum, de la cele 14 titluri ale Uniunii Sovietice la ediția când Egiptul s-a încoronat campioană europeană, reliefând cum s-a schimbat formatul de-a lungul timpului sau cum a influențat situația politică turneul.

Primul se disputa în Elveția, la Geneva, oraș care găzduia și ediția de revenire, după război. Întrecerea s-a disputat din doi în doi ani, cu excepția întreruperii din cauza războiului și la reluarea campionatului, când turneul final s-a ținut în ani consecutivi, în 1946 și 1947.

Campionatul European de baschet masculin a avut prima ediție în 1935, ca un eveniment test înaintea Jocurilor Olimpice de la Berlin, din 1936, unde baschetul a fost inclus pentru prima dată. Geneva a fost prima gazdă a competiției europene și s-au prezentat 10 echipe. Tot 10 formații s-au aliniat la start și la ediția care a reluat întrecerea continentală, în 1946, tot la Geneva. La început participau ce țări doreau la întreceri, cu aprobarea FIBA, până când s-au introdus calificări, pentru ediția din 1963, după ce la precedenta (1961) au fost 19 echipe. Cele mai puține formații au participat la cea mai „exotică” ediție, cea din 1949 de la Cairo. Atunci gazdele egiptene au câștigat titlul european. Dar a fost mai mult un campionat euro-african, cu doar 7 participante. 8 participante au fost la 4 ediții (1937, 1938, 1989 și 1991). De 10 ori au participat 12 echipe la turneul final, între 1969 și 1987. La edițiile din 1947 și 1995 au fost 14 echipe. Tot de două ori s-a apelat la formatul cu 17 și 18 echipe, în 1953 și 1959, respectiv 1951 și 1955. De cele mai multe ori a fost utilizat sistemul cu 16 echipe, în 12 cazuri. Acesta a fost folosit prima dată în 1957, apoi la trei ediții consecutive, începând din 1963. Din 1993 până în 2009 au fost 7 campionate la care au participat 16 echipe. Din 2011 s-a apelat la un tablou cu 24 de formații. La început gazdele puteau organiza turneele și în aer liber, dacă nu aveau locații acoperite. În mulți ani s-a jucat pe stadioane de fotbal, neacoperite. În 1959 a fost ultima ediție la care FIBA a permis organizarea în aer liber.

Sistemul de desfășurare a variat. Au fost ani când s-a jucat doar round-robin, iar prima în grupă avea să câștige titlul, format folosit prima dată în 1939. Au fost una sau mai multe faze a grupelor, urmate de meciuri eliminatorii. Letonia a fost prima campioană europeană, iar Lituania prima care și-a apărat titlul. A urmat o pauză de 7 ani, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, iar întrecerea s-a reluat în 1946 la Geneva, unde un italian a încercat jump-shot-ul. Pentru reluare a fost ales orașul în care s-a ținut prima întrecere continentală deoarece infrastructura elvețiană nu a suferit din cauza luptelor, țara păstrându-și neutralitatea. Atunci a fost singura dată când competiția s-a ținut doi ani la rând, cu turneul cu numărul 5 (din 1947) găzduit de Cehoslovacia. De atunci s-a revenit la întreceri din doi în doi ani. Europenele au servit în multe rânduri ca și calificări pentru mondiale sau Jocurile Olimpice. Dacă Elveția a fost prima țară ce găzduia de două ori europeanul, Iugoslavia a fost prima care l-a ținut de trei ori (1961, 1975, 1989). De trei ori s-a mai ținut în Italia și Spania. Franța a fost de trei ori gazdă singură, iar la ediția din 2015 a găzduit o grupă și faza finală. Uniunea Sovietică a ținut de două ori turneul, la fel Cehoslovacia, Germania de Vest, Grecia, Turcia, Polonia și Lituania. În Germania a mai mers turneul final din 1993, dar și o grupă din 2015. Au mai organizat competiția continentală câte o dată: Letonia (în 1937 plus grupa din 2015), Egipt, Bulgaria, Finlanda, Belgia, Suedia și Slovenia, iar Croația a ținut o grupă în 2015.

Uniunea Sovietică deține recordul de titluri: 14. Opt dintre acestea au fost câștigate la rând între 1957 și 1971. Iugoslavia are 8 titluri continentale (3 la rând între 1973 și 1977). Dintre țările care există și acum, Spania (2009, 2011, 2015) și Lituania (1937, 1939, 2003) au câte 3 titluri, urmate de Italia (1983, 1999) și Grecia (1987, 2005) cu câte două. Au urcat câte o dată pe cea mai înaltă treaptă: Letonia (1935), Cehoslovacia (1946), Egipt (1949), Ungaria (1955), Germania (1993), Rusia (2007) și Franța (2013).

Prima „sută” marcată s-a consemnat în 1939 când Letonia a învins Finlanda cu 108-7. Atunci finlandezii au primit foarte multe puncte de la majoritatea oponenților. În acea perioadă, în meciurile echilibrate scorurile se învârteau în jur de 30 de puncte, echipele având nevoie de trei, patru partide pentru a trece de bariera celor o sută de puncte înscrise. Prima finală în care o echipă a trecut de pragul celor o sută de puncte marcate a fost cea din 1983. În 1987 s-a jucat prima finală decisă după prelungiri. Cele mai multe finale s-au disputat între Uniunea Sovietică și Iugoslavia, coloșii dispăruți care și-au împărțit dominația mai multe decenii. Au fost 5 finale între cele două, patru câștigate de sovietici și una de iugoslavi. Au mai fost două dăți când cele două echipe au jucat cu aurul pe masă, meciul decisiv din grupă, iar victoriile au fost împărțite. De patru ori sovieticii au înfruntat Cehoslovacia pentru aur și de fiecare dată au avut câștig de cauză. Din 1963 se acordă în mod oficial titlul de MVP, iar din 1967 s-a introdus echipa turneului și au apărut statisticile. Acea ediție finlandeză a fost și prima televizată (nu la aceeași scară ca acum).

La ediția din 1955 s-a introdus regula timpului de atac, echipele având 30 de secunde să finalizeze. Acea regulă a dinamizat jocul și echipele au început să înscrie mai mult. În 2000 s-a trecut la 24 de secunde timpul de atac și 8 secunde pentru a trece jumătatea terenului. Tot atunci s-au introdus 4 sferturi de 10 minute, până atunci jucându-se două reprize de 20. O altă măsură care a făcut să crească numărul de puncte marcate a fost introducerea coșurilor de 3 puncte în 1985 (până atunci toate coșurile din acțiune erau de două puncte). O altă modificare importantă a fost introdusă la acea ediție. Până atunci jucătorii aveau voie să arunce de trei ori de la linia de fault pentru a marca două libere. În 1985 s-a introdus regula 1+1, adică jucătorul beneficia de a doua liberă doar dacă o marca pe prima. În ziua de azi numărul de libere executate după fault nu mai depinde de transformarea acestora. În 2005 Campionatul European a fost botezat EuroBasket și tot atunci s-a trecut la arbitrajul în 3, până atunci fiind câte doi arbitri.

Letonia, prima campioană

Letonia, prima campioană europeană la baschet masculin (Sursa foto: Wikipedia.org)

Prima ediție a Campionatului European de baschet masculin s-a desfășurat în 1935 în Elveția și a aliniat la start 10 echipe. Înainte de debutul turneului s-a jucat un meci de calificare între Spania și Portugalia, la Madrid, arbitrat de antrenorul spaniol. Gazdele s-au impus cu 33-12. Turneul final a fost ca un eveniment test pentru primul turneu olimpic de baschet din vara lui 1936. Revenind la prima ediție continentală, aceasta s-a disputat în perioada 2-7 mai la Geneva. Primul tur a fost eliminator cu trei din cele cinci câștigătoare urcând direct în semifinale: Spania a trecut de Belgia cu 25-17, Letonia a învins Ungaria cu 46-12, Cehoslovacia a trecut de Franța în cel mai strâns meci cu 23-21. Pentru ultimul loc în careul de ași s-a mai jucat un meci între Italia (a trecut în prima partidă de Bulgaria cu 42-23) și Elveția (venea după victoria 42-9 cu România). Gazdele elvețiene s-au impus cu 27-17 și aveau să treacă în semifinale, în timp ce Italia se alătura celorlalte cinci pierzătoare în meciurile pentru locurile 5-10. Gazdele aveau să fie învinse în semifinale de Letonia cu 28-19, iar Spania trecea de Cehoslovacia cu 21-17. Primul aur le-a revenit letonilor după 24-18 în finala cu Spania, iar bronzul cehoslovacilor după 25-23 cu Elveția. În clasament au urmat Franța, Belgia, Italia, Bulgaria, Ungaria și România. În cinstea primei campioane europene la masculin, Letonia, în 2012 s-a lansat filmul „Dream Team 1935”.

O nouă campioană baltică: Lituania. Prima participantă africană (VIDEO)

Lithuania, campioana din 1937 (Wikipedia.org)

Regulile din acea perioadă prevedeau că formația campioană organizează următoarea ediție, astfel că al doilea turneu a fost găzduit de prima campioana, Letonia, la Riga, între 2 și 7 mai 1937 (Video de la deschiderea ediției din 1937) Dacă primul turneu s-a ținut pe un teren acoperit, cel din Letonia s-a disputat în aer liber, pe terenuri de ciment. 8 echipe s-au aliniat la start, printre care și Egiptul. A fost prima ediție la care au apărut grupe în prima fază. Cele 8 formații au fost împărțite în două grupe de câte patru, cu primele două calificându-se în semifinale. Lituania a câștigat grupa A cu maximum de puncte. Italienii au terminat pe doi cu un bilanț de două victorii și o înfrângere, dar nu fără controversă. Inițial Egiptul a bătut Italia cu 31-28. Echipa italiană a înaintat un protest către FIBA, argumentând că arbitrii au făcut o greșeală, la finalul partidei, când nu i-au permis jucătorului Pellicia să intre pe teren în ultimele minute. FIBA a decis repetarea jocului. Egiptenii nu au fost de acord și s-au retras de la turneu, astfel că Italia a câștigat cu 2-0, rezultat consemnat ulterior pentru toate oponentele africanilor. Grupa B a fost mai echilibrată, cu trei formații câștigând două partide și pierzând una. La  departajarea în trei Franța și Polonia au avut +2, iar campioana en-titre, Letonia, era eliminată cu -4. Lituania a trecut în semifinale de Polonia cu 31-25, iar Italia de Franța cu 36-32. Lituania și-a trecut în cont primul titlu european după 24-23 în finala cu Italia, iar Franța a luat bronzul după 27-24 în finala mică. Au urmat în clasament Estonia, Letonia, Cehoslovacia și Egipt.

Lituania, prima campioană ce și-a apărat coroana. Pranas Lubinas a fost antrenor-jucător pentru câștigătoare. Primele repercusiuni ale situației politice 

CE 1939: Lituania-Ungaria (wikipedia.org)

Pentru ediția din 1939, din Lituania, 17 echipe și-au anunțat intenția de a participa. Dar, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, s-au prezentat doar 8 formații. S-a optat pentru un nou format, round-robin. Cele 8 echipe s-au întâlnit fiecare cu fiecare și la final s-a făcut clasamentul. Pentru acest turneu s-a construit o sală nouă, de 11.000 de locuri la Kaunas. Mai multe echipe aveau în componență imigranți care își terminaseră studiile în Statele Unite. Un caz celebru este cel al lui Pranas Lubinas sau Frank Lubin (numele american). Acesta s-a născut la Los Angeles, părinții săi fiind imigranți lituanieni. Lubin a fost căpitanul echipei Statelor Unite care a câștigat primul turneu olimpic din 1936. După aceea, autoritățile lituaniene l-au chemat să îi învețe baschet pe jucătorii din țara părinților săi și acesta a acceptat. A primit și pașaport lituanian, cu locul nașterii la Kaunas. Este considerat bunicul baschetului în Lituania, contribuind decisiv și la titlul din 1939, din postura de jucător-antrenor. Acesta a marcat coșul care a adus victoria lituanienilor în prima partidă de la turneul pe care l-au găzduit, care avea să fie decisivă pentru clasamentul final. Lituania avea câștiga meciul cu Letonia, scor 37-36. Cele două au ocupat la final primele două poziții în clasament, cu gazdele având 7 victorii din 7. (VIDEO) Medaliata cu argint avea să reușească prima „sută” într-un meci la campionatul european după ce a învins cu 108-7 pe Finlanda. La precedentele ediții echipele aveau nevoie de trei sau chiar patru partide pentru a totaliza o sută de puncte. Aceiași finlandezi au încasat o nouă înfrângere umilitoare, 112-9 cu campioana. Polonia a urcat pe a treia treaptă a podiumului, având același bilanț ca și Letonia, 5 victorii și 2 înfrângeri. Departajarea între cele două s-a făcut la rezultatul direct, favorabil letonilor: 43-20. În clasament au urmat Franța, Estonia, Italia, Ungaria și Finlanda.

Reluarea competiției continentale după război. Giuseppe Stefanini a încercat aruncarea din săritură

În 1941 Lituania ar fi trebuit să organizeze europeanul de baschet masculin pentru a doua oară la rând, dar competiția a fost anulată din cauza războiului. În compensație, lituanienii au primit dreptul de a organiza europeanul din 2011.

Al Doilea Război Mondial a lăsat urme și în lumea baschetului. Multe federații au dispărut și mulți jucători au fost chemați la arme. Primele două campioane, Letonia și Lituania, au fost anexate Uniunii Sovietice. FIBA a vrut să reia șirul campionatelor în 1945, sperând să facă parte din procesul de vindecare a Europei. Până la urmă s-a jucat Campionatul European în 1946 (30 aprilie-4 mai). Restartul europeanului s-a dat în același oraș care a găzduit prima ediție, la Geneva. Elveția a fost aleasă ca organizatoare după ce a rămas neutră în timpul războiului și infrastrutura sportivă era într-o stare bună. 10 echipe au luat startul și au fost împărțite în trei grupe, una de patru și două de trei. Prima clasată în cele două grupe de trei și primele două din grupa de patru au urcat în semifinale. Italia a câștigat toate cele trei partide în grupa de patru, urmată de Ungaria cu 2 victorii și o înfrângere. Franța și Cehoslovacia au câștigat ambele partide din faza grupelor și s-au alăturat celor două în semifinale. Cehoslovacia a învins Ungaria cu 42-28, iar Italia s-a calificat în ultimul act după 37-25 cu Franța. Cehoslovacia avea să câștige singurul său titlu european după ce a trecut cu 34-32, de Italia, în finală. Ungaria a câștigat bronzul după 38-32 în finala mică. Au urmat în clasament Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Luxemburg, Polonia și Anglia. Ediția din 1946 a rămas în istorie și datorită lui Giuseppe Stefanini, Italianul a fost primul jucător care a folosit aruncarea din săritură (jump shot) ca o armă ofensivă.

Uniunea Sovietică și Iugoslavia au debutat în 1947. Sovieticii au câștigat titlul

Doar un an a fost între edițiile 4 și 5 ale întrecerii continentale. Campioana Cehoslovacia a găzduit al 5-lea turneu european la Praga (27 aprilie-3 mai 1947). S-a înregistrat un număr record de participante: 14. Acestea au fost împărțite în 4 grupe, două de 4 și două de 3, cu primele două avansând în grupa semifinală. Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, Franța și Egipt au câștigat grupele cu maximum de puncte. Polonia, Ungaria, Bulgaria și Belgia au fost celelalte formații calificate în grupa semifinală. Prima clasată din fiecare grupă se califica în finală, iar ocupantele locurilor secunde aveau să joace pentru bronz. Uniunea Sovietică și Cehoslovacia au câștigat toate cele trei partide. URSS a trecut cu 55-24 de Bulgaria, 46-32 de Egipt și 36-18 de Polonia, în timp ce campionii en-titre au obținut calificarea în ultimul act după 52-48 cu Ungaria, 32-22 cu Franța și 32-29 cu Belgia. Egipt și Belgia au avut bilanțuri de 2 victorii și o înfrângere. Uniunea Sovietică a câștigat primul său titlu european după ce a învins Cehoslovacia în finală, scor 56-37. Egiptul a câștigat bronzul, învingând cu 50-48 în finala mică. Au urmat în clasament: Belgia, Franța, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Italia, România (pe 10), Olanda, Austria, Iugoslavia și Albania.

1949, cel mai ciudat turneu final… doar 4 europene din 7 participante la ediția din Egipt

Uniunea Sovietică avea dreptul (și obligația) să organizeze ediția din 1949, fiind campioana en-titre. Sovieticii au refuzat să țină turneul. Cehoslovacia îl găzduise cu doi ani mai devreme, astfel că organziarea a revenit formației de pe locul trei, Egipt, la Cairo. A fost singura ediție care s-a disputat în afara Europei. La acea vreme zborul cu avionul nu era încă sigur și era anul în care a avut loc tragedia aviatică ce a dus la dispariția majorității fotbaliștilor din marea echipă a lui Torino. În aceste condiții doar 4! echipe europene au participat la ediția din 1949 a europeanului. Franța a fost singura formație cu nume care s-a deplasat în Egipt. De pe bătrânul continent au mai mers Grecia, Olanda și Turcia. Pentru ca turneul să nu se dispute doar cu 5 participante, au fost invitate Siria și Liban. Astfel, ediția a 6-a a Campionatului European a fost un fel de campionat euro-african. Nivelul a fost foarte scăzut la acea ediție. S-a apelat la formatul din 1939, cu meciuri fiecare cu fiecare și prima în clasament câștiga titlul. Egipt și Franța aveau 5 victorii în primele 5 partide, astfel că meciul dintre ele urma să decidă campioana. Egiptenii s-au impus cu 57-36 și au devenit astfel campionii europeni. Franța a fost pe doi, iar Grecia a profitat de lipsa echipelor puternice pentru a urca pentru prima dată pe podium, având un bilanț de 4 victorii și 2 înfrângeri. Ordinea în clasament a fost Turcia (4), Olanda, Siria și Liban.

Anii 50

O liberă controversată a dat titlul doi sovieticilor

CE 1951 Ceremonia de deschidere (fibaeurope.com)

Franța a găzduit ediția din 1951 a Campionatului European (a 7-a). A fost un număr record de participante, 18. S-a jucat la Velodrome d’Hiver din Paris. Între cele 18 echipe se număra și România, dar s-a retras după tragerea la sorți și adversarele au câștigat prin neprezentare. Au fost două grupe de 5 echipe, una de 4 și una rămasă în 3 după retragerea românilor. Primele două clasate avansau în runda sferturilor. Uniunea Sovietică a câștigat grupa B cu 8 puncte (4 victorii), iar Turcia a fost pe doi cu 7 puncte. Bulgaria și Belgia au câștigat grupele C și D cu câte 6 puncte (din trei partide) urmate de Grecia, respectiv Cehoslovacia, cu câte 5 puncte. Cel mai strâns a fost în grupa A unde Italia, Franța și Olanda au avut câte 7 puncte (3 victorii și o înfrângere). Rezultatele dintre cele trei au fost: Franța-Italia 49-37, Olanda-Franța 50-48 și Italia-Olanda 53-28. Italienii și francezii au avansat, în timp ce olandezii au jucat în continuare pentru locul 9. Cele 8 formații care s-au calificat în runda sferturilor au fost împărțite în două grupe de câte patru. În grupa A s-a consemnat, din nou, egalitate în trei, cu Franța, Bulgaria și Turcia având 2 victorii și o înfrângere, iar Belgia 3 înfrângeri. Rezultatele dintre primele trei au fost: Bulgaria-Turcia 52-45, Franța-Bulgaria 56-49 și Franța-Turcia 40-42. Francezii și bulgarii au mers în semifinale. Sovieticii și-au continuat șirul victoriilor cu cele 3 din grupa B, iar Cehoslovacia a fost pe doi cu 2 victorii și o înfrângere. Sovieticii s-au impus cu 53-37  în duelul cu cehoslovacii în grupă.

Imagine de la semifinala dintre Franta și Cehoslovacia (fibaeurope.com)

În semifinale Cehoslovacia s-a impus cu 59-50 în fața gazdelor, în timp ce URSS trecea cu 72-54 de Bulgaria. Franța avea să urce din nou pe podium după ce s-a impus în finala mică cu 55-52. Cehoslovacia și Uniunea Sovietică aveau să se întâlnească din nou în finală, la fel ca la ediția din 1947. Atunci diferența a fost de 19 puncte în favoarea sovieticilor. În 1951 cehoslovacii au reușit să joace mult mai bine față de duelul din grupa sferturilor. La pauză scorul a fost egal, 19-19. Egal era și cu o secundă înainte de final, 44-44. Atunci liderul sovieticilor, Stepas Butautas, a reușit să transforme aruncarea liberă, deși fanii francezi încercau să-l determine să rateze, aceștia susținând formația ce pleca cu a doua șansă. Au urmat momente de confuzie după ce un arbitru a susținut că aruncarea nu este regulamentară pentru că Butautas a călcat linia. Al doilea arbitru a indicat coș valabil. Sovieticii au făcut plângere și, după 20 de minute de discuții, coșul a fost validat și victoria a revenit Uniunii Sovietice, spre nemulțumirea învinșilor și a spectatorilor. Arbitrii au fugit  la vestiare, iar spectatorii și-au manifestat nemulțumirea și la festivitatea de premiere. URSS cucerea al doilea său titlu din istorie.

URSS, Prima formație cu trei titluri

Imagine de la partida dintre formațiile care aveau să câștige locurile 1 și 2, URSS și Ungaria (fibaeurope.com)

Sovieticii au refuzat să își îndeplinească obligația de campioană după primul titlu și în 1949 Egiptul a găzduit turneul final al Campionatului European. Situația nu s-a repetat, însă, după al doilea titlu al URSS. Campioana din 1951 avea să organizeze a 8-a ediție a europeanului la Moscova (23 mai-4 iunie 1953). S-a jucat pe un stadion descoperit, dar organizatorii au avut noroc de vreme bună. 17 echipe au participat la acea ediție. Au revenit africanii (Egipt și Liban), precum și Iugoslavia. În prima fază au fost patru grupe, una de cinci și două de patru, cu primele două avansând. Cehoslovacia, Egipt și Uniunea Sovietică și-au câștigat grupele cu maximum de puncte, iar Italia, Franța și Ungaria li s-au alăturat în faza următoare. În grupa D, cea de cinci, s-a consemnat egalitate (7 puncte) între Israel, Iugoslavia și Bulgaria. Au contat la departajare: Iugoslavia-Bulgaria 25-27, Bulgaria-Israel 48-61 și Iugoslavia-Israel 57-55, astfel că bulgarii au fost cei care au rămas în afara luptei pentru medalii. În faza a doua cele 8 calificate au jucat fiecare cu fiecare, fără play-off. Uniunea Sovietică a câștigat toate cele 7 meciuri și a devenit prima formație cu 3 titluri europene. Următoarele patru clasate au avut același bilanț, cu 4 victorii și 3 înfrângeri. După departajare, Ungaria a câștigat argintul, iar Franța bronzul. Cehhoslovacia și Israel sunt celelalte două formații cu 11 puncte. Iugoslavia a fost pe 6, Italia pe 7 și Egipt pe 8.

Introducerea limitei de 30 de secunde pentru atac. Ungaria a stopat seria sovietică în 1955

Ungaria a fost gazda ediției a 9-a în 1955. URSS nu putea să țină al doilea turneu final la rând, astfel că ungurii, din postura de vicecampioni, au primit organizarea competiției ce s-a ținut la Budapesta între 7 și 19 iunie, tot pe un stadion neacoperit. Au fost 18 echipe, de data aceasta fără nici un abandon. Sistemul a fost la fel ca în urmă cu doi ani, cu grupe de patru și cinci în prima fază, iar pentru medalii s-a luptat într-o grupă de 8. Polonia, Ungaria, URSS și Cehoslovacia au avansat cu maximum de puncte, în timp ce Iugoslavia, Italia, România și Bulgaria li s-au alăturat în grupa finală cu câte o înfrângere.

CE 1955 din Ungaria (endesabasketlover.com)

După primele două runde doar sovieticii aveau două victorii. Polonezii pierduseră ambele partide, iar celelalte 6 echipe aveau o victorie și o înfrângere. Etapa a 4-a a adus victoria Cehoslovaciei cu Uniunea Sovietică, scor 81-74. URSS venea după o serie de 32 de victorii la competiția continentală. După acel rezultat sovieticii erau la egalitate pe primul loc cu gazdele, cu câte 3 victorii și o înfrângere. Cele două formații aveau să se întâlnească în penultima zi a turneului, fiind la egalitate de puncte, urmate la un punct de Bulgaria și Cehoslovacia. Maghiarii câștigau în meciul direct, decisiv, cu Uniunea Sovietică, scor 82-68Ungaria avea să-și asigure singurul său titlu din istorie după ce s-a  impus în ultima partidă, 71-60 cu România. URSS, Cehoslovacia și Bulgaria erau la egalitate înainte de ultima partidă, cehoslovacii au  învins în  meciul direct cu bulgarii (73-67) și și-au asigurat argintul, iar sovieticii au completat podiumul. Au urmat în clasament Bulgaria, Polonia, Italia, România și Iugoslavia.

Începutul seriei de 8 titluri la rând pentru URSS. 48.000 de spectatori la meciul decisiv

În 1957 Campionatul European s-a ținut în Bulgaria (fibaeurope.com)

Bulgaria a fost gazda ediției cu numărul 10 a Campionatului European de baschet masculin. Stadionul Național Vasil Levski a găzduit partidele între 20 și 30 iunie 1957. Sistemul a fost același ca și în urmă cu doi ani, cu mențiunea că au fost 16 echipe, astfel că în prima fază au fost patru grupe de câte patru, cu primele două urcând în grupa finală. Au câștigat grupele preliminare cu maximum de puncte: Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria. Le-au urmat cu un bilanț de 2 victorii și  o înfrângere: Iugoslavia, Polonia, Franța și România. URSS și Bulgaria s-au impus în  primele 6 partide din faza finală și s-au întâlnit în ultima zi, în meciul decisiv. Finala turneului a stabilit un record de spectatori: 48.000. Gazdele conduceau la pauză cu 23-19, dar sovieticii au câștigat repriza secundă cu un parțial de 41-34 și și-au trecut astfel în cont al patrulea titlu, după 60-57  în finală. Bulgaria câștiga prima medalie, argintul, iar Cehoslovacia a închis podiumul. Au urmat Ungaria, România, Iugoslavia, Polonia și Franța.

Ultima ediție în aer liber

CE 1959 Istanbul, ultimul organizat pe un stadion descoperit (fibaeurope.com)

Turcia a găzduit al 11-lea campionat european al seniorilor între 21 și 31 mai 1959. A fost ultima ediție în care FIBA a permis organizarea pe stadioane în aer liber. Partidele s-au jucat pe Stadionul Mithat Pașa, din Istanbul. Au fost 17 echipe, împărțite în patru grupe, în prima fază (trei de patru și una de 5). Cehoslovacia, Uniunea Sovietică și România și-au câștigat grupele cu maximum de puncte, urmate de Polonia, Franța și Ungaria. În grupa B s-a înregistrat egalitate între trei echipe: Bulgaria, Belgia și Iugoslavia. La departajare s-au luat în calcul rezultatele: Bulgaria-Iugoslavia 80-72, Bulgaria-Belgia 77-79 și Iugoslavia-Belgia 60-56. Deși iugoslavii au ratat primele două poziții, aceștia au dat coșgheterul turneului. Legendarul Radivoj Korac a avut o medie de 27,6 puncte în cele șase partide pe care le-a disputat la acel turneu care avea să prevestească ascensiunea iugoslavilor.

Sistemul de competiție s-a schimbat puțin față de edițiile anterioare. În faza a doua au fost două grupe semifinale de câte patru echipe. URSS și Franța au avut câte trei victorii, urmate de Ungaria și Cehoslovacia cu bilanțuri de 2 victorii și o înfrângere. Primele două au avansat în grupa finală unde s-a  intrat cu rezultatele directe înregistrate în faza semifinală. Partida din penultima zi, dintre URSS și Cehoslovacia, avea să  decidă campioana. Uniunea Sovietică s-a impus într-un nou meci decisiv contra cehoslovacilor, scor 83-72 și și-a trecut în cont titlul cu numărul 5. Franța a câștigat bronzul, iar Ungaria a fost pe 4.

Anii 60

Prima medalie a Iugoslaviei, titlul 6 pentru URSS

Centrul sovietic Vladimir Krumminch, la europeanul din 1961, de la Belgrad (fibaeurope.com)

Ediția cu numărul 12 a Campionatului European de baschet masculin s-a disputat, în premieră, la Belgrad (Iugoslavia). 19 echipe au participat la acel turneu, un nou record. Până atunci orice națională putea să ceară să participe și FIBA trebuia să aprobe. Din cauza interesului tot mai mare  pentru această competiție, în 1961 s-a luat decizia de a se limita numărul de participante la turneul final la 16. Această decizie avea să intre în vigoare la ediția următoare. Revenind la prima întrecere găzduită de Iugoslavia, aceasta s-a disputat între 29 aprilie și 8 mai 1961 la Belgrade Fair. În prima fază au fost 6 grupe, una de patru și cinci de trei. Primele două au avansat în faza următoare. Acolo cele 12 echipe au fost împărțite în două grupe de câte 6, cu primele două urcând în semifinale. S-au luat mai departe rezultatele directe din prima fază. Câștigătoarea primei grupe s-a decis la ultima partidă, când Uniunea Sovietică se impunea cu 75-58 în fața Iugoslaviei. Cele două aveau să urce împreună în semifinale cu 10, respectiv 9 puncte. În a doua grupă au fost trei echipe la egalitate, cu 9 puncte (4 victorii, o înfrângere). Rezultatele directe dintre cele trei au fost: Bulgaria-Franța 58-71, Franța-România 66-68 (în prima fază a grupelor) și Bulgaria-România 63-51. Franța și Bulgaria s-au calificat în careul de ași, în timp ce România a continuat cu meciurile de clasament. În semifinale gazdele au trecut de Franța cu 75-65, iar Uniunea Sovietică de Bulgaria cu 77-54. Bronzul le-a revenit bulgarilor după 55-46 în finala mică, în timp ce sovieticii au ajuns la titlul șase după 60-53 în finala cu Iugoslavia. A fost prima medalie pentru Iugoslavia.

Primele calificări, primul MVP oficial

CE 1963 din Polonia s-a disputat, până la urmă, la Wroclaw (sport.pl)

În 1963 Polonia intra pe lista gazdelor europeanului, la Wroclaw. A fost prima ediție la care s-au jucat preliminarii, între decembrie 1962 și mai 1963. Elveția a declinat participarea la turneul final, deși a încheiat prima grupă din calificări pe prima poziție. Astfel, Spania și Olanda au fost primele formații care au mers la turneul final după calificări. Cele 16 echipe prezente în Polonia au fost împărțite în două grupe de câte 8. S-a luat în calcul mutarea competiției în alt oraș polonez, la Lodz, pentru că în capitala Sileziei de Jos a izbucnit o epidemie de variolă. Orașul era înconjurat de un cordon sanitar, cu câteva mii de persoane izolate. Alerta de epidemiologie a fost anulată cu mai puțin de 3 săptămâni înaintea începerii turneului, astfel că a 13-a ediție a europeanului s-a ținut, până la urmă, la Wroclaw între 4 și 13 octombrie. Primele două au avansat în semifinale, care s-au jucat în cruce. Următoarele clasate au jucat, tot în cruce, pentru clasament. Finalistele ediției precedente, Iugoslavia și Uniunea Sovietică au câștigat grupele cu maximum de puncte, 14. În grupa A, Ungaria și Bulgaria au fost la egalitate cu câte 12 puncte. Maghiarii au avansat grație rezultatului direct, 64-55. Polonia a fost a doua în grupa B cu 13 puncte (6 victorii/o înfrângere). Sovieticii au trecut cu 89-51 de Ungaria, în semifinale, iar Polonia se califica în ultimul act după 83-72 cu Iugoslavia (VIDEO). În grupă, rezultatul dintre cele două finaliste a fost 64-54 pentru URSS. Campioana en-titre avea să se impună pentru a 7-a oară după 61-45 în ultimul act. Iugoslavia a urcat, din nou, pe podium grație victoriei cu 89-61 din finala mică. A fost prima dată când s-a acordat oficial titlul de MVP. Spaniolul Emiliano Rodriguez a primit acest titlu. Până atunci media internațională alegea cel mai bun jucător, dar neoficial. Spania a încheiat pe locul 7 la acea ediție, iar Rodriguez a fost coșgheterul ibericilor cu o medie de 19,8 puncte/meci. Radivoj Korac a fost cel mai bun marcator al turneului cu 26,4 puncte. Iugoslavul era pentru a 3-a oară la rând în această postură.

O nouă premieră: două orașe au găzduit turneul din 1965

Uniunea Sovietică a fost gazda celei de-a 14-a ediții a întrecerii continentale. Moscova a fost al doilea oraș care ține de două ori competiția, după Geneva. Dacă în 1953 competiția s-a disputat doar la Moscova, în 1965 s-a înregistrat premiera cu două orașe gazdă. Tibilisi a fost al doilea oraș desemnat și a găzduit meciurile din grupa B. S-a jucat în săli de 15.000 și 11.000 de locuri. Pentru acest turneu, calificările s-au ținut în luna ianuarie, cu trei grupe de câte patru echipe. Sistemul de disputare al competiției propriu-zise a fost identic cu cel de la ediția precedentă. Din nou, Uniunea Sovietică și Iugoslavia au câștigat grupele cu maximum de puncte (14), la fel și Polonia a fost pe doi în grupa B cu 13 puncte. Italia a luat fața Cehoslovaciei pentru locul doi din grupa A, grație victoriei directe, 78-69. Ambele echipe au acumulat 12 puncte. În semifinale s-a reeditat finala din urmă cu doi ani, cu aceeași finalitate, Uniunea Sovietică trecea de Polonia, scor 75-61. Iugoslavia se califica în finală cu 83-82 în fața Italiei, după ce conducea cu 9 lungimi la pauză. URSS a câștigat al 5-lea titlu consecutiv grație victoriei cu 58-49 în ultimul act cu Iugoslavia, iar Polonia reușea un nou podium (86-70 în finala mică). MVP a fost declarat sovieticul Modestas Paulauskas, în timp ce Kovac și Rodriguez au fost cei mai buni marcatori, cu o medie de 21,9 puncte/meci.

Ediția finlandeză, prima transmisă la TV. Au apărut statisticile și s-a ales, în premieră, echipa turneului

CE 1967 de la Helsinki: Spania vs Polonia (wikiwand.com)

Al 15-lea campionat european s-a disputat în Finlanda, la Helsinki și Tampere, în perioada 28 septembrie-8 octombrie 1967. În calificări erau tot mai multe echipe, dar la turneul final s-a păstrat sistemul de la precedentele ediții. Uniunea Sovietică a fost singura cu maximum de puncte în faza grupelor. Bulgaria, Italia și Israel au urmat-o cu câte 11 puncte (4 victorii/3 înfrângeri) în grupa B ce s-a disputat la Tampere. Rezultatele dintre cele trei: Bulgaria-Italia 73-71, Israel-Italia 67-70 și Bulgaria-Israel 78-61. Bulgarii au fost cei care au avansat. Cehoslovacia și Polonia au înregistrat bilanțuri de 6 victorii și o înfrângere în grupa A și s-au calificat în semifinale. Cehoslovacia învingea Polonia cu 90-75 în duelul direct și evita marea favorită în penultimul act. URSS trecea clar de Polonia în semifinală, scor 108-68, iar Cehoslovacia învingea Bulgaria cu 82-79. Polonezii și-au trecut în cont un nou bronz după 80-76 în finala mică, în timp ce Uniunea Sovietică a cucerit al 9-lea său titlu, scor 89-77 în finală. URSS a câștigat tot între 1957 și 1967: 6 titluri și 55 de victorii consecutive. La primul turneu transmis la TV, la care au fost statistici, s-a ales și pentru prima dată echipa turneului. În primul „best 5” au intrat: Sergej Belov și Modestas Paulauskas (Uniunea Sovietică), MVP-ul Jiri Zednicek și Jiri Zidek (Cehoslovacia) și Vaikko Vainio (Finlanda).

Al 10-lea titlu pentru sovietici, deși au pierdut primul meci după 12 ani

Sigla europeanului din Italia din 1969 (fibaeurope.com)

Interesul creștea pentru Campionatul European, astfel că la ediția din 1969 în calificări au participat 24 de echipe, în luna mai. Acestea au fost împărțite în cinci grupe: una de patru (pentru că Republica Democrată Germană s-a retras) și patru de cinci. Primele două s-au calificat la turneul final unde s-au alăturat campioanei URSS și gazdei Italia. Al 16-lea Campionat European s-a desfășurat în perioada 27 septembrie-5 octombrie 1969 în Italia, la Napoli și Caserta, cu 12 echipe la start. Sistemul de disputare a fost la fel ca la ultimele ediții, cu mențiunea că în loc de 7 meciuri în faza grupelor, echipele au disputat 5 (fiind doar 6 în grupă, nu 8). Iugoslavia a forțat schimbul de generații la ediția precedentă, unde nu a obținut un rezultat convingător, dar acest lucru avea să dea roade în următoarele ediții. Iugoslavii au câștigat grupa A cu maximum de puncte, reușind să învingă URSS cu 73-61. A fost prima înfrângere a multiplei campioane după o serie de 59 de partide câștigate la rând. Sovieticii au încheiat grupa pe doi cu 9 puncte. Cehoslovacia a fost prima în grupa B, cu maximum de puncte. Polonia și Italia au urmat cu câte 8 puncte. Polonezii au câștigat meciul direct cu 55-54 și au obținut biletele pentru semifinală. Iugoslavia a trecut de Polonia cu 76-74, în penultimul act, iar URSS de Cehoslovacia, scor 83-69. Finala mică i-a revenit Cehoslovaciei cu 77-75, în timp ce Uniunea Sovietică a cucerit al 10-lea titlu după 81-72 cu Iugoslavia. Sergei Belov (URSS) a fost MVP-ul turneului. Alături de acesta au fost incluși în cel mai bun 5: Ivo Daneu (Iugoslavia), Edward Jurkiewicz (Polonia), Clifford Luyk (Spania) și Kresimir Cosic (Iugoslavia). Grecul Georgios Kolokithas a fost cel mai bun marcator al turneului, a doua oară la rând, cu o medie de 23 de puncte/meci, iar formația sa a fost pe 10.

Anii 70

Antrenor nou pentru URSS. Victoria obținută greu în finala cu Iugoslavia prevestea schimbarea dominației în Europa

Kresimir Cosic a fost MVP-ul CE 1971 (fibaeurope.com)

Germania de Vest a organizat ediția a 17-a a Campionatului European între 10 și 19 septembrie 1971 la Essen și Boblingen. Sistemul de desfășurare a fost identic cu cel din urmă cu doi ani, inclusiv cu calificările care ofereau celelalte 10 locuri la turneul final, unde au mers din oficiu URSS (campioana) și gazda Germania de Vest. Uniunea Sovietică nu mai era condusă de antrenorul Alexander Gomelsky, cel cu care câștigase precedentele patru ediții. Iugoslavii veneau la competiția europeană din postura de campioni mondiali, titlu pe care l-au cucerit cu un an înainte la întrecerea pe care au găzduit-o. Uniunea Sovietică și Iugoslavia au câștigat grupele cu maximum de puncte, iar Polonia și Italia le-au urmat cu un punct mai puțin. Finalistele de la ediția precedentă aveau să se joace din nou pentru aur după ce iugoslavii au trecut în semifinală de Polonia cu 100-75, iar URSS de Italia cu 93-66. Iugoslavia conducea cu 37-33 la pauză, dar sovieticii, care l-au blocat bine pe Cosic, au reușit să își adjudece repriza secundă cu 36-27 și finala cu 69-64, trecându-și în palmares titlul cu numărul 11. Italia a învins Polonia în finala mică, scor 85-67. Italienii au revenit pe podium după 25 de ani de la argintul din 1946. Iugoslavul Kresimir Cosic a fost MVP, iar în cel mai bun 5 au mai intrat sovieticii Sergei Belov și Modestas Paulauskas, polonezul Edward Jurkiewicz (coșgheterul competiției cu 22 de puncte/meci) și bulgarul Atanas Golomeev.

Primul titlu al Iugoslaviei. Spania a realizat surpriza turneului în semifinale

https://www.youtube.com/watch?v=Z4h0lSumU30

Primele opt clasate la ediția precedentă au obținut biletele pentru europeanul din 1973. În luna mai s-au organizat doua faze de calificare și patru echipe au completat tabloul. Primul turneu final spaniol s-a jucat la Barcelona și Badalona între 27 septembrie și 6 octombrie. Sistemul a fost identic cu cel din ultimele ediții, cu două grupe de câte șase și primele două au trecut în semifinale. Din nou, Uniunea Sovietică și Iugoslavia și-au câștigat grupele cu maximum de victorii, urmate de Cehoslovacia, respectiv Spania, cu 4 victorii și o înfrângere. Spania a produs „bomba” turneului, eliminând campioana europeană de la ultimele 8 ediții. (VIDEOSovieticii conduceau la pauză cu 45-40, dar Spania, condusă în teren de MVP-ul Wayne Brabender (autor a 20 de puncte), a întors rezultatul și s-a calificat în ultimul act după ce s-a impus cu 80-76. Iugoslavia trecea în cealaltă semifinală de Cehoslovacia cu 96-71. Iugoslavia își trecea în cont primul aur continental după 78-67 în finala cu gazda competiției (41-31 la pauză). URSS închidea podiumul după 90-58 cu Cehoslovacia. Alături de Brabender erau aleși în echipa turneului: Sergei Belov (URSS), Francisco „Nino” Buscato (Spania), Kresimir Cosic (Iugoslavia) și bulgarul Atanas Golomeev (cel mai bun marcator al turneului cu 22,3 puncte/meci).

4 orașe din Iugoslavia gazde la aniversarea a 40 de ani de la prima ediție (VIDEO)

Acordarea trofeului continental din 1975 (fibaeurope.com)

Campioana en-titre, Iugoslavia, a primit organizarea Campionatului European din 1975, când se sărbătoreau 40 de ani de la prima ediție. A fost prima dată când 4 orașe au găzduit competiția, după ce la precedentele patru ediții au fost câte două. Din nou, primele opt de la ediția anterioară au fost calificate automat, iar celelalte patru locuri au fost adjudecate după două faze de calificare.  Meciurile s-au jucat între 7 și 15 iunie 1975 la Belgrad, Split, Karlovac și Rijeka. Deși au fost tot 12 echipe, s-a schimbat sistemul. În prima fază au fost trei grupe de câte patru echipe și primele două au avansat în grupa finală. Ocupantele podiumului precedent, Iugoslavia, URSS și Spania au câștigat toate cele trei meciuri din grupă. Li s-au alăturat Italia, Cehoslovacia și Bulgaria. Meciurile din grupa finală s-au jucat la Belgrad. După primele patru etape, Iugoslavia și Uniunea Sovietică se aflau la egalitate, cu 4 victorii. Cele două s-au întâlnit în partida care a încheiat turneul, iar iugoslavii și-au trecut în cont al doilea titlu după ce s-au impus cu 90-84. Italia a luat bronzul, cu un bilanț de 2 victorii și 3 înfrângeri, la fel ca Spania. Kresimir Cosic a fost pentru a 2-a oară MVP-ul competiției. Alături de acesta au fost selectați în 5-ul turneului: Sergei Belov (URSS), Drazen Dalipagic (Iugoslavia), Wayne Brabender (Spania) și bulgarul Atanas Golomeev (cel mai bun marcator cu 23,1 puncte/meci).

Tripla iugoslavă

A 20-a ediție a Campionatului European s-a disputat în Belgia. S-a revenit la două orașe gazdă, Liege și Ostende unde s-a jucat între 14 și 24 septembrie 1977. Gazda competiției nu a fost în primele opt la ediția precedentă. Astfel, doar primele 7 au fost calificate automat. Pentru celelalte patru locuri s-au jucat trei runde în calificări. La turneul final s-a revenit la sistemul cu două grupe de șase în prima fază și primele două au avansat în semifinale. Primele două clasate la edițiile precedente nu au mai câștigat grupele de această dată. Italia a învins Uniunea Sovietică în grupă, scor 95-87, reușind astfel să termine pe prima poziție cu maximum de puncte, în timp ce sovieticii erau pe doi, cu un  punct mai puțin. Aceeași situație s-a înregistrat și în grupa B unde Cehoslovacia învingea Iugoslavia cu 111-103. În semifinale s-au impus favoritele. Iugoslavia a trecut de Italia cu 88-69, iar URSS de Cehoslovacia cu 91-76. Bronzul a revenit Cehoslovaciei după 91-81 în finala mică. Iugoslavia și-a trecut în cont al treilea titlu la rând după ce a învins URSS-ul în finală, scor 74-61. Iugoslavul Drazen Dalipagic a fost MVP-ul turneului. Alături de el în best 5: Zoran Slavnic (Iugoslavia), Miki Berkovich (Israel), Kees Akerboom (Olanda) și Atanas Golomeev (Bulgaria). Olandezul a avut cea mai bună medie de puncte: 26,4.

Revenirea sovieticilor pe prima treaptă. Surpriza Israel

Ediția 21 a fost  găzduită de Italia în patru orașe: Mestre, Siena, Gorizia și Torino. Au fost din nou 12 echipe (8 calificate după rezultatul de la ediția precedentă  și  4 după trei runde în calificări). Perioada de disputare a turneului final: 9-19 iunie 1979. S-a folosit din nou sistemul cu trei grupe de câte 4, în prima fază. Primele două au urcat în grupa finală de 6 din care primele două au jucat finala, iar următoarele două și-au disputat bronzul. În prima fază, Cehoslovacia și Spania au câștigat primele două grupe cu maximum de puncte. Le-au urmat Italia și URSS cu două victorii și o înfrângere. Grupa C a fost mai complicată. Israel și Iugoslavia au ocupat primele două  locuri cu 2 victorii și o înfrângere, cu israelienii având rezultatul direct: 77-76. A urmat grupa de șase, câștigată de URSS cu 4 victorii și o înfrângere (cu Spania, ultima clasată). Israel și Iugoslavia au fost la egalitate cu 3 victorii și 2 înfrângeri. S-a intrat în această grupă cu rezultatele directe anterioare, astfel că israelienii au ajuns, în premieră, în finală, în timp ce iugoslavii s-au mulțumit cu finala mică. Bronzul a revenit campioanei en-titre, Iugoslavia, după 99-92 cu Cehoslovacia. Uniunea Sovietică și-a recâștigat coroana după 98-76 în finala cu Israel. Polonezul Mieczyslaw Mlynarski a avut cea mai mare medie de puncte: 27,1. Israelianul Miki Berkovich a fost MVP-ul turneului. Au mai  intrat în cel mai bun 5: Sergei Belov (URSS), Dragan Kicanovic (Iugosavia), Kresimir Cosic (Iugoslavia) și Vladimir Tkachenko (URSS).

Anii 80

Ultima finală URSS-Iugoslavia

Sigla Campionatului European din 1981, găzduit de Cehoslovacia (wikipedia.org)

Ediția din 1981 a Campionatului European s-a ținut în Cehoslovacia și a fost  prima oară când s-a jucat în trei orașe: Bratislava, Havirov și Praga. Până atunci s-a mai optat pentru unul, două sau patru orașe. 26 mai-5 iunie a fost perioada de disputare a turneului. Au fost tot 12 echipe și s-au jucat, din nou, două grupe de câte șase în prima fază. Primele trei clasate s-au calificat în grupa finală. Primele două din această ultimă grupă au jucat finala mare, iar locurile trei și patru au disputat finala mică. Spania și Uniunea Sovietică și-au adjudecat grupele preliminare cu maximum de puncte, urmate de Cehoslovacia, respectiv Iugoslavia. S-a mers mai departe cu rezultatele directe din prima fază, astfel că în a doua grupă echipele au avut de disputat doar trei partide. URSS și Iugoslavia au ocupat primele două poziții cu 10 și 8 puncte, astfel că urmau să se întâlnească pentru a 7-a oară într-un meci cu titlul pe masă. În situațiile precedente, de patru ori  formatul turneului a prevăzut finală, iar de celelalte două ori s-au întâlnit în ultima zi a grupei finale, având maximum de puncte, iar meciul era decisiv. A fost a 5-a oară când sovieticii au câștigat titlul după un meci direct cu iugoslavii. Scorul a fost 84-67 (43-2541-42și URSS ajungea la 13 titluri continentale. În finala mică, gazdele cehoslovace s-au impus cu 101-90 în fața Spaniei și au închis podiumul. În cel mai bun 5 al turneului au fost votați trei sovietici (Valdis Valters, Anatoly Myshkin și Vladimir Tkachenko) și doi iugoslavi (Dragan Kicanovic – MVP și Drazen Dalipagic). Polonezul Mieczyslaw Mlynarski a avut cea mai mare medie de puncte: 22,9.

Primul titlu pentru o formație din Vest. Italia a oprit dominația de 13 turnee a tandemului URSS-Iugoslavia

Franța a găzduit ediția din 1983 a Campionatului European de baschet masculin. Limoges, Caen și Nantes sunt orașele în care s-a disputat a 23-a ediție, în perioada 25 mai-4 iunie. Au fost din nou 12 formații participante, împărțite, din nou, în două grupe de câte 6. Față de edițiile precedente, s-a renunțat la grupa finală, astfel că primele două clasate în grupe au mers în semifinale. Italia și Uniunea Sovietică au câștigat toate cele 5 partide din faza grupelor, iar Spania și Olanda le-au urmat în careul de ași. Spaniolii au avut un bilanț de 4 victorii și o înfrângere și au luat fața Iugoslaviei (un punct mai puțin) după victoria cu 91-90 din meciul direct. În grupa B a fost egalitate între locurile doi și trei, cu Olanda și Republica Federală Germană având 3 victorii și 2 înfrângeri. Olandezii au câștigat meciul direct cu 79-67 și  s-au calificat în semifinale. Spania a reușit să elimine, din nou, Uniunea Sovietică în semifinale, după un meci disputat, încheiat la un punct: 95-94. Italia trecea de Olanda cu 88-69. Atât Spania, cât și Italia, mai aveau două finale disputate, ambele pierdute. Italienii au fost cei care aveau să-și treacă în cont primul titlu european din istorie după 105-96 în finală, în timp ce spaniolii pățeau ca și cu zece ani înainte, când eliminau URSS în semifinale, dar pierdeau în ultimul act. A fost prima finală când s-a trecut de sută. Uniunea Sovietică a luat bronzul după 105-70 în finala mică. Spaniolul Juan Antonio Corbalan a primit titlul de MVP. Alături de el au intrat în 5-ul turneului: Nikos Galis (Grecia), Juan Antonio San Epifanio (Spania), Stanislav Kropilak (Cehoslovacia) și Arvydas Sabonis (URSS). Deși italienii au câștigat toate cele 7 partide, nici unul nu a fost inclus în echipa turneului. Grecul Galis a fost cel mai bun marcator al turneului cu 33,6 puncte.

Aurul cu numărul 14, ultimul al Uniunii Sovietice. S-a introdus coșul de 3 puncte și regula 1+1 la libere

Întrecerea continentală mergea pentru a doua oară în Germania de Vest, cu Karlsruhe, Leverkusen și Stuttgart ca și gazde a ediției 24. Au fost din nou 12 echipe împărțite în două grupe de câte 6. De această dată s-au jucat și sferturi de finală, astfel că primele patru clasate au avansat în faza eliminatorie. În 1985 s-au implementat două reguli noi la Campionatul European. Coșurile de 3 puncte se foloseau în competiții din Statele Unite din 1967, au fost introduse în NBA din 1981, iar la Jocurile Olimpice din 1984. În 1985 a venit rândul competiției continentale să le introducă. A doua schimbare a venit în ceea ce privește aruncările libere. În anii anteriori, jucătorul faultat beneficia de trei încercări pentru a marca două libere. Noua regulă prevedea că a doua liberă se execută doar dacă prima a fost marcată. Nici o echipă nu a obținut maximum de puncte în faza grupelor. Primele trei formații din grupa A erau la egalitate de puncte, 9, după ce s-au impus în 4 meciuri și au pierdut unul. După departajare ordinea a fost: Iugoslavia, Uniunea Sovietică și Spania. Celelalte trei echipe ale grupei au fost, de asemenea, la egalitate de puncte, 6, cu o victorie și 4 înfrângeri. Franța a prins ultimul loc în faza eliminatorie, în fața României și a Poloniei. Italia a câștigat grupa B cu 9 puncte (4/1). Au urmat Republica Federală Germană și Bulgaria cu câte 8 puncte (3/2), iar Cehoslovacia a luat fața Israelului, cu care a încheiat la egalitate, 7 puncte (2/3). Finalistele ediției precedente s-au calificat în penultimul act. Italia a trecut de Franța cu 97-71, iar Spania învingea gazdele cu 98-83. În celelalte două sferturi, învingătoarele au depășit suta: URSS-Bulgaria 104-86, respectiv Cehoslovacia-Iugoslavia 102-91. Sovieticii au trecut de sută și în penultimul act, unde au bătut Italia cu 112-96. Cehoslovacia a obținut calificarea în finală după 98-95 cu Spania. A fost a 4-a finală dintre URSS și Cehoslovacia, cu sovieticii câștigându-le pe precedentele trei. Istoria avea să se repete. Uniunea Sovietică s-a impus cu 120-89 și obținea ultimul titlu european, al 14. Ca un amănunt interesant, sovieticii au câștigat primul și ultimul lor titlu după finale cu Cehoslovacia. Italia câștiga, din nou, disputa cu Spania, de această dată pentru bronz, cu 102-90. Arvydas Sabonis (URSS) a fost MVP-ul turneului. Alături de acesta au intrat în cel mai bun 5: Valdis Valters (URSS), Drazen Petrovic (Iugoslavia), Detlef Schrempf (RFG) și Fernando Martin (Spania). Israelianul Doron Jamchy a avut cea mai mare medie de  puncte: 28,1. După acest european, mai mulți jucători importanți aveau să facă pasul spre NBA.

Surpriza Grecia! Elenii au câștigat primul titlu după prima finală care a avut nevoie de prelungiri: 103-101 cu URSS

CE 1987 MVP-ul Nikolaus Galis și-a dus formația spre primul titlu (fibaeurope.com)

Ediția cu numărul 25 a Campionatului European s-a disputat în Grecia, la Atena. S-a revenit la un singur oraș gazdă, după 11 ediții în care turneele s-au ținut în două, trei sau patru orașe. Între 3 și 14 iunie 1987, sistemul de disputare a întrecerii a fost același ca și la precedentele ediții, cu 12 echipe împărțite în două grupe de unde primele patru avansau în sferturi. Uniunea Sovietică și Italia au fost formațiile care au câștigat cele două grupe cu maximum de puncte. În grupa A, în urma sovieticilor, au fost trei echipe cu câte 8 puncte: Iugoslavia, Spania și Grecia (3 victorii/2 înfrângeri). Grecii au început turneul cu două înfrângeri, dar aveau să fie surpriza din faza eliminatorie. În grupa B, Republica Federală Germania și Polonia au fost pe doi și trei cu câte 8 puncte (3/2), iar Cehoslovacia a prins locul patru cu 7 puncte (2/3). În sferturi s-a reeditat finala ediției precedente, cu același deznodământ: URSS a trecut de Cehoslovacia, scor 110-91. Spania urca în semifinale după 107-77 cu RFG, iar Iugoslavia învingea categoric Polonia, scor 128-81. Surpriza sferturilor avea să vină din partea Greciei, formație care a obținut ultimul loc în sferturi din grupa A, dar a trecut de câștigătoarea celeilalte grupe, Italia, cu 90-78. URSS și-a luat revanșa cu Spania pentru cele două semifinale pierdute, trecând în penultimul act de iberici cu 113-96. Grecia a continuat să surprindă și a trecut în semifinală de Iugoslavia cu 81-77. Iugoslavii își adjudecau bronzul după 98-87 în finala mică cu Spania. Grecia ajungea pentru prima dată în finală. Elenii aveau în palmares bronzul din 1949, de la ciudata ediție disputată la Cairo. Prima finală a Greciei avea să fie ultima jucată de Uniunea Sovietică. A fost prima dată când ultimul act s-a decis în prelungiri. A fost un meci foarte echilibrat, cu Grecia conducând la pauză cu 42-41, iar la finalul timpului regulamentar scorul era 89-89. Nikolaos Galis și-a continuat turneul senzațional și în ultimul act, unde a reușit 40 de puncte. Centrul Anargiros Kambouris a marcat două libere în ultima secundă și a oferit Greciei primul titlu european după 103-101 în finala cu URSS. (VIDEOMVP-ul Nikolaos Galis a fost cel mai bun marcator al turneului  cu 37 de puncte/meci. În cel mai bun 5 au mai fost selectați: Sarunas Marciulionis (URSS), Aleksandr Volkov (URSS), Andres Jimenez (Spania) și Panagiotis Fassoulas (Grecia).

Revenirea Iugoslaviei – prima care a organizat 3 turnee finale

Iugoslavia a câștigat titlul european la Zagreb în 1989 (vreme.com)

În 1989 Iugoslavia a ținut pentru a 3-a oară Campionatul European. Era prima dată când o țară organiza pentru a treia oară turneul final. A fost rândul Zagrebului să apară ca gazdă a întrecerii continentale. După 10 ediții în care au participat 12 echipe la turneul final, pentru ediția a 26-a s-a optat pentru un format cu 8 echipe. Acestea au fost împărțite în două grupe de patru, cu primele două mergând în semifinale. Uniunea Sovietică și  Iugoslavia și-au adjudecat grupele cu câte 3 victorii. Le-au urmat Italia și Grecia cu câte 2 victorii și o înfrângere. Gazdele treceau în penultimul act de Italia cu 97-80. În cealaltă semifinală avea să se repete finala precedentă, între Grecia și URSS. A fost din nou un meci foarte echilibrat, încheiat tot cu victoria elenilor, 81-80. Galis a reușit 45 de puncte pentru a-și duce formația în ultimul act. Drazen Petrovic a condus echipa de aur a Iugoslaviei în finală cu 28 de puncte, iar gazdele aveau să își adjudece al 4-lea titlu european din istorie după 98-77 cu Grecia. Uniunea Sovietică a câștigat ultima sa medalie continentală după ce a trecut în finala mică de Italia, scor 104-76. Drazen Petrovic a fost ales MVP, iar în 5-ul turneului au mai intrat: Nikolaos Galis (Grecia), Zarko Paspalj (Iugoslavia), Stephane Ostrowski (Franța) și Dino Radja (Iugoslavia). Galis a fost, din nou, cel mai bun marcator al turneului cu o medie de 35,6 puncte, urmat de Petrovic cu 30.

Anii 90

Iugoslavia și-a apărat titlul, în ciuda frământărilor interne care au afectat selecția

Italia a fost a doua țară care a organizat europeanul pentru a treia oară. De această dată a fost rândul capitalei, Roma, să găzduiască turneul final al ediției 27 care s-a disputat între 24 și 29 iunie 1991. A fost primul turneu la care baschetbaliștii care au jucat deja într-un sezon regulat oficial din NBA au fost lăsați să participe. Contextul politic avea să influențeze și componența echipelor. Uniunea Sovietică nu a reușit calificarea la turneul final, după ce a pierdut acasă meciul final din calificări, 84-85 cu Franța. Și campioana en-titre, Iugoslavia, a fost nevoită să treacă prin calificări, dar nu a avut probleme să obțină biletul pentru turneul final. Iugoslavia câștigase titlul mondial în 1990. La turneul european din 1991, campioana en-titre nu s-a putut baza pe nume importante ca Petrovic și Vrankovic. Un caz aparte a fost cel al fundașului sloven Jure Zdovc. Acesta a jucat pentru Iugoslavia în primele trei meciuri ale competiției, dar guvernul i-a ordonat să nu mai joace după ce Slovenia și-a declarat independența în timpul turneului final. În ciuda absențelor, Iugoslavia a câștigat grupa A cu trei victorii, la fel ca Italia în grupa cealaltă. Spania a încheiat pe doi, în spatele iugoslavilor, cu 2 victorii și  o înfrângere. În grupa B situația a fost mai complicată, cu trei formații având o victorie și 2 înfrângeri. Franța a obținut locul în semifinale în fața Greciei și a Cehoslovaciei. Iugoslavia s-a impus în semifinala cu Franța cu 97-76, iar Italia a trecut de Spania cu 93-90. Spaniolii și-au adjudecat bronzul după 101-83 în finala mică cu Franța. Iugoslavia a câștigat al 5-lea titlu după 88-73 cu ItaliaIugoslavul Toni Kukoc a fost desemnat MVP-ul turneului. Au mai intrat în echipa turneului: Nando Gentile (Italia), Nikolaos Galis (Grecia), Antonio Martin (Spania) și Vlade Divac (Iugoslavia). Grecul Nikolaos Galis a fost pentru a 4-a oară cel mai bun marcator al turneului, având de această dată o medie de 32,4 puncte.

O nouă campioană surpriză: Germania. Extra-turneu de calificare și numărul de participante mărit de la 12 la 16 echipe. Campioana en-titre  Iugoslavia, interzisă la ediția din 1993

Henning Harmish a făcut parte din echipa Germaniei care câștiga titlul european în 1993 (fibaeurope.com)

La ediția din 1993 a Campionatului European ar fi trebuit să participe, inițial, 12 echipe, cu primele patru de la turneul precedent, calificate din oficiu. Campioana Iugoslavia nu a putut să-și apere titlul, fiind interzisă din cauza sancțiunilor Națiunilor Unite. Între mai 1991 și noiembrie 1992 s-au disputat calificările care au stabilit cele 8 echipe care urmau să joace la turneul final. După destrămarea URSS-ului, Comunitatea Statelor Independente a luat startul în acele calificări, dar, după 3 partide, nou-creata Rusia a preluat locul și s-a calificat la turneul final de pe a doua poziție, după Bulgaria. Grecia, Suedia, Israel, Germania, Turcia și Belgia au fost celelalte formații care au obținut calificarea. Apariția noilor state, după destrămarea URSS-ului, Cehoslovaciei și, parțial, a Iugoslaviei, a dus la adăugarea de 4 locuri pentru turneul final. A fost nevoie de un turneu adițional pentru a se decide cele 5 naționale care aveau să participe la a 28-a ediție a Campionatului European (cele 4 locuri nou-create plus locul rămas liber după interzicerea Iugoslaviei). Cu mai puțin de o lună până la turneul final, s-au disputat extra-calificările. Au reușit să încheie în primele cinci: Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Estonia și Letonia.

Podium CE 1993 (fibaeurope.com)

Turneul final s-a jucat între 22 iunie și 4 iulie 1993 în Germania, la Berlin, Karlsruhe și Munchen. Cele 16 echipe au fost împărțite în patru grupe de câte patru. Primele trei au urcat în faza a doua a grupelor, luând cu ele rezultatele directe. În a doua fază au fost două grupe de câte șase, cu primele patru calificându-se în sferturi. Spania și Croația și-au câștigat grupele din prima fază cu maximum de puncte. În celelalte două grupe, primele două au fost la egalitate cu 2 victorii și  o înfrângere. Croația și-a continuat parcursul perfect în a doua fază a grupelor, având 10  puncte. În grupa F au urmat Franța (9 puncte, 4 victorii/ o înfrângere), Estonia (8 puncte) și Germania (7 puncte, 2/3). Spania, Rusia și Grecia au avut același număr de puncte, 9, terminând în această ordine în clasamentul grupei E. Bosnia-Herțegovina a obținut ultimul loc în sferturi, cu 6 puncte, fiind la egalitate cu Italia și Letonia. Două sferturi au fost foarte echilibrate. Grecia a trecut de Franța cu 61-59. Germania a recuperat un deficit de 6 puncte, cu un minut și jumătate până la finalul timpului regulamentar, profitând de greșelile spaniolilor pentru a egala. Gazdele au trecut în semifinală după ce s-au impus în prelungiri, scor 79-77. Rusia a trecut de Estonia cu 82-61, iar Croația, de Bosnia-Herțegovina cu 98-78. Aflate la primul european în această formulă, Rusia și Croația s-au întâlnit în semifinale, iar rușii s-au impus cu 84-76. Nemții au reușit să treacă de Grecia cu 76-73 și au ajuns în prima lor finală. Croații au câștigat bronzul după 99-59 în finala mică cu Grecia, formație a cărei jucători importanți erau deja pe final de carieră.  În meciul  pentru titlu, Rusia conducea cu 70-68 când mai erau 15 secunde din meci. Antrenorul Svetislav Pesic a cerut timp de odihnă, iar Welp a reușit să-și ducă formația spre titlu, 71-70 scor finalA fost prima medalie pentru Germania, singurul titlu de până acum. Rusia a obținut argintul la prima participare la un turneu final după destrămarea URSS-ului. Germanul Christian Welp a fost MVP-ul  turneului. În cel mai bun 5 au mai intrat: Sergej Bazarevich (Rusia), Jordi Villacampa (Spania), Fanis Christodoulou (Grecia) și Dino Radja (Croația). Bosniacul Sabahudin Bilalovic a avut cea mai mare medie de puncte  pe meci: 24,1.

Al 6-lea titlu pentru Iugoslavia după o finală controversată. Finalista Lituania a revenit la turneul final după mai mult de cinci decenii

Campionatul European din 1995 s-a desfășurat la Atena între 21 iunie și 2 iulie. Două echipe au fost calificate din oficiu: gazda Grecia și campioana Germania. Celelalte 12 au trebuit să treacă  prin calificări. La acest turneu s-a consemnat revenirea Lituaniei. Dubla campioană din 1937 și 1939 participase ultima dată, ca stat independent, în 1939, după care a fost absorbită de Uniunea Sovietică. Jucătorii lituanieni au avut contribuții importante la titlurile obținute de URSS de-a lungul  timpului. La această ediție a revenit și Iugoslavia, după ce la precedentul turneu nu a putut să-și apere coroana din cauza sancțiunii. Deși a rămas fără mulți jucători importanți, echipa iugoslavă a reușit să găsească resurse pentru a aduce în prim-plan alții cu care avea să revină în elită. Dusan Ivkovic, antrenorul cu care Iugoslavia câștiga în 1989 și 1991 a fost cel care a condus echipa și la acest turneu când a avut o arie de selecție mai mică. Cele 14 echipe participante la a 29-a ediție au fost împărțite în două grupe de câte șapte, cu primele patru avansând în sferturi. Iugoslavia și Croația câștigau grupa cu câte 6 victorii. În grupa A, Lituania a fost pe doi cu 5 victorii și o înfrângere, Grecia pe trei cu 4/2, iar Italia pe 4 cu 3 victorii și 3 înfrângeri. În grupa B, după Croația, au urmat trei formații cu câte 4 victorii și 2 înfrângeri: Spania, Rusia și Franța. Iugoslavia a obținut cea mai clară victorie  din sferturi: 104-86 cu Franța. Lituania a trecut de Rusia cu 82-71, Croația de Italia cu 71-61, iar gazdele de Spania cu 66-64. În penultimul act, Lituania a învins Croația cu 90-80, iar Iugoslavia pe Grecia cu 60-52. Croații au obținut, din nou, bronzul după 73-68 în finala mică.

Iugoslavia câștiga al 6-lea titlu european la Atena (mondo.rs)

Iugoslavia și Lituania au oferit un meci foarte disputat, care a avut parte și de o întrerupere după ce lituanienii au mers pe bancă și nu au vrut să mai intre pe teren. Aceștia au fost nemulțumiți de deciziile arbitrului american Toliver și au încasat și un tehnic, pentru un gest la adresa sa, după ce acesta a semnalizat un fault în atac. Jucătorii iugoslavi i-au convins să continue partida. La final Iugoslavia s-a impus cu 96-90 (48-49 la pauză). Aleksandar Djordjevic a fost coșgheterul finalei cu 41 de puncte (a avut 9 din 12 la aruncările de trei puncte). Ambele echipe au avut peste 60% la aruncările de două puncte, iar iugoslavii au avut peste 60% și la aruncările de afară (14 din 23 față de 7 din 21 – 33,3% cât au avut lituanienii). Marciulionis a avut 32 de puncte, 6 recuperări și 6 pase decisive. La festivitatea de premiere, croații au plecat de pe podium și din sală când iugoslavii primeau medaliile. Au fost și acuzații după acel turneu, că Iugoslavia ar fi fost favorizată. Sarunas Marciulionis (Lituania) a fost desemnat MVP-ul turneului. Au mai fost în cel mai bun 5: Toni Kukoc (Croația), Fanis Christodoulou (Grecia), Vlade Divac (Iugoslavia) și Arvydas Sabonis (Lituania). Marciulionis și Sabonis au fost primii doi marcatori ai turneului cu medii de 23,7, respectiv 22 de puncte/meci.

Ediția 30

Spania a găzduit a 30-a ediție a Campionatului European de baschet. S-a jucat, din nou, la Barcelona și Badalona, ca și în 1973. Pe lângă acestea, Girona a apărut pentru prima dată ca și gazdă pentru partidele de la turneul final. 16 echipe au participat la competiția care s-a jucat între 24 iunie și 6 iulie 1997. În prima fază au fost patru grupe de câte patru și au mers mai departe primele trei clasate. Grecia, Lituania, Italia și Spania au câștigat grupele cu maximum de puncte, după ce s-au impus în toate cele trei  partide. Rezultatele dintre echipele calificate au contat și pentru faza a doua a grupelor. Primele patru au urcat în sferturi unde s-a jucat în cruce. Grecia și Italia au avut parcurs perfect, având 12 puncte după cele șase partide. Rusia și Iugoslavia au fost pe doi cu câte 11 puncte (5 victorii/1 înfrângere), urmate de Lituania și Spania cu 11 puncte (4/2), iar Turcia și Polonia au prins ultimele locuri în faza eliminatorie cu câte 9 puncte (3/3). În sferturi s-au înregistrat următoarele rezultate: Grecia-Polonia 72-62, Lituania-Iugoslavia 60-75 (lituanienii au venit cu o echipă cu destule schimbări față de ediția precedentă), Rusia-Spania 70-67 și Turcia-Italia 43-66. Iugoslavia a trecut de Grecia, în semifinale, scor 88-80, iar Italia, de Rusia cu 67-65. Rușii au încheiat podiumul după 97-77 în finala mică cu Grecia. Iugoslavia și-a trecut în cont al 7-lea titlu continental în urma unei finale în care s-a pus accent mai mult pe apărare, iar scorul a fost 61-49Iugoslavul Aleksandar Djordjevic a fost MVP-ul celei de-a 30-a ediții. În echipa turneului au mai fost: Dominik Tomczyk (Polonia), Dejan Bodiroga (Iugoslavia), Zeljko Rebraca (Iugoslavia) și Mikhail Mikhajlov (Rusia). Oded Kattash a avut cea mai bună medie de puncte/meci: 22.

7 orașe gazdă, la a treia ediție franceză. Italia a învins Spania în finală, la fel ca la precedentul turneu din Hexagon

Italia sărbătorea victoria din semifinale cu Iugoslavia la CE 1999 (fibaeurope.com)

În 1999 Franța a ținut turneul final în 7 locații. Antibes, Clermont-Ferrand, Dijon și Toulouse au găzduit câte o grupă din prima fază. La Pau și Le Mans s-au disputat grupele din faza a doua, iar la Paris s-au jucat meciurile din faza eliminatorie. Capitala franceză a mai fost gazdă în 1951. 16 echipe au participat la a 31-a ediție continentală care a fost programată în perioada 21 iunie-3 iulie. Sistemul de disputare a fost ca la precedentul turneu final, cu 4 grupe de câte patru, primele trei au urcat în faza a doua a grupelor, iar de acolo s-au ales sfert-finalistele. Rezultatele directe din prima fază au fost luate și în următoarea. Campioana en-titre, Iugoslavia, a fost singura cu maximum de puncte în prima fază a grupelor. În celelalte trei grupe s-a înregistrat egalitate între primele trei clasate, 5 puncte după 2 victorii și o înfrângere. Iugoslavia și Lituania au fost pe primul loc în faza a doua a grupelor (5 victorii/1 înfrângere), Franța și Italia au fost pe doi, Rusia și Turcia, pe trei, iar Spania și Germania, pe patru. Italia a reușit cea mai clară victorie din sferturi, 102-78 cu Rusia. Iugoslavia a trecut de Germania cu 78-68, Franța de Turcia cu 66-63, iar Spania a învins Lituania cu 74-72. În semifinale s-a reeditat finala precedentă, iar Italia și-a luat revanșa în fața Iugoslaviei, impunându-se cu 71-62. Spania a trecut de gazde în cealaltă semifinală, scor 70-63. Iugoslavia a câștigat finala mică, în fața Franței, scor 74-62. La fel ca la precedentul turneu găzduit de Franța, Spania și Italia au jucat cu titlul pe masă. A fost același deznodământ, cu italienii trecându-și în cont al doilea titlu continental, după 64-56 în ultimul act (32-24). Dacă la precedenta victorie italiană, nici un jucător al campioanei nu a fost inclus în echipa turneului, de această dată au fost selectați 3: Gregor Fucka (MVP), Andrea Meneghin și Carlton Myers. Alături de aceștia au fost Alberto Herreros (Spania) și Dejan Bodiroga (Iugoslavia). Spaniolul Herreros a avut cea mai bună medie de puncte/meci: 19,2.

Anii 2000

Ultimul  titlu european al Iugoslaviei. Turcia, la prima finală. Trecerea la patru sferturi de 10 minute

În anul 2000, FIBA a modificat la 24 de secunde timpul de atac și la 8 secunde timpul pentru a trece jumătatea terenului. De asemenea, s-a trecut la 4 sferturi de 10 minute, după ce până atunci se jucau două reprize de 20 de minute. Aceste reguli au apărut la turneul european din 2001. Dacă la precedentele ediții doar gazda și campioana erau calificate automat, pentru prima ediție din noul mileniu s-au calificat primele 8 clasate la precedentul turneu. 16 echipe au participat la întrecerea organizată pentru a doua oară de Turcia, de această dată la Ankara, Antalya și Istanbul, între 31 august și 9 septembrie. În prima fază au fost, din nou, 4 grupe de câte 4. S-a renunțat la faza a doua a grupelor. Locul  1 din prima fază asigura calificarea direct în sferturi. Locurile 2 și 3 au jucat în cruce și învingătoarele se alăturau primelor clasate în faza următoare. A fost ultima dată când Iugoslavia a apărut sub această titulatură la un turneu final european. Iugoslavii au fost singurii care au câștigat toate cele trei partide din faza grupelor. În clasament au fost urmați de nemți (2/1) și croați (1/2). În primele două grupe s-a consemnat egalitate între primele două clasate, respectiv între ultimele două. Franța a luat fața Lituaniei în grupa A (ambele au avut 2 victorii și o înfrângere), iar în grupa B Turcia a încheiat pe prima poziție, în fața Spaniei. Grupa D a fost cea mai echilibrată, cu trei echipe având 2 victorii și o înfrângere. Clasamentul a fost: Rusia, Italia și Grecia.

CE 2001: Ultimul aur european al Iugoslavei (fibaeurope.com)

Din runda eliminatorie între locurile doi și trei au avansat: Letonia (94-76 cu Lituania), Croația (65-57  cu Italia) , Germania (80-75 cu Grecia) și Spania (71-67 cu Israel). Iugoslavia a obținut cea mai clară victorie în sferturi: 114-78 cu Letonia. Spania a trecut de Rusia cu 62-55, iar Germania de Franța cu 81-77. Turcia a obținut locul în careul de ași după prelungiri, 87-85 cu Croația. Gazdele au jucat, din nou, prelungiri în penultimul act, când au trecut de Germania cu 79-78. Iugoslavia a învins Spania cu 78-65. Spaniolii au luat bronzul după 99-90 în finala mică. Iugoslavia a câștigat al 8-lea titlu după 78-69 cu Turcia, în ultimul act. Gazdele au condus în prima parte a meciului, dar antrenorul iugoslav, Svetislav Pesic, a mutat decisiv când a jucat cu patru oameni mici și echipa sa a reușit să se impună la final. Diferența a fost făcută de cele 7 coșuri de două puncte în plus ale plavilor. Predrag Stojakovic (de la campioană) a fost MVP. În cel mai bun 5 au mai fost selectați: Damir Mulaomerovic (Croația), Hidayet Turkoglu (Turcia), Dirk Nowitzki (Germania) și Pau Gasol (Spania).

Lituania a câștigat al 3-lea titlu european, după 64 de ani de la precedentul (filmul oficial al turneului)

CE 2003 Campionii lituanieni îți salută fanii (fibaeurope.com)

În 2003 întrecerea continentală a revenit în Nord, unde nu se mai jucase un turneu final de la cel din 1967 găzduit de Finlanda. Suedia a intrat pe harta gazdelor competiției, cu meciuri disputate la Boras, Lulea, Norrkopping, Sodertelje și Stockholm. S-a jucat între 5 și 14 septembrie 2003. Sistemul de disputare a fost identic cu cel din urmă cu doi ani. Pentru acest turneu au fost direct calificate două echipe: Suedia (din postura de gazdă) și Serbia-Muntenegru (din postura de campioană en-titre, ca și continuatuare a Iugoslaviei). În toate cele patru grupe, prima clasată a câștigat toate cele 3 partide. Este vorba de Franța, Lituania, Spania și Grecia. În turul eliminator au câștigat: Israel (78-76 cu Slovenia), Italia (86-84 cu Germania), Rusia (81-77 cu Croația) și Serbia-Muntenegru (80-76 cu Turcia). În sferturi: Franța a trecut de Rusia cu 76-69, Lituania a eliminat  Serbia-Muntenegru cu 98-82, Spania a câștigat contra Israelului cu 78-64, iar Italia a trecut de Grecia în cel mai strâns sfert cu 62-59. Semifinalele au fost strânse. Lituania s-a calificat în ultimul act cu 74-70 în fața Franței, iar Spania ajungea în a 5-a finală după 81-79 cu Italia. Bronzul a mers în Italia (69-67 în finala mică). Lituania s-a impus cu 93-84 în ultimul act după ce conducea cu 9 puncte la  pauza mare și cu 14 înaintea ultimului sfert. Spaniolii au redus diferența pe final, dar nu au putut să se apropie suficient, în ciuda celor 36 de puncte înscrise de Pau Gasol. Arvydas Macijauskas a fost cel mai  bun marcator lituanian în finală cu 21 de puncte. Lituania a revenit pe prima treaptă a podiumului după titlurile din 1937 și 1939, urmate de lunga perioadă în care a contribuit la reușitele sovietice. Sarunas Jasikevicius (Lituania) a fost MVP-ul turneului. În cel mai bun 5 au mai fost: Tony Parker (Franța), Saulius Stombergas (Lituania), Andrei Kirilenko (Rusia) și Pau Gasol (Spania). Gasol a fost cel mai bun marcator al turneului, cu o medie de 25,8 puncte/meci, urmat de Kirilenko și Nowitzki.

Campionatul European de baschet masculin a devenit EuroBasket și s-a trecut la arbitrajul în trei. Grecia, la al doilea titlu 

Serbia-Muntenegru găzduia ediția 34 a competiției continentale de seniori la Vârșeț, Podgorica, Novi Sad și Belgrad, între 16 și 25 septembrie. În 2005 s-a introdus denumirea de EuroBasket și s-a mărit brigada de arbitrii la 3. S-a trecut la divizii valorice în calificări. Echipele din Divizia A luptau pentru locuri la turneul final, iar ultimele clasate erau retrogradate în Divizia B. Acolo formațiile luptau să promoveze în Divizia A pentru a spera la apariția la turneul final. 16 echipe și-au obținut locul la a 34-a ediție  și sistemul de disputare a fost același ca și la precedentele. Lituania și Slovenia au câștigat grupele B și C cu trei victorii din trei, în timp ce în celelalte două grupe a fost egalitate în trei, cu câte 2 victorii și o înfrângere. Rusia și Spania aveau să obțină prima poziție și să se califice direct în sferturi. Deși gazdele întrecerii aveau jucători consacrați, s-a vorbit atunci de o lipsă a spiritului de luptă care caracteriza echipa și Serbia-Muntenegru pierdea în runda eliminatorie cu 71-74 în fața Franței. În același tur, Grecia a trecut de Israel (67-61), Croația de Italia (74-66), iar Germania de Turcia (66-57). Grecia a învins în sferturi Rusia (66-61), Franța a eliminat campioana en-titre, Lituania (63-47), Germania a trecut de Slovenia (76-62) și Spania a învins Croația (101-85). În semifinale au fost două confruntări foarte strânse, încheiate la diferența minimă de un punct. Grecii treceau de francezi cu 67-66, iar germanii de spanioli cu 74-73. Bronzul a revenit Franței după 98-68 în finala mică disputată cu Spania. Grecia și-a trecut în cont al  doilea titlu continental după ce a trecut cu 78-62 de Germania în ultimul act (19-12, 20-20, 25-16 și 14-14). Theodoros Papaloukas a intrat de pe bancă la greci și a fost decisiv cu 22 de puncte. Cel mai bun marcator al finalei a fost Dirk Nowitzki cu 23 de puncte (plus 9 recuperări). Germanul a fost și coșgheterul competiției cu 26,1 puncte/meci la care a adăugat cele 10,6 recuperări/meci. Nowitzki a primit titlul de MVP și a fost inclus în echipa turneului alături de grecii Dimitris Diamantidis și Theodoros Papaloukas, spaniolul Juan Carlos Navarro și francezul Boris Diaw.

Primul titlu al Rusiei, al 6-lea argint al Spaniei

Americanul naturalizat, RJ Holden, a marcat coșul decisiv care a dus trofeul EuroBasket 2007 în Rusia (fibaeurope.com)

Turneul final european revenea în Spania în 2007, la zece ani de la precedenta apariție. A fost a treia oară când ibericii găzduiau competiția. De această dată, faza finală s-a jucat în capitala Madrid, iar celelalte orașe gazdă au fost Alicante, Granada, Sevilla și Palma de Mallorca. Gazdele aveau speranțe mari pentru un prim titlu european după ce în 2006 îl câștigau pe cel mondial. Au fost din nou patru grupe de câte patru în prima fază la EuroBasket, cu primele trei avansând în faza următoare. Rusia, Lituania și Slovenia s-au impus în cele trei meciuri din grupă, iar Croația și Spania au fost la egalitate în grupa B. S-a renunțat la turul de calificare înainte de sferturi și în locul acestuia s-a făcut a doua fază a grupelor în care s-a intrat cu rezultatele directe din prima fază. Primele patru clasate în grupele E și F au acces în sferturi. Spaniolii și-au luat revanșa în fața Germaniei cu 83-55. Rusia a trecut de Franța, scor 75-71 și Lituania, de Croația cu 74-72. Cel mai strâns sfert a fost cel în care campioana en-titre, Grecia, a învins Slovenia cu 63-62. În penultimul act gazdele au trecut de Grecia cu 82-77, iar Rusia, de Lituania cu 86-74. Lituania a câștigat bronzul după 78-69 în finala mică. Spaniolii au început mai bine finala și conduceau cu 22-11 după primul sfert, dar rușii s-au apropiat la 34-31 la pauza mare. Același ecart a fost și înaintea ultimului sfert. Gazdele erau în avantaj de cinci puncte când mai era un minut și jumătate. Rușii au revenit și americanul naturalizat, Jon Robert Holden, îi readucea în avantaj (60-59) cu un coș reușit cu 2,1 secunde până la final. Ibericii au mai avut timp de o aruncare, dar mingea lui Paul Gasol, pe sirenă, a fost in and out… S-a terminat 60-59 și rușii cucereau primul titlu european, după ce URSS câștigase 14. Pentru spanioli avea să fie a 6-a medalie de argint la europene și gazdele nu mai câștigau titlul din 1993. Dirk Nowitzki a fost, din nou, cel mai bun marcator al turneului final cu 24 de puncte/meci și avea să fie din nou în echipa turneului. De această dată MVP-ul a fost rusul Andrei Kirilenko, cel mai bun marcator al finalei cu 17 puncte. În cel mai bun cinci au mai intrat Ramunas Siskauskas (Lituania), Jose Manuel Calderon (Spania) și Pau Gasol (Spania).

Începutul dominației spaniole

Juan Carlos Navarro a ridicat primul trofeu continental cucerit de naționala de seniori a Spaniei (fibaeurope.com)

În 2009 Polonia revenea ca și gazdă a turneului final continental. A 36-a ediție s-a disputat între 7 și 20 septembrie la Katowice, Lodz, Bydgoszcz, Wroclaw, Varșovia, Poznan și Gdansk și a avut, din nou, 16 echipe la start. A fost același sistem ca și în urmă cu doi ani, cu două faze ale grupelor, urmate de sferturi. În prima fază trei echipe au avut punctajul maxim: Grecia, Franța și Turcia. Viitoarea campioană a început turneul ezitant, cu o înfrângere în fața Serbiei, 57-66, duel care avea să aibă loc și în ultimul act. Grupa C a fost cea mai echilibrată, cu Slovenia, Serbia și Spania având câte 2 victorii și o înfrângere. Franța și-a continuat parcursul perfect și în faza a doua pe care a încheiat-o cu 10 puncte (5 victorii, cu două a venit din prima fază). Slovenia și Turcia au fost pe primele două locuri în grupa F, cu 9 puncte (4/1). În sferturi: Serbia a trecut de Rusia cu 79-68, Grecia a avut nevoie de prelungiri pentru a învinge Turcia (76-74), iar Slovenia a trecut de Croația tot la două puncte diferență, 67-65. Singura formație neînvinsă până în acea fază a competiției, Franța, avea să piardă cu 66-86 în fața Spaniei, care prinsese ultimul loc calificant în ambele faze ale competiției. Ibericii au continuat în aceeași notă și în semifinale și au trecut cu 82-64 de Grecia. Serbia a depășit Slovenia cu 96-92 după prelungiri. Grecii au câștigat bronzul după o victorie la limită, 57-56. Spania și-a luat revanșa pentru înfrângerea din primul meci și a câștigat clar finala cu Serbia, scor 85-63 (24-14, 28-15, 15-15, 18-19). A fost primul titlu pentru iberici după ce în șase rânduri au fost la un pas. Argintul a fost prima medalie obținută de Serbia de când concurează în această formulă. Pau Gasol a fost MVP-ul turneului, având cea mai bună medie de puncte/meci: 18,7. În best 5 au mai intrat: Vasilis Spanoulis (Grecia), Milos Teodosic (Serbia), Rudy Fernandez (Spania) și Erazem Lorbek (Slovenia).

Record de participante la revenirea pe tărâm lituanian. Spania, prima națională care își apără titlul în acest mileniu

Ediția din 1941 ar fi trebuit să fie a doua consecutivă găzduită de Lituania, după ce balticii au reușit să își apere titlul acasă la ediția din 1939. Dar, din cauza războiului, în 1941 nu s-a mai ținut turneul final. În compensație, după 70 de ani, Lituania a primit organizarea ediției cu numărul 37. S-a jucat între 31 august și 18 septembrie 2011, cu prima fază a grupelor jucată la Siauliai, Panevezys, Alytus și Klaipeda, Vilnius gazda grupelor principale, în timp ce faza eliminatorie s-a disputat la Kaunas. A fost prima oară când au participat mai mult de 20 de echipe. Turneul final a adus 24 de naționale la start, număr record. Au fost tot patru grupe în prima fază a competiției, de această dată de câte 6, cu primele trei mergând mai departe. Franța și Rusia au câștigat toate cele 5 meciuri din această fază. În grupele A și C au fost două echipe la egalitate pe primele două locuri, cu câte 4 victorii și o înfrângere (Spania și Lituania, respectiv Macedonia și Grecia). Din faza a doua a grupelor sistemul a fost la fel ca la precedentele ediții. Rusia și-a continuat parcursul perfect și a fost singura cu 10 puncte. Spania a învins, din nou, Franța, câștigând de această dată grupa cu 9 puncte, la fel ca francezii. În sferturi: Spania-Slovenia 86-64, Macedonia-Lituania 67-65, Franța-Grecia 64-56 și Rusia-Serbia 77-67.

Navarro a fost MVP-ul turneului și cel mai bun marcator al finalei (fibaeurope.com)

Spania a trecut în semifinale de Macedonia cu 92-80, iar Franța, de Rusia cu 79-71. Rușii reveneau pe podium după ce s-au impus cu 72-68 în finala mică, în fața surprizei Macedonia. Spaniolii au fost primii care și-au apărat titlul în noul mileniu, ultima care reușea această performanță era Iugoslavia (în 1997). Ibericii au marcat câte 25 de puncte în primele trei sferturi ale finalei cu vecinii francezi și s-au impus cu 98-85 (25-20, 25-21, 25-21 și 23-23). La fel ca la ediția precedentă, Pau Gasol a reușit un double-double în ultimul act (17 puncte, 10 recuperări). Juan Carlos Navarro avea să strălucească în finală cu 27 de puncte pentru campioni, în timp ce Tony Parker a reușit 26. Francezul a fost cel mai bun marcator al turneului final cu o medie de 22,1 puncte/meci, iar Navarro a fost desemnat MVP. Pe lângă cei doi, au mai întrat în echipa turneului: Bo McCalebb (Macedonia), Andrei Kirilenko (Rusia) și Pau Gasol (Spania).

Franța, în premieră, campioană

Francezii au câștigat primul titlu european în 2013 (fibaeurope.com)

În 2013 EuroBasketul s-a disputat în Slovenia, pentru prima dată gazdă a competiției continentale de seniori. Au fost tot 24 de echipe la ediția cu numărul 38, iar perioada de disputare a fost 4-22 septembrie. Formatul a fost ca și în urmă cu doi ani, dar de această dată au lipsit mulți jucători importanți. Prima fază a grupelor s-a disputat la Jesenice, Kper, Celje și Ljubljana, iar din a doua fază toate meciurile s-au disputat în capitala Ljubljana, dar într-o sală mai mare. Prima fază a grupelor a fost ceva mai disputată față de precedentele ediții. Doar Italia a reușit maximum de puncte, cu 5 victorii. Franța și Spania au fost pe prima poziție în grupele A și C cu câte 9 puncte (4 victorii și o înfrângere), fiind la egalitate cu formațiile de pe doi, Ucraina și  Croația. Grupa B a fost cea mai echilibrată, cu patru formații având un bilanț de 3 victorii și 2 înfrângeri. Ordinea a fost: Serbia, Letonia, Lituania, Bosnia-Herțegovina, cu primele trei avansând. Serbia și Lituania, în Grupa E, respectiv Croația, în grupa F, au avut câte 9 puncte. În sferturi: Serbia-Spania 60-90, Slovenia-Franța 62-72, Croația-Ucraina 84-72 și Lituania-Italia 81-77. Lituania ajungea în finală după 77-62 cu Croația. Reeditarea finalei precedente a avut nevoie de prelungiri, iar de această dată Franța se impunea cu 75-72, cu o revenire de la -14. Spaniolii au luat bronzul după 92-66 în finala mică. Franța a cucerit primul titlu grație unui sfert secund excelent (cu un parțial de 31-12). Scorul final a fost 80-66. Francezul Tony Parker a fost desemnat MVP-ul competiției, având și cea mai mare medie de puncte: 19. În cel mai bun 5 au mai intrat: Goran Dragic (Slovenia), Bojan Bogdanovic (Croația), Linas Kleiza (Lituania) și Marc Gasol (Spania).

Premieră: EuroBasketul ținut în mai multe țări. Pau Gasol a dus Spania spre al 3-lea aur

MVP-ul Pau Gasol a fost decisiv în victoria Spaniei la EuroBasket 2015 (fibaeurope.com)

A 39-a ediție a întrecerii continentale  a fost atribuită inițial Ucrainei, dar a renunțat la organizare din cauza situației conflictuale din zonă. Mai multe țări și-au depus candidatura pentru a găzdui turneul, astfel că s-a optat pentru o nouă abordare: 4 gazde diferite. Grupa A s-a disputat în Franța la Montpellier, grupa B s-a jucat în Germania la Berlin, Croația a găzduit grupa C la Zagreb, iar grupa D a fost în Letonia, la Riga. Turneul s-a jucat între 5 și 20 septembrie 2015. S-a schimbat formatul față de precedentele ediții. Din grupe au mers mai departe primele patru în optimi. Franța, Serbia și Grecia și-au câștigat grupele cu câte 5 victorii. Lituania a fost prima în grupa D cu 4 victorii și o înfrângere. Faza eliminatorie s-a jucat în Franța, la Lille. Au câștigat în optimi: Letonia (73-66 cu Slovenia), Grecia (75-54 cu Belgia), Spania (80-66 cu Polonia), Franța (76-53 cu Turcia), Cehia (80-59 cu Croația), Serbia (94-81 cu Finlanda), Italia (82-52 cu Israel) și Lituania (85-81 cu Georgia). Cel mai strâns sfert a fost cel dintre Spania și Grecia, încheiat cu victoria ibericilor, scor 73-71. Franța a trecut de Letonia cu 84-70, Serbia de Cehia cu 89-75, iar Lituania, de Italia cu 95-85. Lituanienii s-au calificat în finală pentru a doua oară la rând după 67-64 cu Serbia. Semifinala dintre Spania și Franța a avut nevoie de prelungiri, la fel ca și în urmă cu doi ani. De această dată s-au impus ibericii cu 80-75, iar Pau Gasol a reușit  40 de puncte. Francezii au luat bronzul după 81-68 cu Serbia. Spania și-a trecut în cont al 3-lea titlu, la toate fiind condusă de antrenorul italian Sergio Scariolo. Scorul finalei a fost 80-63 (19-8, 22-25, 19-10, 20-20). Pau Gasol a tras după el echipa la acest turneu final. A fost declarat MVP și a înscris 230 de puncte în cele 9 partide pe care le-a jucat, cu o medie de 25,6 puncte/meci. Jan Vesely a fost al doilea în ceea ce privește numărul total de puncte, reușind 174. De remarcat că Gasol a înscris mai mult de dublul punctelor următorului spaniol, Mirotic având 114 puncte înscrise în 9 meciuri. În cel mai bun 5 au mai intrat: Sergio Rodriguez (Spania), Nando de Colo (Franța), Jonas Maciulis (Lituania) și Jolas Valanciunas (Lituania).

19 țări au obținut cel puțin o medalie la Campionatul European de baschet masculin. Uniunea Sovietică are, în total, 21 de medalii (14 de aur, 3 de argint și 4 de bronz). Iugoslavia este pe doi în clasament cu 17 medalii (8/5/4). Spania a urcat de 12 ori pe podium (3 titluri, de 6 ori locul secund și de 3 ori bronz). Lituania este pe patru în clasamentul all-time cu 7 medalii (3/3/1). Italia a strâns 10 distincții la competiția continentală (2/4/4). Grecia este a șasea grație celor două titluri, dar are doar 5 medalii în total (2/1/2). Cehoslovacia a strâns 12 medalii de-a lungul timpului (1/6/5). Franța a urcat de 9 ori pe podium (1/2/6), urmată de Rusia cu 4 medalii (1/1/2). Ungaria încheie top 10-ul cu 3 medalii, câte una din fiecare metal. Letonia și Germania împart locul 11 cu câte 2 medalii (1 aur și 1 argint). Egiptul este a 13-a țară în clasament cu 2 medalii (1 aur și 1 bronz). Polonia este prima formație fără titlu, în clasament, cu 4 podiumuri (un argint și de 3 ori bronz). Bulgaria este a 15-a cu două medalii în palmares (1 argint, 1 bronz). Trei țări împart locul 16 cu câte un argint: Israel, Turcia și Serbia. Croația încheie clasamentul cu 2 medalii de bronz.

EuroBasket 2017 este a 40-a ediție a întrecerii continentale de seniori și va începe în ultima zi a lunii august, cu partidele din grupele A și B, găzduite de Helsinki și Tel Aviv. Pe 1 septembrie se vor disputa primele meciuri din grupele C (de la Cluj-Napoca) și D (Istanbul). Va fi pentru a patra oară la rând când europeanul de seniori reunește la start 24 de naționale și pentru a doua oară când este organizat în patru țări diferite. Sistemul de disputare din acest an este identic cu cel de la precedenta ediție. După acest turneu va crește perioada dintre două ediții finale a întrecerii continentale, de la doi la patru ani.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


8 × doi =