Se va contura noua echipă și va confirma?

Referirea lui Aihan Omer la crearea unei noi echipe naționale naște așteptări dar și întrebări legate de structura handbalului masculin carpatin.

S-a întâmplat zilele trecute ca ratarea de către reprezentativa de seniori a handbalului masculin românesc și a celei de-a șasea calificări succesive la un turneu final continental ori mondial să survină pe când în Polonia abia începuse cea de-a XII-a ediție a Campionatului European, cu 16 selecționate la start printre care și Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Belarus sau Ungaria, pentru a nu mai aminti de Rusia și gazde, iar faptul că ”tricolorii” n-au avut succes nici în această tentativă de a ajunge la barajul play-off de accedere la Mondialul francez din 2017 pe când contabilizează deja exact două decenii de la ultima prezență la ”Euro” scoate punctual în evidență cu atât mai mult obișnuința de a absenta cu regularitate de la reuniunile la vârf ale cremei semicercului internațional al băieților.

România caută să se regrupeze în următoarele preliminarii și prin foștii cadeți și juniori prezenți la Mondial în 2013 și 2015

România caută să se regrupeze în următoarele preliminarii și prin foști cadeți și juniori prezenți la Mondial în 2013 și 2015, dar schimbările și revigorarea handbalului masculin sunt anevoioase

 

Și totuși, modul cum s-a ratat calificarea, pe seama ultimelor două faze ale revanșei câștigătoare cu Austria, România fiind egala participanților la Euro 2014 și la Campionatul Mondial din 2015 în ansamblul celor două manșe, cu victorii împărțite la 3 goluri diferență, dă de înțeles că, spre deosebire de precedente campanii de avarie, ”tricolorii” ar mai fi ameliorat handicapul față de naționale care găseau recent cheia calificării și n-ar mai fi chiar atât de departe de o dorită accedere în turneul final, părând a recupera ceva din terenul pierdut peste ani.

Desigur, cinicii ar atrage atenția încă din capul locului că tare rău trebuie că a ajuns un handbal masculin românesc de 4 ori campion mondial încât să privească jumătatea plină a paharului prin a estima că amarnicul triumf insuficient cu austriecii n-a mai adus măcar deloc cu recente lamentabile capotări, ba din contră, sugerând germenii unui reviriment, însă ar fi absurd și total lipsit de realism ca actuala poziționare a ”tricolorilor” să mai fie cumva raportată la vremea zăpezilor demult apuse.

Din contră, estimând că România a atins recent minimul absolut iar mai jos de-atât naționala masculină n-ar mai fi putut coborî, prestațiile din ultima campanie preliminară conferă oarecare semne încurajatoare, date de tentele unei reconstrucții. Însă întrebările ar fi cât de departe poate duce această reconstrucție, care este cu adevărat calitatea ”materialului” disponibil și cât poate crește potențialul unei lăudate generații înlocuitoare de juniori venind din urmă în contextul preluării ștafetei de la exponenții altor ”valuri” care n-au prea ajuns la țărm cu echipa națională.

A nu fi prezent la zece turnee finale europene consecutive pare incredibil dar și chinuitor în condițiile în care aceste întreceri se repetă la fiecare 2 ani, având darul de a descuraja. În egală măsură, vizionând meciuri ale actualului EHF Euro 2016, din Polonia, ai senzația că România este pe undeva decuplată de acest nivel totuși cu ale sale două-trei subnivele, ceea ce induce și întrebarea dacă, în cazul depășirii Israelului în barajul tur-retur din aprilie, dorita nouă echipă a ”tricolorilor” se va bate de la egal la egal dar va și găsi acel plus în inevitabilele dueluri cu actuale finaliste din cadrul ultimei faze a preliminariilor de accedere la Euro 2018, în Croația.

Desigur, la zece rateuri succesive pe plan continental, cărora li s-ar adăuga și 9 campanii irosite din ultimele 11 pe drumul spre Campionatul Mondial, încă un insucces și spre ediția croată n-ar mai fi un capăt de țară, ci o obișnuință, așa încât ar trebui privit ceva mai departe și în perspectivă decât spre proximul hop.

Speranțele pe termen mediu s-ar lega în mare măsură de valorificarea potențialului deja manifestat de exponenți ai generațiilor 1994/95, ocupanți anul trecut ai locului 8 la turneul final al Campionatului Mondial de juniori din Brazilia, după ce majoritatea dintre ei se clasau și pe locul 10 la Mondialul de cadeți din 2013, în Ungaria, însă dacă tineri precum Racoțea ori Negru vor ajunge să și confirme într-o probabilă împletire de forțe și cu colegi deja consacrați sau chiar spre apusul carierei la națională, rămâne totuși de văzut. Este licărul de speranță, nefiind însă prea limpede dacă, din autoîmbărbătare, s-a apelat deja la o supralicitare a potențialului finaliștilor de peste Atlantic, sau tot mai asidua lor integrare va aduce în timp, încet, încet, revirimentul care să asigure, ca prim pas, depășirea cu succes a câtorva campanii de calificare.

Ca un semn încurajator, vârfuri de noi generații au prins deja câte-un contract peste hotare, ca o fermă rampă de conectare la realitățile jocului actual în sferele sale mai înalte, dar aidoma unei lame cu două tăișuri, tendința forurilor interne de a liberaliza piața importurilor în Liga Națională te pune pe gânduri că nici nu s-ar crede cu adevărat în aportul numeric și valoric al tinerilor crescuți prin ”pepinierele” țării dar și că strategiile ca supape pentru cluburi nu se corelează întocmai cu o susținere și stimulare masivă, tranșantă și fără echivoc a ceea ce ar conferi șansa ieșirii pe viitor din impas, prin intermediul juniorilor șlefuiți la parcă tot mai puținele centre cu asemenea înclinații de pe semicercul carpatin.

Cum spuneam, comparațiile cu ierarhiile și jocul de altădată, pe când românii mai dădeau încă tonul, nu-și mai au deloc rostul, iar cât teren s-a pierdut se poate de exemplu observa și prin prisma dificultăților întâmpinate tocmai de juniorii sus menționați în sferturile de finală ale Mondialului din Brazilia, adică la un nivel competițional în care sita cerne dintr-odată mai tare, Franța, cea care s-a tot ridicat peste ani, desprinzându-se cu 30-20, de fapt deja de la pauză, cu 17-8. Ceea ce nu înseamnă deloc că despre nume precum de exemplu Negru, Șomlea, Rotaru, Racoțea sau Iancu nu vom auzi de bine peste ani, însă pe umerii lor va apăsa greutatea recuperării unui handicap cu inconștiență lăsat să crească de peste două decenii, greutate ce se va face resimțită și prin prisma unor tot mai mari așteptări dar și pe fondul frustrărilor acumulate de sezoane și sezoane de rateuri ale unor prececente generații în ”tricolor”.

Dezamăgiri care nu sunt la fel de detectabile și fățișe doar pentru că handbalul nu este nici pe departe la fel de mult în luminile rampei precum fotbalul, net superior mediatizat și întors pe toate fețele, ceea ce nu înseamnă însă că în lumea autohtonă a semicercului nu se înghite cu greu în sec, cu trăiri latente, pe seama unei evidente pierderi de teren. Doar așa, prin ignoranța și nepriceperea formatorilor de opinie, au trecut tot mai puțin observate și sub radar pomenitele 19 preliminarii fără succes din ultimele două decenii, handbalul băieților suferind repetitiv cel mai adesea în tăcere și aproape pe cont propriu…

Din a-i instrui și capacita pe alții prin exportul de capital uman și know-how, de pe o poziție dominantă, handbalul românesc s-a complăcut într-un somn dus, culcat pe lauri, prin care și-a săpat cu sârg groapa. Și încă destul de adânc, ajungând anul trecut să fie nevoit să dea piept chiar și cu alde debutanta Kosovo, la baza piramidei continentale.

Ce ar fi însă foarte intrigant, privind înapoi cu… mânie, este că, în capacitatea sa de autodevorare și în ciuda tuturor evidențelor, handbalul masculin românesc nici n-a băgat de seamă și identificat factorii și autorii decăderii, ba din contră, perpetuând un sistem tot mai inadecvat și greu de recondiționat. S-a administrat de fapt în toți acești ani ai picajului un mare dezastru, dar dându-se fatidic din umeri și cu aerul că handicapul în creștere n-ar avea de-a face cu anacronismul unui sistem învechit. Cu impresia că unora li s-ar cuveni onorurile scuturării hățurilor administrative în lumina reușitelor din vremuri când toate păreau a merge de la sine dar în care succesul avea de fapt explicații cât se poate de clare, bazat pe o structură piramidală fără lipsuri și bune curele de transmisie dinspre juniori, pentru seniori.

Așadar bine a remarcat selecționerul Aihan Omer după duelurile de le egal la egal cu austriecii că România este într-un plin proces de conturare a unei noi echipe reprezentative și că în atare condiții a dat piept și prin a câștiga cu o națională obișnuită în acest deceniu cu calificările la Euro sau Mondial, ceea ce aduce oarecare raze de soare, dar primenirea efectivului ”tricolor” prin vârfurile generațiilor proaspete nu este decât o cărămidă, poate cea finală, la o trudă de reconstrucție implicând regenerarea unui sistem inert și vizând tot ceea ce ține de atragerea copiilor spre handbal, de criteriile de selecție și perfecționarea instruirii antrenorilor și a învățăceilor, și multe, multe altele. Practic, de reînvățarea handbalului pe coordonatele mileniului III, fără a reinventa roata, căci nu este cazul, dar printr-o rapidă și bine gândită readaptare în bloc, a tot ceea ce înseamnă structură a acestui sport la nivel național, la niște realități pe care ”elevii” de altădată ai României ni le servesc acum rece.

Așa încât stimularea actualului schimb de generații implică mult mai mult decât găsirea în timp de înlocuitori pentru unele produse ale sistemului care nici n-aveau de fapt cum să fie performante și au fost nevoite să se mulțumească cu puțin sau foarte puțin ca reușite sub tricolor, provenind pe seama unor șabloane parcă tot mai desuete, și are de-a face cu o scară mai mare.

Privind spre micul ecran, la Euro 2016 dar și la Mondialul francez de peste 12 luni, România handbalului masculin are voie să spere dar nu mai are momentan dreptul să viseze. Ci doar să transpire. Precum contra austriecilor, când principali marcatori au fost cu câte 7 goluri cei tineri și foarte tineri, Ramba, care merge pe 25 de ani, și pivotul Mocanu.

Căci altfel, fără transpirație dar și mare inspirație la toate nivelele, până și clasările de la ultimele participări la turnee finale, la Campionatul Mondial din 2009, în Croația, unde ceda la 10 goluri Franței dar și Ungariei și gazdelor, sfârșind pe locul 15, respectiv la Mondialul suedez din 2011, unde începea prin a se înclina pe rând în fața Croației, Danemarcei și Algeriei, încheind pe poziția a 19-a, vor deveni umbre și mai îndepărtate. Căci cine-ar fi zis în perioada 1994-1996, când ”tricolorii” participau la primele două turnee din istoria ”Euro”, clasându-se pe 11 respectiv 9, dar și la Mondialul islandez din 1995, că nu vor mai prinde biletele pentru următoarele 19 ediții din 21 posibile!? Apropo, pe-atunci, în mijlocul Atlanticului, România încă învingea Franța, în grupe, cu 23-22, cei din Hexagon reușind însă finalmente cucerirea primului lor titlu mondial din șiragul maxim de cinci, pe când ”tricolorii” sfârșeau pe 10. Ca un ultim semn a ceea ce avea să urmeze.

În concluzie, noua națională poate prinde un bun contur și să dea tonul unui reviriment prin care să depășească modestele rezultate din ultimii ani, însă trebuie și neapărat reconectată la un generator de tinere talente care s-o realimenteze fără greș în timp. Altfel, ar fi doar un efort punctual și fără orizont.

 

 

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.