In memoriam Mircea Cosma (16.07.1947-02.02.2010)

Trec anii în zbor, iar o măsură a scurgerii implacabile a timpului este dată invariabil și de micșorarea la orizont a momentelor plecării oamenilor către cele veșnice, despărțiri estompate încet și sigur în negura vremurilor. Cei plecați ne rămân în amintiri, nu pot fi uitați, amintiri înviate și la ceas comemorativ, câteodată și prin intermediul scrierilor. Una dintre acestea, mai jos, întocmai cum era semnată la început de 2011 în paginile Sporttim de profesorul Alexandru Oprea, jurnalistul sportiv urcat în ceruri în 2014 tot la ceas de iarnă, în memoria prietenului și colegului de breaslă Mircea Cosma, om de sport, om de baschet și rugby, selecționat la nivel juvenil în lotul național al disciplinei cu balonul oval, mulți ani ziarist sportiv…

În general, veştile zboară aproape la fel de repede. Fie ele bune, vesele, fie rele, triste. Din păcate, cel puţin în ultima decadă, numărul celor care ne-au cernit inimile este mult prea mare. Numai în anul ce tocmai a trecut, o serie de personalităţi din varii domenii au urcat înspre veşnicile întinderi vaste, ceva mai liniştite, parcă întru o altfel de explorare a infinitului: Kamocsa Bela, Mircea Albu, Sergiu Ţapuchievici, Constantin Lache, Dorina Mărgineanţu, Toro Tibor, Mircea Cosma…

Cu permisiunea cititorilor, îmi asum îndrăzneala de-a aşterne pe hîrtie cîteva repere care m-au apropiat, încet-încet, de omul Mircea Cosma. Crescut şi educat de bunicul din partea mamei în spiritul adevărat al sportului, am optat în cele din urmă pentru baschet. „Corupt” de studentul practicant la vremea respectivă, în 1966, Dragoş (Puffy) Oprea, am intrat în colimatorul reputatului dascăl universitar Friedrich Prinz şi, apoi, al discipolului său, Ladislau Bachner. Eram (prefer întradins imperfectul în aceste rînduri) o „gaşcă de puştani” ahtiaţi de baschet. Ambii au avut fericita inspiraţie de a înscrie grupa noastră de vîrstă, denumită astăzi U15 sau U16, în Campionatul Municipal.

Nu ştiu prea în detaliu ce a însemnat de-a adevăratelea pentru colegii mei această decizie dar, în ce mă priveşte, a fost o primă lecţie de viaţă. Printre echipele participante s-au numărat Poli – Cadre Didactice (Uwe Grun, Alexandru Nichici, Traian Ieremiciu, Alexandru Cornut), Medicina (Bujor Blaj, Virgil Copaci…), Agronomia (Petrache Morun), Poli II (fraţii gemeni Marinco – Bato & Blagoev – Braţo Lazarov, Gyuri Roman…), Utilajul (Alexandru Molnar, Mircea Gaşpar, Ştefan Preitl…) şi, nu în ultimul rînd, cu scuzele de rigoare dacă am omis alte echipe, „gaşca de groază” a Universităţii II. Mi-am permis sintagma dintre ghilimele pentru că, oricît ne-am fi străduit la vremea respectivă, nu am fost în stare să-i invingem. Şi-acum, după peste 40 de ani, stau să mă gîndesc de ce noi, puştanii plini de entuziasm, n-am reuşit măcar o singură dată să ne înfruptăm cu poftă din cornul cu sare sau fără, din laptele bătut, din sana sau chefirul oferit cu amabilitate de distinsele doamne din magazinul aflat în vecinătatea imediată a fostului „Palat de Telefoane”.

Trecut-au anii pînă să mă lămuresc. Erau studenţi de la diferite facultăţi ale Universităţii, actualmente UVT, care pur şi simplu ne-au învăţat, sau cel puţin pe mine, cum să împart sportul cu şcoala. Sînt nume memorabile. Nici nu ştiu cu cine să încep. Totuşi, în pofida criticilor de care pot fi căptuşit de-a binelea într-un hîrdău, aş începe cu Gheorghe Lipovan, din motive lesne de înţeles, aş continua, poate din aceleaşi raţiuni, cu Mircea Şelaru şi tizul său, Oprin, cu Pavel Roman, cu teribilistul Tiberiu Rămneanţu („Potol”)… Dar, peste toţi, s-a remarcat o extremă dreaptă, un tip mic de statură, nu degeaba era poreclit „Piticu”. Un veritabil argint viu, le „introducea” în inel cînd te aşteptai mai puţin. După ce marca, îţi zîmbea şmechereşte, alergînd aşijderea cu capul uşor aplecat înainte. Nu de puţine ori era coşgeterul galben-albaştrilor. Din curiozitate, m-am uitat într-o zi, la sfîrşitul unui meci, pe foaia de arbitraj a jocului. Şi într-adevăr, aşa a fost.

La vremea respectivă n-am ştiut că de fapt marea lui pasiune a fost rugby-ul, ajungînd chiar să fie selecţionat în lotul naţional la nivel juvenil. Mult mai tîrziu, la una dintre nenumăratele noastre discuţii pe varii teme, de la multiplele aspecte ale sportului la literatură, artă, teatru, operă, balet, m-a întrebat, aproape spontan, dacă ghicesc pe ce post a jucat. Am tresărit, am cumpănit cîteva secunde şi, dintr-un amalgam de 80% certitudine şi 20% îndoială, i-am răspuns: fundaş!

Deodată, ochii i s-au umplut de o nedisimulată bucurie. Şi apoi, parcă gînd la gînd, am început să rememorăm nume legendare ale postului: Alexandru Penciu (Alexandre Le Grand), Pierre Villepreux, Serge Blanco, Valeriu Irimescu, Radu Durbac…

Dacă stau să mă gîndesc bine, putea să joace şi pe alte posturi (treisferturi – centru sau aripă, demi, uvertură) dar tocmai triada viteză – mobilitate – spirit de anticipaţie, absolut indispensabilă unui fundaş, i s-a potrivit ca o mînuşă.

După evenimentele din decembrie 1989, graţie jurnalisticii, s-a cimentat între noi o amiciţie în adevărata accepţiune a cuvîntului. A scris la „Sport vest” şi, mai ales, la „Renaşterea bănăţeană”, despre baschet, rugby (se putea altfel?) dar şi despre alte sporturi, mai puţin obişnuite, atît de vară cît şi de iarnă, aducînd note istorice şi amănunte dintre cele mai interesante. A scris cu pasiune şi entuziasm, cu dăruire şi profesionalism, rigurozitate, dovedind o cultură în domeniu greu de egalat. Cînd avea vreun dubiu, nu ezita să te întrebe. Ba, mai mult, nu ezita să-ţi ceară sfat(uri), atunci cînd a considerat că este cazul. De asemenea, nu se supăra dacă îl corectai sau îl contraziceai, însă trebuia să vii cu argumente solide. În schimb, „turba” spre exemplu dacă îi vorbeai de „Olimpiada de la Atlanta” sau de oricare alta, în loc de „Jocurile Olimpice de la Atlanta”.

A fost corespondent al postului „Radio România Actualităţi”, informîndu-l prompt pe redactorul de specialitate, Anton Groman, asupra actualităţii rugby-stice din oraşul de pe malurile Begăi. Ca o recunoaştere a valorii sale intrinseci, i s-a solicitat un CV detaliat de către revista „Rugby Magazin”, pe care l-a redactat cu modestia-i caracteristică. În aceeaşi ordine de idei, posesor al unei arhive impresionante, a iniţiat un proiect de anvergură referitor la o istorie a Ovaliei timişorene, scop pentru care a apelat la confratele Marius Breazu şi la semnatarul acestor rînduri. Din nefericire, cel puţin pînă la ora actuală, totul a rămas în faşă, însă, cum se spune, uneori nimic nu este blocat definitiv.

După cum am menţionat anterior, ne întîlneam destul de des, însă în ultimul timp mult mai rar, compensarea avînd loc prin intermediul apelurilor telefonice. Acum un an, l-am sunat să-i prezint succint amănuntele despre ediţia 2010 a Turneului celor Şase Naţiuni. Mi-a răspuns doamna Mirela, distinsa-i soţie. Am dedus că nu se simţea bine şi s-a culcat. Apoi, anunţul din „Renaşterea bănăţeană”…

Potrivit lui Jean Jacques Rousseau, <Partir, c´est mourir un peu>, replica lui Voltaire fiind imediată <Mourir, c´est un peu partir>. Să spunem că adevărul este pe undeva la mijloc.

Culmea este că tocmai astăzi, 2 februarie, se încheie cantonamentul hibernal al rugby-stilor de la RCM UVT, care au planuri mari pentru viitor, inclusiv cucerirea unui al doilea titlu de campioni. Atunci, cu siguranţă, printre primii care se va bucura va fi Mircea, cu originala-i încheiere a unei convorbiri: „Ţi-am zîmbit!”

„A muri, e soarta tuturor oamenilor; a muri cu glorie, e privilegiul omului virtuos iar răsplata lui cea mai plăcută e să se bizuie pe răsplata posterităţii” (Denis Diderot).

În completarea scrierii lui Alexandru Oprea, una dintre numeroasele consemnări publicate în ”Renașterea bănățeană” despre rugby și nu numai sub penelul lui Mircea Cosma, care, cu bunăvoință, răbdare și pricepere, mă lua acum peste două decenii sub aripa sa în tribună la meciurile acasă ale Universității Timișoara, explicându-mi pe viu, în cursul fazelor jocului, în timp ce pedant își aduna datele necesare cronicii, reguli de bază ale rugby-ului. Ce om! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Acest articol a fost publicat în Baschet, Rugby și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


3 × = optsprezece

 


Ultimele articole din categoria Baschet: