Jurnal de maratonist. Timişoreanul Florin Chindea transpune paşii la “Maraton Arad 2014” în cuvinte

Cu titlul “Maraton Arad 2014. Un eveniment REUŞIT în ciuda tuturor dificultăţilor”, timişoreanul amator de curse atletice Florin Chindea a reliefat cu lux de amănunte participarea în weekend la competiţia de anduranţă de alergare pe şosea din oraşul de pe Mureş, unde prezenţa la start a celor de pe Bega a fost semnificativă, prin intermediul celor de la Alergotura şi nu numai. Aşadar…

“Iniţial vroiam ca titlul acestui articol să fie „Maratonul, Semimaratonul, Crosul, Cursa Copiilor şi Cursa Voluntarilor judeţului Arad 2014” pentru a sublinia într-un mod amuzant cât de lung a deveit numele evenimentului şi pentru a sugera ca anul viitor să fie simplu, Maraton Arad. Dar după ce am citit multe comentarii negative care depăşesc latura constructivă, m-am gândit să pun un titlu diferit… pentru că în tot răul este şi bine, în tot binele este şi rău… important este să nu fim plini de ură când „eroii noştri” se dovedesc a fi oameni…

Maraton Arad 2014: un eveniment REUŞIT în ciuda tuturor dificultăţilor. Medalia şi un mesaj de susţinerea pentru Vasile Stoica

 

 

Dacă v-am pierdut puţin prin metafore, voi explica în continuare despre ce este vorba. Dar voi începe ca de obicei, cu începutul, cu povestea mea, după care voi puncta concluziile, plusurile şi minusurile acestei ediţii a Maratonului de la Arad.

Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Orașul a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în timpul Mariei Tereza, culminând cu construcția cetății, care la acea dată a fost considerată de necucerit. (sursa: Wikipedia).

Bine, am spus că voi începe cu începutul dar nici chiar aşa. Ciprian Ştefănescu m-ar acuza că îi copiez stilul de compunere când ne invită la naTura Altfel şi ţine el neapărat să scrie despre istoria fiecărei localităţi. Eu mă voi mulţumi să amintesc ediţiile din 2012 şi 2013 la care am participat la proba de semimaraton.

Cu o zi înainte…

După ultimele 3 zile de carboloading (fulgi de ovăz, paste integrale, banane), în ziua dinaintea maratonului am fost atent cât mănânc şi mai ales la ce oră iau ultima masă. Am vrut să fiu sigur că până dimineaţa este gata tot tranzitul intestinal şi nu voi avea „Surprize Surprize” ca anul trecut la 
Maratonul Regal. Mai târziu aveam să-mi dau seama că a fost o decizie bună, deoarece nu am văzut nici un „portal spre Narnia” pe traseu.

În săptămâna dinainte, pe lângă alimentaţie, am  fost atent la hidratare şi mai ales la „punctul meu slab”… somnul. Am reuşit să dorm bine în timpul săptămânii iar cu o zi înainte m-am trezit la 7 dimineaţa, convins că mi se va face somn devreme seara şi voi dormi bine şi în noaptea dinaintea concursului. Din păcate am fost prea agitat, aşa că deşi m-am pus în pat la ora 23, am adormit peste vreo 2 ore. Iar cum trebuia să mă trezesc la ora 4, am reuşit să dorm doar vreo 3 ore. Oricum, a fost mai bine decât înainte de Semimaratonul de la Novi Sad când am dormit doar o oră.

În seara dinainte mi-am făcut bagajul, care includea multe accesorii şi consumabile pentru concurs, după cum urmează: centura cu bidon, băuturi isotonice, geluri de la GU Energy, plasturi pentru sfârcuri (nu, nu în scop de fashion, ci pentru a evita sângerarea), centura pentru ritmul cardiac (pe Bluetooth) de la Polar şi cureaua pentru numar de la Compressport.

Dimineaţa din ziua concursului

Eram conştient că nu dormisem suficient pentru a fi în formă la un maraton pe temperaturi ridicate. Aşa că am băut cafeaua de dimineaţă (cu care organismul s-a obişnuit faţă de anul trecut la Maratonul Regal) şi am primit o iluzie de energie pe moment. Am luat micul dejun cu fulgi de ovăz şi miere (o porţie mică, pentru ca digestia să fie gata până la ora startului), după care m-am pregătit de plecare.

După ce am încheiat toate ritualurile de dimineaţă, am luat bagajul cu accesoriile şi am mers în faţa blocului unde mă aşteptau Diana Crăiniceanu (o albinuţă plină de energie), Samuel Nache şi Rodica Drăgoi. Având în vedere că eram prea mulţi, Diana nu a putut să ne ia în spate şi să zboare cu noi până la Arad, aşa că a preferat să mergem cu maşina. Asta se întâmpla la ora 5:20 dimineaţa. La 5:30 eram deja la ieşirea spre Arad, în faţă la Decathlon Timişoara, unde ne-am întâlnit cu alţi alergători. După clasica poză de grup, am pornit la drum…

Cum în maşină eram oameni cu un grad mare de compatibilitate, nici nu am simţit cum a trecut timpul până am ajuns la Arad. Am avut plăcerea să o cunosc pe Rodica Drăgoi, cu care am în comun două pasiuni:alergarea şi masajul. Implicit, după câteva minute aveam impresia că ne ştim de o viaţă şi discuţiile erau naturale. Cu această ocazie, vreau să vă spun un secret. Dacă sunteţi în Lugoj şi vreţi un masaj de calitate, apelaţi cu încredere la Rodica Drăgoi! Vreţi să ştiţi prin ce se diferenţiază de alţi maseuri? Prin pasiunea pe care o pune în ceea ce face…

Noi ca alergători identificăm uşor această calitate a unui om, deoarece asta ne defineşte. Nu am alerga mii de kilometri pe an dacă nu am pune pasiune în ce facem. Acelaşi motiv ne-a adus şi la Arad. Aici ne-am întâlnit cu restul alergătorilor din Timişoara, ne-am echipat „de luptă”, după care am mers să ne ridicăm pachetul de participare la concurs, de la sediul central al Universităţii „Aurel Vlaicu”, lângă Primăria Arad. În scurt timp, am mers în zona de Start, unde am făcut mai multe poze de grup, după care am început încălzirea.

Bine, era greu să nu ne încălzim, pentru că temperatura începea să crească. Dar mă refeream la încălzirea dinamică înainte de efort. Eu bineînţeles că „m-am uns cu toate cremele„. Mai exact, înainte de concurs am folosit crema cu ardei iute, pentru încălzire. Pe lângă asta, am fost atent să-mi lipesc plasturii pe sfârcuri, pentru a preveni sângerarea din timpul concursului. Dar pentru a fi sigur, am folosit şi o metodă de backup… tricoul roşu. În caz că se dezlipeau plasturii, măcar aveam camuflaj. Mai târziu urma să aflu că a am ales bine culoarea tricoului…

Startul concursului

Singura mea problemă înainte de Start era că aveam prea puţine accesorii şi sticle pe mine. Aveam doar un bidon cu isotonic prins la spate, altul în mână şi o sticlă de apă de 2L. Chiar primeam formulări subliminale pe tema asta. Lumea credea că vreau să alerg cu toate. Dar nu era cazul, sticla de apă era aproape goală, deoarece băusem din ea pe drum, să fiu sigur că sunt hidratat. Am primit confirmarea pin culoarea urinei că totul este ok (culoare cât mai limpede). Chiar înainte de start am băut un bidon de isotonic iar celălalt l-am luat pe traseu, pentru a-l folosi între punctele de revitalizare, după ce luam câte un gel. Deşi erau nori, simţeam că temperatura de la nivelul solului este tot mai mare, aşa că eram pregătit să transpir mult, nu se punea problema de supra-hidratare. Deşi ştiam că nu sunt pregătit ca antrenament pentru acest maraton şi nu dormisem suficient, m-am aşezat la linia de Start, am aşteptat numărătoarea inversă şi am „luat-o la fugă” după semnalul de începere a concursului.

Maraton Arad 2014, pe parcurs

Spre deosebire de competiţiile la care sunt în formă, acum am simţit de la primii kilometri că trebuie să trag de mine pentru a scoate un timp acceptabil. Mai exact, a lipsit complet etapa în care te simţi excelent şi simţi că zbori. Eu am început direct cu etapa 2: „Să-mi bag picioarele (glumă de alergători), mai am de alergat 41 de kilometri, e ok, încă nu am dat de zid!”. Ce m-a surprins era că aveam un puls foarte mare pe primii kilometri, de 178 bpm. În condiţiile în care pulsul meu maxim este 190 bpm, era clar că nu eram în zona de puls pentru maraton. Problema era că viteza era una la care „în tinereţe”, adică anul trecut, alergam lejer un maraton. Acum am fost nevoit să reduc viteza, undeva spre 5 min/km, lucru care mă frustra la maxim. Dar cum Dean Karnazes spunea că uneori trebuie să alergi cu inima, ei bine, eu asta făceam, dar nu în sensul la care se referea el. „Mi-am ascultat inima” şi am redus viteza până pulsul a scăzut sub 170 bpm şi am încercat să-l menţin acolo.

Pe primii 12 km am ronţăit din GU Chomps care m-au ajutat să menţin un nivel bun de energie datorită combinaţiei optime de carbohidraţi, vitamine şi minerale. După o vreme s-a stabilizat şi pulsul, aşa că am reuşit să cresc viteza, menţinând sub 170 bpm. Prima jumătate a maratonului a mers destul de bine. Singura problemă era că transpiram foarte tare. Implicit, am aflat „pe propria piele” că am ales bine tricoul roşu, deoarece plasturii s-au dezlipit şi au căzut. Inevitabil, de la umezeală şi căldură, tricoul a frecat de sfârcuri şi simţeam din nou acea uşoară usturime care îmi confirma că iar voi avea parte de „blood, sweat and tears”. Dar pentru a-mi aminti că se poate şi mai rău, o musculiţă a ales să-mi intre în ochi. Vă amintiţi de crema cu ardei iute de care v-am spus la început? Ei bine, eu nu mi-am amintit pe moment de ea. Aşa că am încercat să curăţ ochiul. Bineînţeles că nu am reuşit decât să pun ardei iute şi sare (de la transpiraţie) pe ochi, fără să scot musculiţa. După cum spuneam… blood, sweat and tears.

După kilometrul 22 am luat un Gu Energy Gel, împreună cu băutură isotonică. Era ideal cu apă dar am folosit ce aveam în bidon. Oricum, la căldura care era la suprafaţa solului, eliminam prin transpiraţie multe minerale, deci apa era inutilă. Aşa că mineralele din gel, alături de cele din isotonic s-au combinat perfect. Mă bucuram că am trecut de prima parte a concursului şi încă sunt în etapa 2… „Să-mi bag picioarele, mai am de alergat 20 de kilometri, e ok, încă nu am dat de zid!”. La fiecare punct de revitalizare mă opream şi beam două pahare de isotonic, după care continuam lupta.

Care luptă? Cu cine? Pentru cei care nu ştiu, maratonul este un sport de masă, cu mulţi participanţi. Dar în realitate, este un sport individual. Singurul tău concurent eşti tu însuţi. Te baţi cu timpul, cu distanţa, cu fizicul, cu psihicul… TĂU… în timp ce trec pe lângă tine alţi oameni care îşi duc propria luptă… şi deşi le este greu, când trec pe lângă tine, schiţează un zâmbet şi îţi urează mult succes… pentru că te înţeleg perfect, fără să te cunoască măcar, ştiu exact prin ce treci…

Eu am fost copleşit de emoţie pe traseu când mulţi oameni aparent necunoscuţi, mă încurajau, îmi strigau numele şi mă felicitau pentru articolele de pe blog. Cumva, în acele momente simţeam că am un sens pe această lume, că nu este în zadar tot ce fac. Le-am urat şi eu mult succes dar i-am avertizat că nu sunt în cea mai bună formă, deci să nu facă greşeala de a mă lua ca vreun reper de performanţă, pentru că nu eram.

După kilometrul 30 am luat şi ultimul gel pe care-l aveam la mine, un GU Roctane Ultra Endurance Gel, care m-a dus până după kilometrul 35. În acel moment am simţit că mai era util un gel, dar cum nu mai aveam, am băut cu sete din băutura isotonică din bidon. Ca o paranteză, le mulţumesc voluntarilor de la punctul de revitalizare din zona de Start/Finish pentru că mi-au plasat strategic bidonul cu isotonic după kilometrul 30. Dar după kilometrul 35, la alt punct de revitalizare, am avut noroc cu o doamnă care mi-a spus: „Ia nişte glucoză în pahar şi o consumi pe traseu!”. A fost o idee foarte bună, în acest fel am mai prins nişte energie.

Dar începea să devină tot mai greu şi simţeam că scad involuntar viteza. Mai aveam vreo 4 kilometri, care în momentul când dai de zid, „durează mai mult” decât primii 38 pe care i-ai parcurs deja. În acel moment am observat că din urmă vine foarte hotărâtă o concurentă din lumea samurailor, Hiroko Ogawa, pe care o ştiu din Bucureşti şi o respect foarte mult. Fiind conştient că nu pot menţine viteza ei, m-am dat la o parte, să nu o încurc. Şi am admirat-o cum şi-a continuat zborul…

Dar nu v-am povestit despre aliatul meu strategic de pe ultimii kilometri. Când deja îmi era foarte greu, aud o voce care mă întreabă: „Eşti ok? Te doare ceva?”. În cazul în care vă aşteptaţi să spun că m-am uitat în toate direcţiile şi nu era nimeni în afară de un pitic călare pe un unicorn… de data asta trebuie să vă dezamăgesc. Chiar era cineva acolo, o persoană reală, călare… pe o bicicletă. I-am răspuns: „Mă doare doar sufletul!”. A mai spus el ceva dar nu am înţeles exact. Partea bună a fost că a ales să mă însoţească. Partea aparent proastă, care s-a dovedit până la urmă a fi tot o parte bună, a fost că nu m-am putut abţine de la conversaţie, aşa că am stat de vorbă cu el.

Trebuie să subliniez cumva… Am stat de vorbă cu cineva pe ultimii 4 kilometri când mă luptam cu zidul, când fiecare resursă de energie trebuie conservată. Iar vorbind, consumi mai multă energie. A fost o experienţă inedită pentru mine. Mă gândeam: „Sunt terminat, trebuie să evit conversaţia! Bine, hai că-i mai spun de planurile mele de ultrarunning şi gata!”. După care au venit şi alte subiecte despre cum este perceput sportul în România, despre cursele lui de bicicletă, o paralelă între fair play-ul din concursurile de alergare şi cele de bicicletă… şi preeea multe altele :)).

Timişorenii de la Alergotura, grup masiv la evenimentul atletic arădean

Dar cel mai mult m-a amuzat felul în care mi-a ieşit exprimarea despre antrenamentele mele pentru ultrarunning. I-am spus: „Eu mă antrenez pentru a alerga 100 de kilometri în toamnă, în perioada asta nu sunt bun la distaneţele astea mici!”. Prin „distaneţe mici” mă referam la maraton. Dar ce vroiam eu să spun era că nu pot fi bun la maraton din moment ce fac antrenamente la un ritm mai lejer decât cel de la maraton. Dar nu m-am oprit aici. Parcă pentru a mă asigura că par foarte încrezut, i-am povestit despre cum am alergat cei86 km pe taseul Timişoara – Arad şi retur, însă cu o completare: „Deşi imediat după acea experienţă nici nu mai vroiam să aud de alergare, a 2-a zi mi-am dat seama că sunt valabil!”. Vroiam să spun că după astfel de experienţe, ai o mai mare încredere în tine. Cine mă cunoaşte cu adevărat ştie că nu sunt încrezut. Sunt doar mândru de realizările mele.

Nu-i aşa că în poza de mai sus se observă că îmi era greu? Ei bine, eu eram chiar ok comparativ cu concurentul din planul 2, din stânga. Nu ştiu exact ce a păţit dar nu cred că a vrut să alerge desculţ din plăcere…

Între timp am făcut cunoştinţă cu biciclistul. Deja vorbeam de o eternitate, era normal să ne prezentăm. Am aflat că îl cheamă Dragoş. Datorită poveştilor lui, am reuşit să uit că eram terminat şi am crescut viteza pe final. Pe ultimii 100 de metri am accelerat la maxim, strigând „Bereee… Bereee… Bereee”. În felul ăsta sunt sigur că am lăsat o impresie bună :)). Lăsând gluma la o parte, nu s-a pus problema să fiu judecat de acel biciclist, s-a dovedit a fi un om extraordinar. Mulţumesc mult, Dragoş, pentru că m-ai făcut să-mi fie mai uşor pe partea cea mai grea!

Finalul cursei

Şi am trecut victorios linia de Finish, obţinând timpul oficial de 03:32:48. Vreţi să ştiţi dacă este un timp bun? Este cel mai bun timp! De ce? Pentru că am mai câştigat o luptă cu mine însumi, am mai suferit încă o dată pentru a mă bucura, am mai simţit încă o dată că trăiesc în cel mai pur sens. Pentru aceste trăiri minunate, mulţumesc Arad, mulţumesc organizatorilor, mulţumesc voluntarilor, mulţumesc Dragoş, mulţumesc tuturor celorlalţi concurenţi!

Dar deşi pe parcursul concursului a fost înnorat, uneori afară, alteori în mintea mea… imediat după ce am trecut linia de Finish, cerurile s-au deschis iar pe o rază de soare a coborât un înger. Deoarece eu nu m-am oprit imediat, a alergat după mine strigând „Florin, Florin, stai că te urmăreşte o voluntară cu o diplomă!”. Eu luasem deja medalia, cea mai frumoasă medalie de fapt şi nu eram conştient de diplomă. Când m-am întors, am văzut acel înger, în toată splendoarea… ei… Era Anca Cristina Petre cu o bere în mână (Radler fără alcool, deci un fel de limonadă… cea mai bună limonadă). Nu ştiu cum să vă spun, a fost cel mai frumos Finish pe care l-am avut vreodată la un concurs. I-am mulţumit din tot sufletul pentru bere şi i-am spus că o voi iubi pentru tot restul… zilei.

Însă doar berea nu ajută la recuperare. Aşa că m-am grăbit să beau băutura de recuperare pe care o pregătisem de acasă, GU Recovery Brew, care conţine proteine, carbohidraţi, vitamine şi minerale, foarte utile imediat după un concurs.

Cea mai frumoasă medalie de Maraton

Este cea mai frumoasă de la proba de maraton, de 42.2 km, dintre cele pe care le-am câştigat până acum. Fără îndoială pot spune că este mai frumoasă şi decât cele de la Viena şi Budapesta. Pentru proba de Semimaraton, cea mai frumoasă medalie de până acum este cea de la Oradea City Running Day 2013 şi poate fi observată în partea dreaptă a pozei de mai sus. Pe traseu chiar vorbeam cu Marian Coroiu şi spuneam că suntem precum nişte copii impresionaţi de jucării. Şi suntem mândri de asta :)!

Vă povesteam la început despre Rodica Drăgoi, maseuza mea preferată din Lugoj. După concurs am aflat că ea urma să primească şi mai multe jucării, deoarece se clasase în primele 3 la categoria sa de vârstă. Aşa că am ales să rămânem şi la festivitatea de premiere, pentru a o vedea pe Rodica pe podium. Dar cum trebuia să aşteptăm mai bine de o oră, am ales să o facem la o terasă, unde am consumat doar alimente optime pentru recuperare :). Până la urmă a venit şi momentul pentru festivitatea de premiere, am aplaudat-o pe Rodica şi am felicitat-o. Am mai stat puţin în faţa scenei, după care am plecat spre casă, bucuroşi după o zi minunată.

Credeai că ai ajuns la finalul articolului? Îmi pare rău pentru tine dar acesta este un articol veşnic, care nu se termină niciodată. Şi nu folosesc exprimarea la persoana a 2-a ca o strategie de manipulare a percepţiei, cum se practică pe blogurile de dezvoltare personală. Nu! Acum ÎŢI vorbesc ţie, cititorule, singurul care ai avut răbdare să citeşti până aici.

Poate ai văzut în prima poză de la începutul articolului că purtam un autocolant pe care scrie „Îl susţin pe Vasi”. Nu încerca să cauţi acum acea poză, ar dura prea mult până ajungi la începutul articolului, după care să revii aici. Uite, îţi mai las o poză…

Vasile Stoica, 12000 de kilometri în scaunul cu rotile prin Europa. O lecţie de viaţă

Mai multe detalii găseşti în acest articol. Spuneam acolo că membrii Alergotura vor să-l ajute pe Vasile cu promovarea. Cu ocazia Maratonului de la Arad s-au gândit să atragă atenţia asupra acestei cauze sociale cu ajutorul unor autocolante. Am fost bucuros să port şi eu două, pe părţile din faţă şi din spate ale tricoului. Pentru a realiza visul său curajos de a parcurge 12000 de kilometri în scaunul cu rotile, Vasile Stoica are nevoie şi de susţinerea nostră. Putem să-l ajutăm făcând o donaţie aici.

Plusurile şi minusurile acestei ediţii a Maratonului de la Arad

Am scris aceste aspecte pe pagina de Facebook a evenimentului, dar le reiau şi aici, cu unele completări ale lui Olimpiu Porumb.

Ce mi-a plăcut:

– MEDALIA!!!

– Norii care au acoperit soarele pe o bună durată de timp. Se pare că organizatorii au ţinut seama de reclamaţia mea de anul trecut când a fost prea cald. Bine, şi acum a fost cald, am transirat foarte tare, dar măcar au fost norişori.

– Distanţa la care erau amplasate punctele de revitalizare.

– O parte din voluntari.

– Atmosfera generală a evenimentului, care te face să simţi că e o zi specială.

– Radler fără alcool la final.

– Faptul că sunt premiate categoriile de vârstă. Pentru cei mai în vârstă, cred că este o experienţă frumoasă să urce pe podium şi să primească flori şi medalii.

– Bicicliştii de pe traseu.

Ce nu mi-a plăcut:

– Lipsa WC-urilor pe traseu! Din proprie experienţă vă spun… Sunt necesare WC-uri ecologice chiar mai frecvente decât punctele de revitalizare :))! E posibil totuşi să nu le fi observat eu, având în vedere că nu am avut nvoie de ele. Dar fiind ceva de interes, mă gândesc că trebuia să le observ…

– Traseul destul de accidentat. Totuşi, sunt conştient că nu este vina organizatorilor maratonului că se efectuează lucrări în Arad.

– O parte din voluntari. Dacă ar fi să compar atitudinea voluntarilor de până acum, cel mai mult mi-a plăcut în 2012. Acum s-a văzut că mulţi erau copii, probabil la prima experienţă de acest gen. Am înţeles că unii erau străini. Pot spune că aceia care rosteau încurajări în engleză erau convingători.


– La punctele de revitalizare se accentua prea mult pe apă. Trebuia să întreb unde e băutura isotonică şi să-mi iau singur de pe masă (în general, mai existau şi excepţii). Nu am eu mofturi, oricum mă opresc să beau isotonicul, doar că în mod normal ar trebui să stea un voluntar cu două pahare în mână, unul cu apă, altul cu isotonic.


Completări de la Olimpiu Porumb:

– Fluierele voluntarilor. Sunt mai degrabă enervante. Un „Bravo” e mult mai folositor.

– Slabă organizarea cursei de 1 km. Au fost anunţate starturi pe grupe de vârstă iar în final s-a optat pentru familii si sexe.

– Boxele din faţa Primăriei nu se auzeau la linia de start.

– Comunicarea prin profesorii diferitelor şcoli, deficitară, la linia de start. Poate fi îmbunătăţită fără a altera caracterul „popular”.

 —–

Ca o concluzie, a fost un eveniment reuşit în ciuda tuturor dificultăţilor. Deşi au fost şi minusuri, în nici un caz această ediţie nu a fost un dezastru! Vă mulţumesc pentru frumoasa medalie de colecţie, care peste câţiva ani va rămâne, iar toate detaliile astea tehnice nu vor mai conta. Să ne revedem cu bine la ediţia următoare!”

Varianta originală, pe florinchindea.blogspot.ro.

 

Acest articol a fost publicat în Atletism, Sport de masă și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Jurnal de maratonist. Timişoreanul Florin Chindea transpune paşii la “Maraton Arad 2014” în cuvinte

  1. Vă mulţumesc pentru preluarea articolului despre Maraton Arad 2014! Mult succes în continuare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× 1 = patru

 


Ultimele articole din categoria Atletism: