Va fi la fel și cu Calvisano Rugby?

Întrebarea nu e nicidecum pe adresa antrenorilor și rugbiștilor lui Timișoara Saracens, cum ar putea părea după eșecul cu băimărenii, ci pentru organizatorii pe ”Dan Păltinișanu”.

Ce s-a întâmplat sâmbătă seară, ca joc și deznodământ în mereu ascuțitul duel Timișoara – Baia Mare, n-a avut mai deloc darul de a stârni mirare prin absența absolută a meciurilor amicale din programul prealabil al campionilor, care au așadar suficient de mari circumstanțe atenuante, dar ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seară pe ”Dan Păltinișanu” după partida de Cupa României la rugby n-a mai mirat de fapt dar și din păcate și în ceea ce privește neimplicarea și incapacitatea de coordonare având de-a face în linii mari cu organizarea activității media în urma evenimentului.

N-a mai mirat pentru că nu este pentru prima oară, iar unii sunt mai sătui și scârbiți decât alții, ca Timișoara Saracens să dea în gropi ca probitate organizatorică în raport cu mass-media. Un fiasco aproape total, situația fiind totuși îndulcită de ireproșabila atitudine a subiecților interviurilor, și anume antrenorii Apjok respectiv Heikell și căpitanul timișorean Burcea, care au făcut diligențele necesare și au avut răbdarea pe măsură pentru a veni, reveni, aștepta, răspunde, tot tacâmul.

DSCF2753

 

Dar așa cum jucătorii și staff-ul tehnic au luat-o în acești ani prin rezultatele și bilanțul pozitiv acumulat cu mult înaintea organizării celor din Ronaț în cele din afara terenului, mai ales cu referire la relația cu mass-media, tot așa au salvat aparențele și venind primii în față și la o înfrângere. Vorba aceea, material de campioni, bine reliefat de Burcea undeva pe liniile că dacă știi să câștigi, atunci trebuie să știi să și pierzi.

Însă dacă rugbiștii și antrenorii lor au suferit un prim eșec din vremuri deja aproape imemorabile, de la o îndepărtată deplasare la Steaua, și era de așteptat, repetăm, prin lipsa totală a jocurilor împreună în mână și absența timpului necesar regrupării după descinderea de la națională, în schimb organizatori din gruparea cu balonul oval sunt deja într-un veritabil ciclu repetitiv al gafelor pe marginea terenului. O crasă lipsă de profesionalism dar, dacă nu mai avem așteptări la acest capitol, măcar puțină strădanie, un gest cât de mic că ar păsa cuiva.

Au și organizatorii celor din Ronaț circumstanțele lor atenuante, cum că ar fi puțini, fapt de necontestat, și cu atât mai puțini când au de găzduit un joc pe mastodontul ”Dan Păltinișanu”, un salt cu parașuta în raport cu acoperirea distanțelor pe cochetul și intimul ”Gheorghe Rășcanu”. Dar trebuie totuși cumva să-și estompeze deficiențele, nu de alta dar, pe de-o parte, n-ar mai avea deloc dreptul să se plângă la ”întâmplări” gen file sustrase din carnete de joc, la debandada ce le însoțește partidele ținute pe ”Dan Păltinișanu”, iar pe de altă parte îi așteaptă chiar și mai importante evenimente pe același mare stadion, în arena internațională.

Unde și când ar fi de preferat să fie treburile ceva mai șnur. Dacă n-ar fi bătut întâlnirea cu Cammi Calvisano Rugby la ușă, poate am fi închis și de astă dată ochii, și oare a câta oară!?!, dar întrebarea e cât se poate de pertinentă: se va repeta funestul haos lăsat pe aripile vântului după eșecul cu Baia Mare și la ora evenimentului jocului de baraj cu peninsularii?

Înțeleg și aspectul că oamenii din rugby ar fi poate ceva mai lejeri de felul lor, totul fiind într-un cadru mai restrâns și familial, dar una e una și alta e alta. Au fost în acești ani derapaje organizatorice cât cuprinde, parcă ținând pasul cu trofeele adjudecate în ritm tot mai intens de jucători și antrenorii lor, dar unii par chiar a se întrece pe sine.

În regulă, șefia clubului are meritul de a fi identificat mai mereu piesele necesare pentru a crea un angrenaj generator de asemenea performanțe, alcătuire a puzzle-ului fără de care n-ar fi apărut rezultatele colectivului triumfător, însă odată cu creșterea cabinetului de trofee ar trebui să se îmbunătățească și aspectele mai deficitare din activitatea lui Timișoara Saracens, mai ales că de ceva vreme se numește și Saracens iar apoi mai și bate la porțile Europei. Măcar pentru alinierea pe noua scenă și unii ar trebui să ridice între timp un pic ștacheta.

Am auzit-o și pe aia că dar cum doar să te gândești a face altceva decât a ridica în slăvi un club triplu câștigător în țară a tot ce se putea cuceri în 2015, ceea ce constituie un alt reflex tipic mioritic, de campionii noștri, numai de bine, când cei din sânul grupării ar trebui să fie de fapt primii care să ridice fair-play mâna și să admită că drumul e lung și ar mai fi multe de pus la punct. Asta dacă sunt sinceri în primul rând cu ei înșiși. Dar poate că a intervenit și o ușoară stare de beatitudine, acea confortabilă senzație conferită de triumfurile pe bandă rulantă în care începi ușor, ușor să vezi lumea puțin cam de sus, tălpile fiindu-ți pe undeva prin aer.

Da, o știu și pe aia că la ce potențial are orașul este de fapt de admirat cât de multe s-au realizat într-un cerc relativ restrâns la rugby în ciuda a cât de mult ar fi putut plusa Timișoara, și este întocmai, cum adevărat este și aspectul că gruparea din Ronaț a ieșit dintr-o toamnă și iarnă grea în plan financiar, când aceeași capitală a Banatului n-a mai prea pus cojocul ocrotitor pe ea, dar asta nu înseamnă să nici nu întreprinzi absolut totul ce ține de tine, cu conștiința împăcată, indiferent de circumstanțele ivite. Așadar nu e un motiv să fii nepăsător, adică să pretinzi că ești implicat dar când colo coada între picioare în regim de deresponsabilizare.

Au mai fost ele scurtcircuite mai mici la jocuri în Ronaț, a fost unul uriaș pe ”Dan Păltinișanu”, după care s-au căutat vinovații oriunde doar în propria bătătură nu, deși mirosea a hoit de sub masă de la o poștă, au fost până și momente când nici măcar marile triumfuri nu puteau fi adecvat transpuse în cuvinte pentru că trebuia tu și ceilalți să fugă ca disperații pe ”Arcul de Triumf” pentru a smulge o vorbă de la protagoniști, dar ceea ce se constată e că nimic nu se schimbă, totul se perpetuează iar pașii înainte lasă de dorit.

S-a ajuns ca rugby-ul să fie copilul alintat care mereu ar trebui lăudat și n-ai avea voie nicidecum să-i clintești mai ales acum care cumva vreun fir de păr, cum s-ar putea așa ceva, campionilor noștri!?!, dar unii din efectiv n-ar trebui să se ascundă în spatele transpirației și reușitelor competitorilor în sine ci să țină cumva pasul cu ei. Scurt pe doi, izbânzile din teren au luat-o cu mult înaintea organizării clubului iar sportivii tot comasează trofee aproximativ pe aceeași structură cu membre pe alocuri de lut.

Iar rugby-ul nici n-o mai duce de fapt chiar atât de rău după ce Municipalitatea și Consiliul Județean Timiș au început încet, încet să-și întoarcă privirile în ultimii ani spre Ronaț, fiind poli de manevră din administrația locală care au cârmit bine situația pe albia celor cu balonul oval, așa că dacă tot e clubul susținut mai mult sau mai puțin de județ și oraș, atunci ar face bine să se mai și pună la punct cu una, cu alta, că de rupt inima târgului încă n-o face, dacă e să te uiți realist la goliciunea tribunelor, cel mai adesea pompată din cifre pentru auto încurajare. Desigur, nu-i vina rugby-ului că ignoranța carpatină e incomensurabilă, însă este un fapt că, orice-ar face momentan, Timișoara Saracens joacă pentru extrem de puțini privitori pe viu dintre locuitorii capitalei Banatului dar are o presă susținând-o asiduu cu anii în a-i promova cauza prin a bate toba cât poate.

Așa încât, măcar din fair-play dacă nu din profesionalism, căci e totuși un sport de gentlemen, nu-i lăsați doar pe antrenori și jucători să vă salveze și după meci, pe când treceți tiptil mai ales la rarele înfrângeri, cât mai iuți și nevăzuți, că doar e frig și curent pe tunelul cu imagini cu ”Tata Mare” și se stă numai în picioare, bătuta pe loc.

E aberant să consideri că a arunca un panou acolo, la zid, panoul media cu numele celor care-ți țin spatele, echivalează cu a-ți fi făcut datoria. Măcar ca un gest în plus tocmai față de contributorii de pe respectivul panou, dacă presa n-ar conta de fapt și ar fi doar câinele preferat și dresat, bun cât să fie folosit. Și aici n-ar fi vorba de vreo disensiune între deținătorul drepturilor de difuzare, cel cu prioritatea la panou, și restul circului media, căci chiar n-a fost, ba din contră, toți rămânând pe undeva în aceeași oală, că aveau întâietate sau nu. Oală în care trebuie să te descurci singur, cum poți…

Să-i lași pe unii să se târguie ca la piață, situație răsfrângându-se și asupra celor așteptând sau revenind răbdători la panou, protagoniștii interlocutori, să-i lași pe unii cu ochii în ceață privitor la coordonarea respectivelor momente, să-i lași pe unii expuși ieșirilor unor neaveniți fofilați în acel spațiu și care n-aveau deloc ce căuta în zona media la ora interviurilor, spectatori în ale căror birouri de la locul de muncă nu se dă buzna pentru a fi în fel și chip și total pe nedrept abuzați verbal.

A fost un talcioc jenant, dar ca la Timișoara cea atât de plină de aere și deseori goală de substanță, încât ajungi să-ți pară rău și că te-ai născut aici, nu doar la gândul că ce-a fost și ce-a ajuns orașul de pe Bega al florilor și parcurilor. Poate că sunt într-adevăr deja prea mulți și prea importanți nevoie mare înfiripați unde nu e cazul și nu le este locul, că s-ar dori intervievați la panou despre creșterea viermilor de mătase sau că s-ar crede oarece piese cheie și de neînlocuit, când de fapt ascensiunea celor din Ronaț are de-a face mai ales tot cu talentul și abnegația sportivă în teren.

Să-și știe unii lungul nasului, dar chiar bine de tot, oricât de campioni ar fi în special și mai ales pe sudoarea altora.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.