Marius Stern, 23 de sezoane în familia baschetului feminin

Marius Stern se află la al 23-lea sezon ca suporter al formației de senioare din Arad, sub diferitele denumiri. Am stat de vorbă cu el despre baschetul feminin românesc, despre amintirile legate de unul din cluburile importante, naționale și jucătoare reprezentative.

În cea mai mare parte a timpului vă prezentăm materiale despre sportivi, antrenori, cluburi, conducători… Pentru acest material am ales să vorbim despre baschetul feminin cu un suporter care este la al 23-lea sezon în care susține echipa sa de suflet, ICIM Arad. De ce l-am ales pe Marius Stern? Pentru că este stabilit în Reșița dar continuă să facă naveta pentru a susține formația din Arad. Acesta a început ca suporter de fotbal și a trecut la baschetul feminin în 1994. Ne-a povestit despre cum s-a schimbat acest sport în toți acești ani, despre istoria unuia dintre cele mai importante cluburi din ultimii 25 de ani, momentele de glorie și de criză, cum a devenit „omul cu steagurile” sau prieteniile pe care le-a legat. Printre jucătoarele preferate are două timișorence, Ancuța Stoenescu și Annemarie Părău. Marius a prins 8 titluri la senioare după ce a decretat că nu va mai rata nici un meci în care Aradul se bate pentru trofee, după ce nu a văzut din sală primul titlu. Are 9 ani la activ și în susținerea junioarelor.

Marius SternMarius Stern s-a născut la Oradea, a făcut facultatea la Timișoara unde și-a cunoscut soția care este din Reșița și s-a stabilit în orașul doamnei. Și-a început „cariera de suporter” la fotbal. „Am început ca suporter de fotbal și m-am transformat. Am fost suporter UTA de la 7 ani, din 1970 până în 1994. Am o amintire frumoasă față de ce a fost și cum a fost (ca suporter de fotbal), dar e o altă lume acum, n-aș mai putea să fiu suporter de fotbal după ce am cunoscut baschetul”, își amintește invitatul nostru.

A început să meargă la baschetul feminin în sezonul 1993-1994 când echipa de senioare din Arad cucerea primul titlu din istorie. „La baschet am ajuns prin prietenul meu, domnul profesor de fizică Peter Andrei, care mergea la meciurile echipei de baschet din Arad care se numea Constructorul la începutul anilor 90. Din 1991 Aradul are din nou echipă în prima ligă, Liga Națională cum se numește acum. A avut o generație de excepție din start, jucătoare tinere și în afară de două toate erau arădence. Din primul an a ajuns finalistă. El mergea la meciuri și îmi povestea. Atunci, de curiozitate, am fost la un meci în sezonul 93-94, chiar în prima etapă. Mi-aduc aminte de scor, a fost așa un scor rotund, 100 la 50 Arad-Dej. Pe vremea aia încă mai mergeam la meciurile de fotbal. S-a nimerit, meciurile de baschet erau înainte de masă, UTA era în prima ligă atunci, erau după-masă și le vedeam pe amândouă”.

„Am zis din vara aceea că eu n-am să mai ratez niciodată un meci la care Aradul poate câștiga titlul la baschet”

Primul meci disputat la Arad din semifinala Arad-Brașov, decisiv pentru pasiunea ulterioară. „În primăvara următoare, același campionat, am văzut un meci care m-a determinat să iubesc baschetul. A fost o semifinală Arad-Brașov, în 94, se juca 2 din 3. E vorba de anul în care Aradul, sub denumirea de Baschet Club Arad, a cucerit primul titlu de campioană. Pierdusem primul meci la Brașov, așa se juca la echipa mai slab clasată primul meci și următoarele două se jucau la Arad. Și atunci venisem de la un meci de fotbal și am văzut înainte de masă meciul acesta de baschet. Brașovul bătuse în tur cu 12 puncte. Era Dan Moraru antrenor pe vremea aia acolo și avea o echipă foarte bună cu Magda Jerebie, Camelia Hânda, surorile Szoke. Au venit și cu galerie și m-am dus cu Andrei la meci. La pauză ne conduceau cu 9 puncte, pe vremea aceea se juca cu două reprize, nu cu 4 sferturi. Și lumea nu prea mai avea speranțe”.

Revenirea… „Nu știu ce s-a întâmplat la pauză, cum le-a motivat antrenorul, domnul profesor Traian Constantinescu era, dar au ieșit parcă altă echipă de la vestiare. Conduse de Monika Brosovszky și de Diana Ciupe, două jucătoare de excepție, pot să spun că datorită lor m-am îndrăgostit de baschet, au remontat situația și au câștigat meciul cu 12 puncte. Eu n-am mai rămas după aceea și a doua zi la meciul trei pe care l-a câștigat Aradul, a trebuit să merg la lucru și n-am văzut, din păcate, nici finala cu Clujul care a urmat acestei semifinale în care Aradul a câștigat în manieră entuziasmantă pe terenul Clujului. Au câștigat 2-0 la Arad, s-au jucat după aceea trei meciuri la Cluj. Le-au pierdut pe primele două, al doilea la mare luptă și, când nimeni nu mai spera, l-au câștigat pe ultimul. Am zis din vara aceea că eu n-am să mai ratez niciodată un meci la care Aradul poate câștiga titlul la baschet și atunci din septembrie 94 (sezonul 94-95) am început să vin regulat la baschet de senioare, ăsta e al 23-lea sezon deja. Ulterior am ajuns și la meciuri de junioare”.

Fanion Cupa Campionilor EuropeniCând ne-am întâlnit pentru acest interviu, Marius mi-a arătat un fanion de la un meci cu Florida Kavadarci din Cupa Campionilor Europeni din 15 septembrie 1994. Despre acea partidă și acel mic triunghi spune că este „certificatul lui de naștere” în baschetul feminin. L-am luat să îl studiez și mi-au sărit în ochi câteva nume de care mai auzisem, unele le-am prins chiar în teren. Marius a început să râdă și mi-a spus să mă uit mai atent, apoi m-a atenționat asupra culorilor: alb și violet. Evident, în primă fază pentru un suporter utist i-a fost neclar cum poate o echipă arădeană să aibă acea combinație… Apoi echipa a adoptat culorile tradiționale care sunt folosite și azi: galben și albastru. A prins și perioada de glorie a echipei masculine, West Petrom Arad cu două titluri la începutul anilor 2000. „Mergeam și la meciurile West Petrom-ului dar nu în mod regulat. De multe ori se juca cuplaj ICIM cu o echipă și West Petrom cu alta și atunci vedeam meciurile. Știu că multă lume preferă baschetul masculin. Inclusiv băiatul meu e de părere că baschetul feminin e doar așa o anexă la cel masculin, dar așa m-am obișnuit cu baschetul de fete pentru că așa s-a întâmplat că Aradul a avut echipă performantă la fete întâi și am rămas cu dragostea asta pentru baschetul feminin”.

Adaptarea la normele de comportament din baschet… „Inițial nu am stat cu galeria la meciurile de acasă, stăteam deasupra mesei oficiale pentru că acolo stătea prietenul meu. Am făcut și deplasări, prima cred că a fost la Dej în 1995. În deplasări mergeam cu ei sau ne întâlneam acolo (ei plecau din Arad, eu veneam din Reșița) și eram cu ei acolo în galerie. Așa am ajuns să-i cunosc. A fost o perioadă foarte frumoasă după părerea mea. Liderii galeriei erau familia Lorincz, Cristina și Alex și a fost o galerie foarte civilizată. Asta mai voiam să subliniez, că inițial eu am fost suporter de fotbal. În fotbal sunt alte conduite, alte norme de comportament, mult mai puțin civilizate decât în baschet și m-am adaptat în timp și eu la baschet. N-a fost așa ușor dar am reușit. Eram buni prieteni, nu existau derapaje, a fost o perioadă foarte frumoasă. Inclusiv Zoran Arsenov a crescut în galeria aceea, după aceea a devenit liderul galeriei în anii 90, spre sfârșit. Îmi aduc aminte, copil de 12, 13 ani și Cristina îl avea în grijă. Primea temă de casă de la mama lui să aibă grijă de Zoran. E în Germania acum”.

Echipa din Arad promova în 1991 ca și Constructorul CSS Arad, în sezonul 1992-1993 purta denumirea de Constar „U” Arad, iar titlul din 1994 l-a cucerit ca Baschet Club Arad. „Din 1995 a preluat-o domnul Faur care era director la ICIM și de atunci este cunoscută ca ICIM Arad sub diferite denumiri ca și ICIM Universitatea Goldiș sau Univ. Goldiș ICIM. Când am început să vin la primele meciuri în mod regulat, în 94, era o echipă tânără, bună, zic eu. Trebuie precizat ceva: în anii aceia erau foarte puține sau chiar deloc jucătoare străine în campionatul românesc de baschet feminin. Ar fi greu de făcut o comparație. La Arad prima jucătoare străină a fost o sârboaică, Svetlana Milivojevic, a stat puțin, cam jumătate de an”.

Era o generație cu multe localnice. „În perioada aceea erau foarte multe arădence la echipă. A fost o generație cristalizată în jurul Dianei Ciupe (a jucat până în 1997 la Arad) și a Monikăi Brosovszky (a plecat în 1998, a revenit ulterior în 2010). Aveau 23 și 20 de ani când am început eu să vin la baschet. Au jucat de la junioare împreună. Pe lângă ele mai erau Ana Buruzs, Irma Jambor, Lorena Filimon, Cristina Draica, Melinda Metzger, Carmen Nastor, cam astea erau când am venit eu. Și surorile Nițulescu, dar Laura a plecat în Ungaria după aceea, Anca a rămas mai mulți ani la echipă. Era o echipă bună, o echipă de primele 4 locuri, cam așa a fost. Eu am venit după ce ieșiseră campioane, în sezonul următor au terminat pe locul 4 (1994-1995). În primul sezon când a preluat domnul Faur echipa au terminat pe 6 dar după aceea a început o perioadă foarte bună pentru baschetul arădean, 4 titluri la rând din 98 până în 2001 și o finală pierdută în 2002 cu Târgoviște”.

Timișoreanca Ancuța Stoenescu a contribuit la titlul din 1998, deși era foarte tânără. „A fost și un schimb de generații. Îmi aduc aminte când am câștigat „primul meu titlu”, în 1998. În 97 a plecat Diana Ciupe. Au venit în următorul campionat două jucătoare străine bune și ne-au ajutat la cucerirea titlului: Galina Silkina (conducătoare de joc venită de la Timișoara) și o altă belarusă, Alla Krichtchik de la Sportul Studențesc. Dar deja din sezonul 97-98 au apărut în echipă trei jucătoare foarte tinere, în jur de 18 ani. Este vorba de coordonatoarea Ancuța Stoenescu de la Timișoara și de două extreme: Andra Mandache și Cristina Matei. În 98, după ce am câștigat titlul, a plecat și Monika Brosovszky. Cu ele trei în sezonul următor, am avut o echipă foarte tânără. Sezonul a fost foarte greu, am avut multe accidentări în echipă. În 7 jucătoare am terminat campionatul. A fost un cinci de bază în care cele trei jucătoare mici Stoenescu, Mandache și Matei aveau o medie de vârstă de 19 ani. Și pivoții ne-au ajutat foarte mult, erau surorile Laura și Anca Nițulescu. Și cu Alla Krichtchik, era a 6-a. Încet, încet, după aceea au început să apară tot mai multe jucătoare străine. Inițial nu toate echipele au avut. Cele care trăgeau la titlu, Târgoviște inițial, după aceea și Aradul. Trecând așa peste ani treaba asta s-a tot accentuat și nu știu cât este de benefică pentru baschetul autohton”.

Cum ți se pare că s-a schimbat baschetul de la infuzia asta de străine? „Joacă mai rapid, mai cu scheme. N-am pretenția că sunt foarte mare specialist. Urmăresc de mulți ani, dar nu aș putea să dau sfaturi tehnice, tactice deosebite, să mă erijez în antrenor. Dar, în orice caz, se joacă mai rapid și mai schematizat. Și mai atletic de când sunt jucătoarele americance. Pot să zic că toate echipele încearcă să câștige cât mai multe meciuri, să obțină o poziție cât mai bună în campionat. Și atunci mizează pe aceste jucătoare. Ar fi interesant câte din jucătoarele Aradului și ale echipelor din anii 90 ar putea să joace acum la nivel”.

„Lumea baschetului feminin e destul de mică și ne cam cunoaștem suporterii între noi”

Marius3„Mergeam cu galeria în deplasări și acasă făceam galerie din partea mea pentru că mai erau așa persoane care scandau și încurajau echipa. Erau perioade cu sala plină și la meciuri nu finale sau semifinale, oricum mai mult decât acum. A fost o perioadă grea în noiembrie 2008. Aradul era deja un nume în baschet, cucerise multe titluri, inclusiv în 2008. Era perioada aceea de criză economică din toamna lui 2008 și domnul Faur a fost nevoit să renunțe să sprijine financiar echipa și atunci jucătoarele străine au plecat în acea iarnă. A fost un moment greu, echipa a fost cu jucătoare românce tinere. A început în ianuarie, atunci deja s-a văzut clar că n-o să mai luptăm la titlu. Erau foarte puțini deja și la galerie, unii au plecat din țară, s-a mai subțiat. Atunci am luat hotărârea că e timpul să mă implic mai mult decât până atunci și m-am dus în mijlocul lor. Ne-am reorganizat așa încet, încet, cu forțele noastre. Sprijin financiar de la club nu prea mai era că nu mai erau bani. Am început să mergem  pe cont propriu în deplasări și așa vrând, nevrând s-au strâns în jurul meu, au fost mai mulți acolo. Am ajuns cumva așa, fără voie, liderul galeriei. Și acum este o persoană deosebită în mijlocul nostru acolo, domnul profesor Mircea Suciu, de la Pecica. A adus și continuă să aducă generații întregi de elevi din Pecica la meciurile de baschet. El și acum mă mai consideră lider. Totuși, eu n-am fost un lider de galerie așa clasic, nu mi-am impus voința. Am încercat să discutăm problemele când au apărut. Eu consider că până în 2014 (ianuarie 2009-mai 2014) am fost liderul galeriei. Sunt și acum în mijlocul lor și am să mai fiu, mă simt bine între ei. S-au mai schimbat și generațiile de atunci dar mulți dintre cei care erau în galerie vin în continuare la sală”.

După ce la început se alătura galeriei în deplasări, de prin 2004 merge și singur să-și susțină favoritele. „Nu mai era așa galerie organizată sau era scump, sau departe meciurile respective. Din 2004 să zicem. Am mai avut și probleme, nu în sensul de probleme grave. M-au mai interpelat, eu mi-am văzut de treaba mea”. Partea frumoasă la sport, mai ales când cei pasionați nu sunt chiar atât de mulți, este că aduce aproape oamenii. „Am legat și destule prietenii cu suporteri sau simpli spectatori de la echipele unde mergeam să jucăm în deplasare. La Alexandria am cunoscut un domn, Stoica Florea, foarte de treabă, la Satu Mare m-am împrietenit cu diverse persoane și la Sfântu Gheorghe. M-ai întrebat cum mă priveau. Păi îmi aduc aminte într-un meci, cred că în 2010, am fost singur, sala din Sfântu Gheorghe era plină. Mă știau deja. Am făcut singur galerie pentru Arad, nu m-am auzit foarte mult dar în finalul partidei când era clar că o să câștigăm m-am auzit și eu. Dar aveam bannerele, le puneam, fetele știau că sunt acolo, mă gândesc că apreciau. E o lume frumoasă lumea baschetului, mai ales lumea baschetului feminin e destul de mică și ne cam cunoaștem suporterii între noi”.

Pe Marius l-am remarcat și datorită steagurilor pe care le afișa la meciuri. De când ești „omul cu steagurile”, cum ți-a venit ideea? „Omul cu steagurile? Alții mi-au zis omul cu florile. Foarte sincer ideea mi-a venit de la fotbal. La un moment dat, UTA era în prima ligă, erau anii când eram deja suporter de baschet. Erau jucători străini, sârbi, la UTA și a apărut un steag al Serbiei. M-am gândit: uite și noi avem americance, ex-iugoslave în echipă și mi-am comandat și eu steaguri. Rațiunea a fost: sunt fete venite de peste ocean sau din alte țări, joacă departe de casă. Hai să le arătăm o apropiere sufletească, să simtă că un pic sunt acasă și că indiferent de unde sunt fac parte din familia ICIM”, își amintește Marius. Cum au reacționat? „Bine, am luat autografe de la multe dintre ele pe bannerele țărilor respective, de la antrenori inclusiv. Am multe steaguri. Nu le mai expun pe toate. Am steagul american, sârbesc, bosniac, portughez”.

S-a schimbat ceva pentru tine ca suporter să vezi atâtea străine? Erai mai apropiat când erau mai multe românce?

„Până la urmă nu ar trebui să conteze neapărat dacă o jucătoare este româncă sau străină, ar trebui să conteze cât de mult joacă. Dar totuși în psihologia suporterului, sau cel puțin așa gândesc eu, este greu să te atașezi de o jucătoare care joacă un an și după aceea a plecat. Oricâte lucruri bune face pentru club nu-ți poate rămâne sufletește ca o jucătoare pe care o știi de ani și ani și joacă. Sigur că e foarte rar să joace 10 ani la un club. Au fost și la Arad jucătoare străine care au jucat sezoane întregi, un exemplu clasic e Suzana Milovanovic. Eu cred că ar trebui să existe un echilibru între numărul de românce și de străine în teren, în sensul că au fost până acum câțiva ani finale de campionat în care jucau 10 străine pe teren. Asta nu este bine pentru baschetul național. O echipă națională nu se poate dezvolta așa și fondul de jucătoare”. A rămas în istorie ultimul meci al finalei din 2014 când la startul partidei dintre gazda CSM Târgoviște și Univ. Goldiș ICIM Arad nu a fost nici o româncă pe teren în 5-urile de start și pe parcursul meciului au intrat doar 3 jucătoare autohtone, cu nume grele ca Ancuța Stoenescu și Monika Brosovszky jucând 12 minute doar. De-a lungul anilor cele două au dovedit că pot fi decisive pentru formațiile lor și au evoluat de multe ori un meci întreg la un nivel înalt, când era obligatorie românca în teren.

În sezonul următor se introduce o nouă regulă în Liga Națională de baschet feminin. Echipele vor trebui să aibă o jucătoare sub 22 de ani pe teren în primul sfert. „Mi se pare foarte bună, eu de mult am susținut că ar trebui să fie 3 străine într-o echipă, maxim. Decât să-ți aduci 6 străine care sunt cum sunt că nu-ți permiți, cu bani mai mulți aduci 3 bune care să fie un model. Sigur că n-o să fie la fel de bune cele de la Târgoviște cu cele de la Iași, dau un exemplu. Încă vreo 3 românce experimentate și în rest jucătoare sub 22 de ani pentru că numai așa putem crește tinerele. Le va pregăti timpul. Poate că acum o să apară o scădere și poate președinții de club nu agrează ideea aceasta, sau mulți dintre ei, li se pare că o să scadă nivelul și nu-și pun prea mare nădejde în chestia asta. Eu zic că în timp, dacă dai șansă jucătoarelor românce, indiferent de vârstă… Am la activ 9 sezoane de când merg și susțin echipa de junioare de baschet feminin din Arad. Cunosc și problemele de acolo, am vorbit cu antrenori, cu jucătoare, cu părinți. E greu pentru o baschetbalistă junioară să vadă că nu mai are perspective să își facă o carieră în baschet, cum era acum 20 de ani. Și atunci renunță, poate și ele renunță prea ușor, sunt alte tentații față de acum 20 de ani, să zicem, dar trebuie cumva stopat fenomenul ăsta și cred că în treaba asta federația face o treabă destul de bună. Îi înțeleg și pe conducătorii de club pentru că sponsorii cer rezultate și atunci pentru rezultate sacrifici viitorul și al tău ca și club poate, jucătoarele tinere nu-ți permiți să le ții”. Un exemplu de jucătoare care a crescut după revenirea la regula cu românca permanent în teren este Ildiko Nagy care în acest sezon a revenit la Arad și este jucătoarea autohtonă cu cele mai multe minute. „Mulți ani a fost într-un con de umbră pentru că n-a avut șansa, juca câte 2-5 minute și nu putea să facă multe. În momentul când a început să joace 20, 30 de minute, imediat s-a văzut o creștere în prestația ei”.

Mesajul transmis de formația arădeană în decembrie 2015, înainte de plecarea jucătoarelor importante

Mesajul transmis de formația arădeană în decembrie 2015, înainte de plecarea jucătoarelor importante

Clubul arădean nu trece prin cea mai bună perioadă din punct de vedere financiar. La finalul lui 2015 a renunțat la jucătoarele importante și a terminat cu un lot foarte tânăr campionatul, iar în acest sezon începe play-off-ul de pe locul 7. „Prima perioadă dificilă a fost în toamna sezonului 2008 când domnul Faur și-a retras finanțarea. A existat o redresare după acel campionat pentru că în vara anului 2009 a venit un sponsor nou, Universitatea Vasile Goldiș Arad. Următorul moment critic a fost când ICIM a intrat în insolvență, în 2011 dacă nu mă înșel, sau în 2012. Lucrurile astea se simt. Dacă nu ai bani e greu să faci performanță. Nici acum nu e situația strălucită în comparație cu alți ani când se obțineau performanțe. Bănuiesc că nu e așa de ușor să atragi sponsori și finanțare, probabil depinde și de forma în care e finanțat clubul, mare parte din baschet se bazează pe finanțare de la autoritățile locale”. Acum câțiva ani s-a făcut și o strângere de fonduri de la suporteri. „A fost un sezon foarte special (2012-2013), e ultimul titlu la ora actuală, să sperăm că nu ultimul al Aradului. Am avut șansa să avem o echipă foarte legată și foarte sudată de jucătoare de mare caracter care în ciuda lipsurilor financiare au dus campionatul până la capăt și l-au și câștigat. A fost o perioadă grea financiară, s-au acumulat datorii care s-au plătit ulterior, dar jucătoarele au rămas unite și cine ar fi crezut că puteam câștiga acel campionat? Târgoviște care a jucat finala a participat în acel an în Euroligă”.

În cât timp crezi că poate trece clubul peste această situație? „Asta conducerea clubului ar putea să știe mai bine. Totul depinde de sponsori, de măsura în care poți să-ți atragi sponsori, eu nu văd alt viitor, adică finanțarea de la autoritățile locale e limitată, cel puțin în Arad. Dacă n-o să găsim sponsori, există pericolul să rămânem în mediocritate pentru că asta e realitatea la ora actuală. Pot să existe scuze și cauze și înțeleg lucrul ăsta, dar situația asta nu convine, cel puțin mie nu-mi convine. Dacă nu se vor găsi sponsori, o să se perpetueze situația asta și vedeți, lumea vine tot mai puțin la sală. Lumea vrea să vadă rezultate, spectacol”. Probleme financiare s-au înregistrat în ultimul deceniu și la Târgoviște sau Sfântu Gheorghe. Formația din Târgoviște și-a luat un an de pauză în sezonul 2010-2011, a revenit direct în prima ligă, câștigând titlul și jucând în Euroligă în sezonul următor. După acea participare clubul dâmbovițean are probleme din cauza datoriei de 100.000 de euro față de antrenorul grec, are restricții la transferuri și dacă nu o plătește poate să nu fie primită în următoarea ediție de campionat. La Sfântu Gheorghe situația a fost și mai disperată în sezonul 2011-2012 când echipa a fost aproape să se retragă din campionat și l-a încheiat cu junioarele care au înregistrat bătăi la pachet. S-a găsit o nouă formă de organizare și de câțiva ani sunt din nou o forță, având eventul sezonul trecut, în timp ce Târgoviștea a câștigat cupa. „Acum au bani. În alte orașe altfel se pune problema finanțării locale pentru că cele două echipe se bazează pe finanțare locală, nu pe sponsori. Clujul este singura echipă cu sponsori la ora actuală în baschetul feminin românesc, care pe baza lor… așa sigur, și ICIM are sponsori dar mai mici și mai puțini”.

Față de începutul acestui deceniu, ca să nu vorbim de anii de dominație arădeană, sala Polivalentă este mult mai goală. „Greu o simt. Adică nu-i ușor, eu îi înțeleg. Cred că și jucătoarele și-ar dori să aibă o sală plină să le încurajeze dar, din păcate, nu e ambianța care a fost în anii trecuți. Sunt legate, dacă echipa ar avea rezultate, pe care le poți obține având jucătoare performante care costă, bineînțeles, atunci și publicul ar fi altfel”.

„Mamă și tată, unchi și mătușă” pentru junioare

Marius Stern alături de generația 93 de la LPS Arad (a revenit la denumirea de Gloria). Sursa foto: facebook.com/pal.laura.5

Marius Stern alături de generația 93 de la LPS Arad (a revenit la denumirea de Gloria). Sursa foto: facebook.com/pal.laura.5

Marius merge și în deplasări la echipa de junioare condusă de Ildiko Sereș Prisăcariu. „Este prietenă cu Annemarie Părău pe care îmi permit să o consider una dintre cele mai bune prietene ale mele din baschet. Ne-am cunoscut, mi-a povestit despre echipa ei și am venit din curiozitate, prima dată în sezonul 2008-2009, la meciurile echipei Gloria Arad de junioare, sub 16 ani era atunci. Din păcate doar Diana Moraru mai practică baschetul în Liga Națională din acea generație. Așa încet, încet am mers cu acea generație. Când ele au terminat junioratul am mers cu actuala generație de fete de la Gloria Arad. O generație foarte bună cu rezultate foarte bune mai ales când erau mici”. Aceste tinere au contribuit la continuarea activității Univ. Gldiș ICIM în a doua parte a sezonului trecut. „Am mers să le văd, să le susțin chiar la primul lor meci la Craiova, cu Alexandria care nu avea sală și juca acolo. Mi-a fost greu să le văd pentru că era clară diferența mare de valoare dintre ele, erau niște fete de 15 ani până la urmă”.

A fost la trei campionate cu generația 93 de la Gloria Arad și 6 cu generația 99-2002. „E altfel decât cel de senioare, părinții sunt foarte pătimași de multe ori, că vorba aia, sunt copiii lor acolo. Cu cele din 93 nu veneau părinții în deplasări, sau foarte puțini. Eu și prietenul meu din Oradea, Marton Zoli, le-am fost mamă și tată, unchi și mătușă, cum vrei s-o iei. Am fost foarte atașați de ele. Am avut plăcuta surpriză când am trecut la generația următoare de 99-2002 să văd că părinții erau foarte atașați de fetele lor, mergeau în deplasări, făceau galerie de multe ori și sunt niște oameni deosebiți, sunt foarte atașat de ei și de fetele lor”. Nivelul? „Scopul unei echipe de junioare ar fi să crească talente pentru echipele de senioare, cel puțin așa văd finalitatea. Din păcate asta se întâmplă cu foarte puține dintre ele la ora actuală în anii ăștia de când am văzut. Puține din zecile de jucătoare de la echipele din România au ajuns. Multe dintre ele s-au lăsat când au terminat junioratul, chiar înainte sau un pic după. Am văzut și câteva campionate europene de junioare, majoritatea de Divizia B în care a participat România, dar și unul de Divizia A în 2011 la Oradea. La Divizia A e destul de greu”.

Despre sistemul competițional și echipe dispărute în cei 23 de ani…

În această vară n-au mai luat startul în Liga Națională BCM Danzio Timișoara și CSU Alba Iulia (vicecampioana) din cauza problemelor financiare. A rămas în prima ligă, cu invitație, ultima clasată CSM Satu Mare care reconstruiește după ce a avut o perioadă dificilă în ultimul an. „Situația este grea, tot din lipsa de fonduri. Am un prieten foarte bun la Alba Iulia, Adi Hăbean cu care discut zilnic despre baschet și situația este grea și la ei și-mi închipui că și la celelalte cluburi. Am și la Oradea un prieten foarte bun, pe Marton Zoli, care e în aceeași situație. În mod tradițional în România, cel puțin în acești 23 de ani de când merg eu la baschet, în general s-a jucat cu 12 echipe în campionatul de fete. Au fost și ani cu 14, cu 16, au fost și cu 10, îmi aduc aminte în anii 90 a mai fost un campionat așa. Erau mai puține echipe. E greu și în liga a doua, atenția nu este ațintită asupra ei și atunci pot să înțeleg că sponsorii nu au nici un chef să dea bani acolo. Eu cred că totuși un campionat cu 12 echipe ar fi cel mai fiabil, s-ar putea susține”.

Au fost și orașe care au revenit în prima divizie după mai mulți sau mai puțini ani de pauză, dar și orașe de tradiție care nu mai au formații de senioare. „Tot din lipsă de bani au dispărut. Primul meu meci a fost cu Someșul Dej. A fost o echipă bună la un moment dat, au terminat și pe locul 2 campionatul, a dispărut. A fost echipa din Râmnicu Vâlcea (CET Govora). Au fost echipe care au dispărut și au reapărut cum e Brașovul, mulți ani n-a jucat în prima ligă, la fel și Timișoara. Foarte mult se rezumă și începe de la bani. Când este finanțare și oameni pricepuți se pot recrea echipele, la urmă Satu Mare doar de câțiva ani este în prima ligă, știam că au avut echipă înainte de anii 90. Craiova, și Ploieștiul aveau…”. După retrogradarea Rapidului la finalul sezonului trecut în capitală nu mai este nici o formație feminină în prima ligă. „În 94 erau două echipe bune în București, Sportul și Rapid, care jucau finale. Noi am jucat și am câștigat două finale consecutive cu Rapidul în 98 și 99. Am câștigat finală cu Sportul în 2001, erau echipe bune dar din lipsă de finanțare au dispărut. Și Olimpia a avut o perioadă bună cu junioarele”.

Chiar așa neatrăgător e baschetul feminin pentru sponsori? „Ar trebui mediatizat mult mai mult. Cred că asta atrage și sponsorii: mediatizarea. Fac comparație cu baschetul masculin care este televizat aproape fiecare meci, aproape în fiecare etapă sunt multe meciuri transmise. E chiar păcat, sezonul ăsta e foarte echilibrat la fete și e comparabil cu cel de la băieți, rezultate neașteptate de multe ori și meciuri strânse, foarte multe meciuri cu prelungiri. Eu îmi țin statistici ca să am amintiri și mă mai uit din când în când pe ele. E un campionat foarte echilibrat”.

În acest sezon s-a trecut din mers la sistemul de la băieți cu a doua fază a sezonului regulat (grupa 1-6 și grupa 7-10) după ce s-a retras și vicecampioana CSU Alba Iulia și au rămas 10 echipe. „E un sistem forțat pentru că sunt puține echipe. Într-adevăr a fost foarte obositor pentru echipele din grupa 1-6 să joace din 3 în 3 zile în faza a doua. Ar merita, măcar dacă ar fi fost televizat. Aveai ocazia să vezi meciuri o dată la 3 zile, dar așa practic echipele s-au obosit. Au jucat mai mult, într-adevăr, publicul le-a văzut când au jucat acasă, cine a mers la meci, dar ar fi mai bine un sistem cu 12 echipe, dacă s-ar strânge 12, să se joace clasic”.

Naționalele de fete…

În tribuna Polivalentei din Cluj la un meci al României în calificările pentru EuroBasket Women 2017. Foto: Silviu Cristea

În tribuna Polivalentei din Cluj la un meci al României în calificările pentru EuroBasket Women 2017. Foto: Silviu Cristea

Marius Stern merge de câte ori are ocazia și le meciurile echipelor naționale feminine, atât la senioare, cât și la junioare. Prima dată a fost la un meci al naționalei U20 la Arad, în 1999, când juca Ancuța Stoenescu. A fost un turneu de calificare cu România și Franța mergând mai departe în fața Ucrainei și Belarusului. „Nu numai la Arad, am mers la națională și în alte orașe din țară: la Timișoara, la Cluj, la București, la Târgoviște, chiar și la Târgu Jiu o dată. Venind de atâția ani la baschet am ajuns să cunosc multe jucătoare și am ajuns așa ca o familie, să zic și normal că m-am dus să le susțin”. Are la activ o deplasare cu naționala la Miskolc, la un meci de calificare. „A fost o amintire foarte frumoasă, am mers cu echipa și am stat cu ele și la antrenamente, ne-am plimbat. Le-am susținut la meci, n-a fost ușor. Este singurul meci din deplasare la care am fost cu naționala. La campionatul european am fost, nu știu dacă o să mai am ocazia. E tot mai greu să ne calificăm în ultimii ani. În mare parte, din cauza faptului că interesele echipei naționale au fost de-a lungul anilor cumva date la o parte. E nevoia asta stringentă de rezultate și atunci cluburile și-au adus jucătoare străine și au jucat tot mai mult în dauna celor românce care nu s-au putut dezvolta”. În ultima campanie de calificare naționala a avut în componență două jucătoare, Stoenescu și Pașcalău, care câștigau bronzul la europenele U20 în anul 2000. „A fost o generație foarte bună (80-82), a obținut practic ultima mare performanță a baschetului românesc la nivel de echipe U20”.

În tribuna sălii Constantin Jude la EuroBasket Women 2015. Foto:

În tribuna sălii Constantin Jude la EuroBasket Women 2015. Foto:

EuroBasket Women 2015 a readus naționala de senioare la un turneu final după 8 ani, fiind calificată din oficiu ca și echipă gazdă. Tricolorele au jucat la Timișoara în prima fază a grupelor și se vorbea cu optimism și de trecerea de faza a doua. „Sincer, am sperat că România va ajunge și ea măcar în faza semifinală și am vrut neapărat să văd respectivul campionat european cap-coadă, începând cu faza grupelor când România a jucat la Timișoara. Mi-am luat bilet și pentru faza de la Debrecen și după aceea pentru faza finală. Pot să spun că a fost un spectacol și mi-a plăcut mult, am văzut jucătoare de clasă europeană, cele mai bune din Europa, au fost meciuri frumoase, echilibrate și o atmosferă frumoasă”. Spectatorii nu prea s-au înghesuit la sala Constantin Jude. „E adevărat, să sperăm că la Cluj la băieți va fi interes mai mare. Dar e aceeași chestie, felul cum e mediatizat baschetul feminin. Recunosc și la nivel mondial și european nu e aceeași afluență de public, dar tot din cauza mediatizării, zic eu. Am format și acolo o mică galerie, am susținut echipa, dar putea fi mai bine”.

La acel turneu România nu a reușit să obțină nici o victorie. „Da… (oftează greu) Au fost câteva jocuri când am fost în meci dar am pierdut. Trebuia să obținem două victorii dar am pierdut. A fost un meci cu Franța și cu Cehia la un moment dat ne-am ținut bine. Și cu Ucraina”. De atunci s-au mai schimbat legile și este mai ușor cu naturalizarea. „Poate să fie un imbold dar făcută cu cap, adică să alegi efectiv jucătoarea cea mai bună pe postul care trebuie. O străină în națională poate să ajute echipa, dar repet, ca și la cluburi, să-ți aduci pe cineva bun, nu numai să aduci ca să fie. A jucat Ashley Walker, am văzut-o pe viu la Cluj în meciul contra Israelului și la televizor contra Turciei, e destul de ok, mai ales că era de o săptămână în pregătire cu echipa”. În baschet este permisă utilizarea unui singur jucător naturalizat pe foaia de joc. E pregătit schimbul pentru veteranele de la națională (Părău – și-a anunțat retragerea de la națională, Stoenescu, Pașcalău)? „Nu cred că este pregătit încă. Poate că în viitor politica federației va da roade cu jucătoarele tinere, sunt și acum câteva tinere care spun că sunt de perspectivă, cum este de exemplu Ana Ferariu de la Brașov care a plecat la un colegiu, Adina Stoiedin în Cehia (ea nu mai e așa tânără dar vorbim de pivoți). Pentru postul de coordonatoare acolo va fi greu. Ana Ferariu poate că va fi o soluție. Mai este o extremă care a plecat de 2,3 ani în state de la Sfântu Gheorghe, Kincso Kelemen, care mi-a plăcut cum juca. Trebuie încurajate jucătoarele tinere că nu există altă soluție. Sunt jucătoare românce care au mers și au jucat în Statele Unite, au făcut colegiul acolo și s-au întors cu experiență și au ajutat echipa asta și ar putea și în viitor să ajute. Sunt câteva jucătoare și acum care joacă în colegii americane și sunt care joacă și în Europa”

Dacă ai avea putere de decizie, ce ai schimba pentru a îmbunătăți baschetul feminin românesc? „E o întrebare vastă. Baschetul feminin românesc trebuie făcut mai interesant și mai atractiv pentru sponsori și pentru mass-media. Asta ar trebui făcut în primul rând. Trebuie niște politici coerente, să nu se tot schimbe. Văd că se merge pe încurajarea tinerelor, este iar un lucru bun. Trebuie insistat chiar cu riscul că nu vor fi performanțe. Până la urmă și în ultimii ani ce mari performanțe am obținut la nivel de senioare? Trebuie încercat și forțat întinerirea”.

Generații promițătoare și jucătoare retrase la încheierea junioratului

În 2010 România U18 promova în Divizia A după ce câștiga la Timișoara turneul Diviziei B. Din acea echipă promițătoare care ar fi trebuit să asigure schimbul de generație s-au lăsat foarte multe jucătoare. „Din păcate s-au lăsat și de acolo jucătoare. Cred că cea mai mare pierdere este Cristina Bigică din acea echipă, dar și Oana Băluță, n-am înțeles, poate au considerat că nu se pot împlini în baschet dar aici și cluburile, și federația trebuie să acorde mare atenție junioarelor să nu le piardă. A fost o generație combinată 92-93. Mai sunt din acea echipă Sonia Ursu, Alina Crăciun, Gabi Cursaru (accidentată) și Bianca Blanaru care este mai mică (e în America acum). A fost o echipă bună”. Atunci Cristina Bigică era nominalizată printre cele mai bune jucătoare tinere din Europa. La acel turneu cea mai bună marcatoare era Artemis Spanou care la europeanul de senioare din 2015 era printre revelațiile Greciei care ajungea în faza a doua a grupelor. Trei dintre jucătoarele care promovau atunci la Timișoara au fost în lot la EuroBasket Women 2015: Sonia Ursu (a jucat 33 de minute în 4 partide), Alina Crăciun a strâns 3 minute în două meciuri și Gabriela Cursaru a intrat un singur minut.

La finalul unui meci la acel campionat din 2011 de la Oradea

La finalul unui meci la acel campionat din 2011 de la Oradea

Un an mai târziu s-a ținut la Oradea Campionatul European U18 feminin Divizia A. Atunci România s-a menținut în primul eșalon grație victoriei din primul meci cu Rusia. Din acea echipă făceau parte trei jucătoare pe care Marius le urmărea de la junioare: surorile Pal și Diana Moraru. Dintre acestea doar Moraru mai activează. Pe Laura și Ștefania Pal i-ar fi plăcut să le mai vadă jucând. „Două jucătoare foarte bune de la Arad născute în 93, au participat la campionatul european din 2011 în Divizia A pe scheletul echipei care obținuse calificarea: fete din 93 combinate cu 94. Două fete la care țin foarte mult. Am rămas prieteni, ele nu mai practică baschetul acum. Pe ele aș fi vrut să le văd foarte mult”. La acel turneu s-au remarcat jucătoare ca Emma Meesseman (MVP-ul de la câștigătoarea Belgia, în 2016 a câștigat Euroliga cu UMMC Ekaterinburg), Astou Ndour (medaliată cu bronz european și olimpic), Kristina Topuzovic (campioană europeană de senioare cu Serbia în 2015) sau Olivia Epoupa (vicecampioană europeană în 2015). „Am văzut în 2015 și 2016 în echipa Turciei fete de 22 de ani pe care le văzusem cu 4 ani înainte la acel campionat european, 2,3 fete care nu erau titulare dar intrau și își aduceau contribuția. În echipa României n-am văzut asta”.

În vara anului trecut s-a obținut promovarea în Divizia A la U16 feminin după un turneu jucat la Oradea. „O echipă foarte bună a României. Pot să spun o echipă creată în doi ani care cu un an înainte a terminat pe locul 5 (primele 3 se calificau în Divizia A), dar care a avut 7 jucătoare mai mici cu un an. Cătălin Tănase este antrenorul și a făcut o treabă foarte bună, zic eu. Pe aceste 7 jucătoare s-a creat nucleul în anul următor și au obținut calificarea în Divizia A după 6 ani. Eu zic că sunt speranțe dacă se va continua pe linia aia. Este o echipă care se apără foarte bine. Sunt 3 pivoți buni: Alexandra Ghiță, Nicolett Orban și Irina Părău, sunt și jucătoare foarte bune de pozițiile 1, 2, 3: Maria Ferariu, în primul rând, Sarah Dumitrescu, Szilvia Spier, Carla Popescu, e un nucleu bun care dacă se va menține va putea să facă ceva în baschetul românesc”. România a fost pe doi, după Polonia, iar Părău a fost cea mai bună recuperatoare cu o medie de 11,7 recuperări/meci.

Amintiri…

Tot de Oradea se leagă una din întâmplările amuzante pe care Marius și le amintește, adică i le-am amintit pentru că am fost împreună la acel turneu. Un comisar grec nu lăsa spectatorii să utilizeze „arsenalul de suporteri”, adică era destul de sensibil la sunetul goarnelor, dar nici toba nu îi prea plăcea, spre deosebire de ceilalți comisari de acolo. La unul din meciurile de la sala mai mică a universității… „Era vară, era cald și ușile erau deschise. La un moment dat în timpul meciului m-a evacuat din sală cu toba și atunci m-am dus la una din uși și așa prin ușa deschisă am încurajat în continuare echipa, aia a fost haioasă într-adevăr”.

A  mai pățit la junioare să fie alții deranjați de goarne. „Chiar acum 2 săptămâni când am fost la Reghin la un meci de junioare U16 cu Gloria Arad. Eu folosesc ca să susțin echipa vocea, toba și goarna sau duda (o folosesc mult mai puțin în ultimul sezon la junioare, doar în momentul în care echipa oaspete execută aruncări libere). Un părinte de la Reghin, foarte deranjat, a venit la mine după ce o dată sau de două ori am suflat că el vine și mă evacuează din sală și cum îmi permit eu să fac așa ceva. Am înțeles de la unul dintre părinții că o altă mămică a zis că o să cheme poliția să mă evacueze din sală. Bineînțeles că lucrurile astea nu s-au întâmplat. Eu am o filosofie și am încercat să le explic și jucătoarelor adverse (junioare) sau părinților. În general aceste metode-s de încurajare și, sigur, să pui și presiune, partea cu goarnele. Și când joci cu o echipă slabă n-are nici un sens să te obosești să pui presiune pentru că n-are rost. Dar când joci contra unei echipe bune atunci trebuie să pui presiune să-ți ajuți propria echipă. Eu consider acest fapt, că suflu în goarnă când aruncă libere, o dovadă că acea echipă este bună și periculoasă. Le-am mai zis asta la unele dintre fete, cele de la Dej au înțeles cel mai bine, sunt prieten cu multe dintre ele la generația de U16, că lucrul ăsta le și pregătește cumva psihologic un pic pentru momentul când cele mai bune dintre ele vor ajunge, sper eu, senioare. Pentru că vor juca în fața unei săli pline sau mai puțin pline, dar tot vor fi câteva zeci dacă nu sute de spectatori care le vor fluiera din goarnă și așa mai departe, poate și alte lucruri. Și asta le pregătește”.

O altă anecdotă ne-o povestește din 1998 când a prins pe viu primul titlu. „Campionatul acela s-a terminat foarte devreme, în martie în 20 și ceva. Au fost două meciuri la Arad, 2-0 pentru ICIM. La unul dintre antrenamentele dintre meciurile 2 și 3, a fost o săptămână interval, Monika Brosovszky s-a accidentat la picior și n-a jucat în cele două meciuri de la București. Noi ne-am dus o galerie de vreo 20 de persoane, cred. Nu știam exact dacă o să joace sau n-o să joace, mass-media nu era așa dezvoltată ca acum. Eram încrezători că o să luăm titlul, 3-0 sau măcar 3-1 la București și am venit pregătit de acasă cu două sticle de vin roșu dulce. Și am pierdut primul meci, asta e, l-am pierdut. L-am pierdut și pe al doilea, acum ce era să fac cu sticlele, doar n-o să le duc acasă? Le-am băut așa… de necaz, în grup acolo. Asta a fost amintirea haioasă… Și cel mai interesant a fost, clubul sperase să câștige după cele două meciuri. A fost programată o emisiune la o discotecă în care să se sărbătorească cucerirea titlului. Nu se mai putea anula emisiunea, s-a adaptat un pic. Și în final am cucerit și titlul, am fost după aceea la un local, suporteri cu jucătoare, aceea a fost iar o amintire frumoasă. S-a dansat, s-a povestit”.

La Târgoviște. Foto: Sorin Carstea

La Târgoviște. Foto: Sorin Carstea

Cele mai frumoase amintiri ca suporter… „Probabil 2 titluri de campioană cu ICIM-ul. Primul pe care l-am văzut eu în 1998, tot cu sala arhiplină la Arad în meciul 5 al finalei contra Rapidului. Chiar nu puteai să-ți deschizi coatele. Al doilea, cel din 2013, a fost total neașteptat și obținut de o echipă foarte, foarte unită și legată, frumoasă. Niște jucătoare de mare caracter: Givens, Risper, Wirth, Laplante, Bartee, Brosovszky, Milovanovic. Sigur că au fost și multe meciuri în sine. Probabil că totuși meciul preferat e finala aceea de la Târgoviște din 2013 când am fost conduși cu 18-0, probabil multă lume (arădeni) care a fost la meciul ăla ar zice că a putut fi acela, așa răsturnare de scor, părea fără speranță și totuși… La junioare, probabil cea mai frumoasă amintire, tot așa un titlu cucerit cumva neașteptat, e vorba de campionatul de junioare U15, ultima dată când s-a jucat, în 2014 la turneul final la Târgu Secuiesc în care Aradul a învins Brașovul foarte dramatic și mi-a rămas în minte”. La polul opus, al amintirilor triste… „Poate finala pierdută din 2002 pierdută la Arad cu Târgoviște. Venea după 4 ani de câștigarea campionatului și a fost un moment greu”.

Ai vreo sală preferată? „În afară de cea din Arad în care m-am obișnuit? Deși chiar în ultimii ani n-am mai fost la Sfântu Gheorghe, acolo este atmosfera cea mai apropiată de ce ar trebui să fie. Am fost în multe săli… Numai cu senioarele am fost la Oradea, la Timișoara de cele mai multe ori probabil, la Satu Mare, la Cluj, la Alba Iulia, la Craiova, la Alexandria, la București în mai multe săli, la Târgoviște și la Brașov. La Galați n-am ajuns, la Iași n-am ajuns, la astea două n-am reușit să ajung. O vreme nici n-au fost”.

Marius își amintește un tur de forță pe care l-a făcut în toamna lui 2008 pentru a vedea în două zile atât ICIM-ul jucând în EuroCup Women, dar și echipa lui Annemarie Părău, Elitzur Ralmla care era în grupă cu o echipă din Madrid, Steaua Roșie Belgrad și Dunav Ruse. „Am profitat de faptul că erau relativ aproape și Ruse și mai ales Belgradul de Reșița, de Arad. Am fost să o văd în cele două meciuri pe ea și a jucat chiar foarte bine. Mi-a plăcut echipa aceea Elitzur Ramla, în 2011 a câștigat EuroCup. Mi-aduc aminte că la meciul acela de la Ruse cu Anne am făcut un tur de forță”. Miercuri a jucat ICIM-ul acasă în EuroCup cu Ibiza și joi juca Elitzur în Bulgaria. „Am venit dimineață de la Reșița am fost la meci la Arad, după meci imediat am plecat spre Timișoara și apoi spre București. Am coborât la Videle, știam că este tren spre Giurgiu. Nu era, era anulat. Am luat stopul, din 2 stopuri am ajuns la Giurgiu. Am luat un taxi, am trecut podul peste Dunăre. M-am dus la Ruse la amiază. Acolo toate erau scrise în litere chirilice, lumea nu prea vorbea engleză sau franceză, ce cunosc eu. Am găsit sala până la urmă. Am ajuns la sfârșitul antrenamentului, m-a primit foarte bine delegația israeliană de la Elitzur Ramla când au auzit pe cine caut. Am fost după-masă la meci și în noaptea respectivă am plecat înapoi spre Reșița. Am fost trei zile numai pe drum”.

Cum e în cupele europene? „Interesant. E clar în EuroCup este alt nivel decât în baschetul campionatului național, în anii în care am văzut eu, Aradul a fost câțiva ani la rând din 2007. Din păcate Aradul n-a mai fost de câțiva ani în EuroCup Women. Am fost la turneul final al Cupei Europei Centrale de baschet în 2013 la Brno. Am fost aproape 15 suporteri arădeni cu un microbuz și cu mașina la respectivul turneu. A fost un nivel destul de bun mai ales la turneul final. Într-adevăr cupa aceea n-are nivelul EuroCup Women-ului, dar cel puțin la turneul final din acel an au ajuns 4 echipe bune: Aradul, Miskolc, Brno și Kara Trutnov. Era februarie și așa de răcit și răgușit am fost. Mi-aduc aminte după cele două meciuri băieții sărbătoreau titlul, beau la beri și eu beam ceaiuri calde cu miere”.

Slăbiciune pentru conducătoarele de joc. Favoritele: Ciupe, Brosovszky, Stoenescu, Părău, Tarța plus pivotul Toma

„Am avut în general o slăbiciune pentru jucătoarele mici, pentru coordonatoare mai ales pentru că de la ele pornește jocul. Asta probabil sub influența primelor jucătoare care practic m-au făcut să-mi placă baschetul: Diana Ciupe și Monika Brosovszky”. Au urmat timișorencele Ancuța Stoenescu și Annemarie Părău, într-o perioadă când profesorul Wuncsh trimitea la Arad multe tinere. De Ancuța se spunea că va fi următoarea Diana Ciupe. În 1996 s-a jucat pe grupe geografice și între tur și retur a fost la Timișoara un turneu cu 6 echipe.

Cu Ancuța Stoenescu înainte de un meci între rivalele Arad și Târgoviște. TImișoreanca a suferit în acea serie o accidentare destul de gravă. Foto: Sorin Carstea

Cu Ancuța Stoenescu înainte de un meci între rivalele Arad și Târgoviște. TImișoreanca a suferit în acea serie o accidentare destul de gravă. Foto: Sorin Carstea

„Atunci am văzut-o pe Ancuța prima dată, mai vorbeau și oamenii că era următoarea Diana Ciupe. Eram un pic neîncrezător așa, pentru mine Diana Ciupe era pe un piedestal. Când am văzut-o într-adevăr mi-am dat seama că ar putea să fie și chiar a ajuns o jucătoare de mare clasă. Atunci Ancuța juca la Avanpost Timișoara cu Miroslav Popov antrenor”. După ce și-a făcut loc în inimile suporterilor arădeni, Ancuța a plecat în străinătate și o altă timișoreancă a preluat acel loc. „Între timp a apărut, tot de la Timișoara, Annemarie Părău, o jucătoare deosebită. Amândouă au debutat foarte tinere. Îmi aduc aminte de primul meci când Anne mi-a făcut o impresie extrarordinară, a fost o semifinală în 2001 contra Târgoviștei. Juca la Târgoviște Simona Mușat. Anne era o fetiță de 17 ani, a intrat în meci și a avut o evoluție entuziasmantă. A sărit în ochi, viteză incredibilă, a făcut niște curse… După aceea a plecat și Anne în străinătate, e normal la o jucătoare bună și tânără, câștigă mai mult în străinătate, își dezvoltă și baschetul. Mi-a plăcut mult de Eniko Tarța, ea a venit și mai tânără, la 15 ani a venit la Arad de la Satu Mare”.

Voi „racolați” atunci toate jucătoarele tinere… „Da, a fost ideea domnului profesor Wuncsh. El a creat și prima echipă a Aradului, în afară de surorile Nițulescu. După aceea a antrenat junioare la Timișoara. El le-a direcționat pe Ancuța și Anne la Arad. Foarte multe tinere și-au început cariera la Arad. Mai sunt și alte jucătoare la care țin”. O apreciază foarte mult pe Larisa Toma pentru dăruirea cu care joacă. „Apropo de transformarea din mentalitatea de suporter de fotbal în suporter de baschet. Acel prim titlu al meu, în 98, a fost câștigat cu Rapidul. Cea mai bună jucătoare a lor era Larisa Serghei (Toma). Era o jucătoare care dădea totul pentru echipa ei. Pe vremea aia n-am înțeles lucrul ăsta. Veneam de doar câțiva ani de la fotbal și pot să spun că aveam așa o ciudă, să zicem, de-a lungul anilor ne-a fost tot timpul adversară. Dar a fost un moment, în anul 2007, am jucat o finală cu Târgoviștea și am pierdut cu 3-0. La un moment dat în sfertul 2 Larisei i s-a făcut rău. Aproape a leșinat pe parchet, a fost scoasă afară și în momentul acela am început să ne revenim, ne-am apropiat de Târgoviște. Când am văzut-o în sfertul 3 că intră pe teren și joacă exact ca înainte, fără nici o reținere, m-am gândit. Am zis că fata asta chiar își dă viața, până la urmă, pe teren pentru echipă, fără exagerare. În momentul ăla am început să-mi schimb un pic gândirea, am conștientizat niște lucruri. I-am și spus lucrul ăsta, în 2010 și 2011 a jucat pentru Arad. Am un respect deosebit și mi-e foarte dragă și Larisa. Apreciez că se implică și ca antrenoare, este antrenoare secundă și la naționala U16 și la Târgoviște”.

IMG_6790Marius și-a luat din nou liber de la lucru la începutul acestei luni pentru a o vedea pe Monika Brosovszky revenind pe parchet după un sezon și jumătate de la retragere, la CS SCM Timișoara. „Moni e deosebită. Foarte mulți am fost foarte triști în 98 când a plecat să joace baschet mai competitiv. A revenit în țară, iar a fost un moment greu, dar am înțeles-o, s-a dus la Târgoviște pentru soțul ei. La finala din 2007-2008, juca la Sfântu Gheorghe (Târgoviștea juca numai cu junioarele). Era meciul 5 al finalei, foarte tensionat, Monika s-a accidentat, publicul n-a reacționat cum aș fi vrut eu, n-a înțeles durerea și suferința ei. Noi am câștigat acel titlu, m-am bucurat foarte mult, dar mi-a părut și rău pentru durerea ei. După aceea a revenit în 2010 la Arad. Credeam că-și va termina aici cariera cu un meci de retragere organizat de club. Nu s-a putut din păcate. Țin foarte mult la Moni și sper să aibă o carieră cât mai lungă în baschet. Foarte multe jucătoare românce tinere sau de vârstă medie ar putea să ia exemplu de la ea și de la Larisa Toma, cum privesc ele baschetul, cum se antrenează, ce viață sportivă au și ce fac pentru baschetul românesc. Sper să ajungă și ea antrenoare și să mai ajute baschetul arădean și românesc”.

Ai prins 8 titluri ale ICIM-ului și 3 titluri la junioare. Ce te motivează după atâția ani să continui să faci naveta de la Reșița să vii la meciuri? „A ajuns să fie ca o a doua familie pentru mine lumea baschetului. Am mare noroc cu prima mea familie, cu soția și băiatul (e mare acum), m-au înțeles întotdeauna în privința asta. Asta mă motivează, e un mod de-a fi. E o pasiune pe lângă serviciu și familie care îți ocupă restul timpului. La un meci de baschet, chiar și dacă echipa ta pierde și joacă prost tot ai să vezi că marchează coșuri, nu se termină 80 la 0 meciul. La un meci de fotbal, să mă scuze suporterii de fotbal că fac această comparație, poți să te duci să vezi un meci anost de 0 la 0 unde mare lucru nu se întâmplă. Sigur că am și momente când mi-e greu la înfrângeri dar trec peste”.

De ce ar trebui să vină oamenii la baschet feminin? „Ar trebui, în primul rând, să vină la baschet pentru că este un sport foarte dinamic. La un meci de baschet, chiar pierdut de echipa ta, ai să vezi faze bune și ai să vezi coșuri. E un sport inteligent. Și la baschetul feminin ar trebui să vină pentru că e un sport de finețe. N-ai să vezi slam-dunk-uri, e adevărat. Dar ai să vezi multă tehnică la jucătoarele bune și multă voință. Fetele sunt uneori mai determinate, asta antrenorii au zis. E greu să antrenezi fete că au fluctuații, cădere de formă, dar sunt mult mai conștiincioase, profesorul Dan Moraru spunea asta”.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.