Unde-i educația? Pentru asta s-a murit în 1989?

La ce fel de societate și redresare se mai poate spera într-o țară în care un fost ministru al educației apelează la deplorabile argumentații și repere?

Pentru așa ceva s-a murit în 1989, ca treizeci de ani mai apoi nivelul discuției referitoare la aspirațiile pentru care unii s-au jertfit să fie redus la menționarea în ordine a călătoriilor la Paris, cumpărăturilor de banane și vacanțelor în Bali, pueril absolut în care a fost coborâtă prin târâre argumentația fără căpătâi a unui fost ministru guvernamental în deceniul trecut!?

Întrebări pertinente și care merită adresate din zona arenei sportive, fără doar și poate afectată și aceasta de gradul degradării din societatea românească, în care locomotiva pe nume educație pufăie în folosul altor interese decât cele normale.

Așadar deloc de mirare că analfabetismul funcțional navighează în România undeva în jurul a 40%, din moment ce un ex-ministru al educației naționale astfel poate pune problema, acestea fiind punctele de referință la care a apelat ca prismă prin intermediul căreia să fie cuantificate reușitele ieșirii din bezna ”iepocii di aur”. Iar lipsa de educație din România este teren fertil și bine întreținut pentru uriașa manipulare la care a fost supusă în mod continuu marea masă a cetățenilor, pe a căror ignoranță s-au clădit aparate de stat, guverne după guverne implicând infiltrați în funcții cu un asemenea tren al gândirii și profunde fracturi de logică. 

Ce șanse mai are această țară din moment ce un fost ministru al educației naționale se limitează la asemenea banale repere, banane la orice oră din zi sau noapte la colț de stradă, ”avionul spre Paris” sau ”să te lăfăi în Bali”, pentru a șfichiui pe o oribilă rețea de socializare una dintre puținele autentice valori naționale care n-a fost încă până acum făcută praf și pulbere!?! Se pare așadar că manifestarea culturală a unui reputat artist constituie mai nou motiv de oprobiu în spațiul public dacă mesajul nu cadrează corectitudinii politice și percepției standard induse majorității spălate pe creier, ceea ce dovedește de la sine că ”degeaba” nu-i deloc vorbă-n vânt… Ba mai mult, totul este net mai grav decât acel ”degeaba” invocat de Tudor Gheorghe, în sensul în care degeaba își imaginează închipuiți îndobitociți că trăiesc în libertate și democrație, iluzii pe post de ideale unelte de control în mâinile sforarilor, când de fapt România s-a aliniat în cele 3 decenii postdecembriste unei degradante alunecări spre abis prin părțile chiar esențiale și care contează. 

Educație subminată, incultură prin subcultură, violență și dezbinare, decădere la un nivel dezumanizant, dezrădăcinare a milioane de români, familii sfâșiate de nevoi și plecări peste granițe, vaste sectoare pur și simplu înadins pulverizate, o datorie națională fulminantă, îmbolnăviri pe capete, resurse naturale plocon unor interese transnaționale cu ajutorul cozilor de topor interne, câte și mai câte… Răul drăcesc a erupt la tot pasul, măștile au căzut. Dar mai presus de toate, o sistematică erodare voită a identității și suveranității, printr-o sumedenie de subterfugii. O biată colonie periferică și marginală, dar numai bună de a fi stoarsă și de ultima picătură de energie în odiosul dictat federal, mUiE – nimic altceva decât totalitarism birocratic și antidemocratic pe cale de falimentară implozie de proporții, numai bună și de a fi folosită în barbara coaliție cu ale sale primitive crime în lung și-n lat, n-a tolănit-o destul, altă mare bubă pe cale de a se sparge.

Degeaba? Într-adevăr, degeaba a fost scoasă România cu forța din bezna ”iepocii di aur”, din moment ce a fost cuplată unei axe a răului prin intermediul căreia s-a conectat celor mai nepotrivite apucături, tendințe ce-i scurtează dramatic însăși ființa națională. Depravare. O națiune orbită și îndepărtată de autentica dumnezeire și spiritualitate, de crezuri profunde, moralitate, etică și puternice principii, cu sufletul otrăvit, conștiința colectivă vraiște și ademenită strict pe căi ale necuratului, servilă pe pielea și spatele norodului unor interese transfrontaliere din noua ordine cu țesătură globală.      

Pentru așa ceva s-a murit în 1989, ca treizeci de ani mai apoi un ins fără evidente autentice repere morale să-și deverseze public uriașele limitări pe adresa unei personalități simbolice a vieții culturale din România? Halal libertate de expresie, dacă astfel poate fi direcționată, cât se poate de greșit, într-o mare eroare, fără discernământ și căpătâi! Degeaba a trecut pe la conducerea unui minister un ins asociat domeniului educației care să poată ataca într-un asemenea hal o valoare recunoscută la nivel național. Mai este oare lăsat neîntinat în biata noastră țară cineva cu adevărat autentic și renumit din bune motive?  

Pentru așa ceva s-a murit în 1989, ca guvernul României să încorporeze asemenea miniștri în domenii cheie? Somnul națiunii naște monștri, dar și al națiunii, iar una dintre dovezile din noianul evidențelor care confirmă că sistemul profund compromis până în 1989 a fost abil perpetuat prin pârghiile securității pentru menținerea unui status-quo cu o altă fațadă este conferită de propagarea răsturnării valorilor, subminarea și sabotarea unei națiuni fiind înfăptuite și prin propulsarea și pe mai departe în funcții de mare responsabilitate a unor neaveniți precum personajul cu retorica și argumentația legate de Paris, banane și Bali.

Venerabilul Tudor Gheorghe a fost de fapt doar cât se poate de blând și concesiv în al său „Degeaba 30”, iar postul public național de televiziune, altfel cu marile sale bube, a fost cât se poate de îndreptățit și inspirat în a difuza un asemenea spectacol, dar tocmai reacția negativă pe seama acestor aspecte a unuia precum fostul ministru Funeriu, completându-se reciproc prin nivelul jalnic al argumentației cu fiul lui Ion Caramitru, odraslă nu doar la primul oribil derapaj ce-i demască firul gândirii și dincotro vine, ce mai roșii tenebre!, dezvăluie abisul moral în care s-a căzut în acești 30 de ani în România, o devastatoare tragedie a conștiințelor.

Iar în asta constă drama românească post-decembristă, în mizeria morală ridicată la superlativ prin târârea în derizoriu a unor sacre năzuințe cu alte conotații. S-a strigat atunci pentru „pâine”, cu trimitere la necesități de ordin material, dar s-a strigat mult mai vehement pentru ”libertate și democrație”, alterate însă în cel mai cinic mod cu putință sub nasul unei populații în general nepregătite pentru asumări și responsabilități, ci imatur și copilărește ahtiată după banale bunuri de consum precum cele din ”filmele americane” pomenite în puerila și rușinoasa tiradă de 2 bani a ex-ministrului împotriva artistului. 

O societate sărită în trei decenii în extrema opusă, materialistă până-n măduva oaselor, cu o obsesie maladivă pentru ban, rătăcindu-și de-a binelea punctele de referință și fără a băga cumva de seamă, picaj în cursul căruia n-a mai rămas vigilentă în a-și apăra fundamentale drepturi și libertăți legitime, cu sânge căutate dar uitate ulterior undeva în praf, de parcă i s-ar cuveni de la sine. Pe ceea ce se pune în general mare preț, gen exemplele din derapajul ex-ministrului, este la o distanță de ani lumină de esențiale repere care ar trebui cu adevărat să conteze în estimarea oamenilor. Confundând borcanele, asociind libertățile și democrația cu hipnoza de-a ”se ajunge”, de-a ”se realiza”, false borne ale ”succesului” existențial. Lesne duși incremental de nas spre un uriaș fiasco general… 

Atât s-a putut înțelege din ”democrație”, acestea sunt limitele discuției, extrem de limitată, vaste tematici care nu se conformează șablonului tip dintr-o societate rafinat spălată pe creier și cu un inconștient grad de ignoranță fiind ca și inexistente în discursul public, subiecte tabu. Care nici măcar nu pot fi abordate în inerția carpatină a pudorii rigide, căci nici n-ar putea fi detectat capătul firului ca punct de plecare, fiind nevoie de simț și sensibilitate, de minți destupate. Se toarce în jurul cozii la ani lumină în urma dezbaterilor de tot felul din societăți consolidate cu care România ar sta zice-se la masă, în percepția lipsită de busolă a fostului ministru. N-ai cum să înțelegi ceea ce nu știi.

Dar da, în România canaliile ajung să-i eticheteze drept canalii pe oamenii cu capul de umeri și picioarele pe pământ, întrebarea fiind dacă un fost ministru al Educației Naționale are habar de-un dram de istorie, din moment ce a pomenit în atacul său țintă și despre Coreea de Nord. Sau istoria nu face oare parte din programa școlară!? Ba bine că nu, însă strict cea eminamente măsluită de cotropitori. Nu s-ar fi indus lumii această percepție despre Coreea de Nord dacă poporul coreean n-ar fi fost inițial dezbinat pe cale violentă, divide et impera, și în direcția acelorași schisme care să-l țină captiv în antagonism, Sudul ”democratic”, Nordul ”anti-democratic”, violență indusă postbelic prin bombardarea și masacrarea a milioane de peninsulari din țara asiatică, inocentă și fără apărare populație civilă ucisă pe propriul teritoriu de către armata binecunoscutului soldat universal, pe calea aerului. ”Apărător” și ”aliat” de frunte al României de astăzi, o cârpă în jocul intereselor unor avizi de sânge și profit, o umbră ruinată. 

Și bineînțeles că a scrie asemenea realități este asociat în accepțiunea puerililor și săracilor cu duhul tânjind după banane, Paris și Bali cu a fi ceaușist, pro-rus, comunist și toate cele. Nici pe departe, dar cum să și priceapă ceva ignorantul cu idei fixe, strict în alb și negru!? O imposibilitate. România de astăzi este posedată de-a binelea, un experiment social pe viu în ghearele unui cult satanic fără frontiere și cu desfășurare la vârf în mai toate țările, țări la prima vedere cât se poate de antagonice, iar una dintre nenumăratele expresii ale posedării este tocmai derapajul ex-ministrului pe deplorabila rețea de socializare.  

Norocul insinuaților, că prostia nu doare; ghinionul minorității care exersează rațiunea, că prostia insinuaților e toxică. Iar ”comentariile” lor publice, și mai și: de-a dreptul intolerante în direcția persoanelor care nu împărtășesc aceleași puncte de vedere.

Degeaba? Mult mai grav decât degeaba, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei decenii cu România…

 

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


opt − = 4