Ioan Matei: „Suntem depăşiţi ca implementare a proiectelor”

A spune lucrurilor pe nume mai tranşant decît atît, greu de crezut la noi. Profesorul Ioan Matei, antrenor în canotajul juvenil timişorean pînă în luna mai, a pus punctul pe i în multe privinţe, prevestind totodată „un viitor sumbru” pentru sportul pe ape. Iar cum canotajul este de mare actualitate în aceste luni, atît pe plan extern, flotila juvenilă „tricoloră” devenind zilele trecute multiplă medaliată la Campionatul Mondial de profil de la Plovdiv, după reprezentaţii fără podium românesc la Eton Dorney, cît şi pe plan intern, Orşova fiind gazdă a Campionatului Naţional Şcolar şi a C.N. de juniori, l-am întrebat pe unul dintre puţinii truditori la „talpa” acestei discipline cum se vede sistemul de la baza sa. Desigur, discuţia este mai mult despre sectorul juvenil tocmai pentru că Timişoara se axează pe a fi o pepinieră în acest sport, prin CSS Bega, CS Banatul sau CSM, fără o reprezentare consistentă de dată recentă la seniori.

Profesorul Ioan Matei (al treilea din dreapta în picioare), deopotrivă cu colegi antrenori, sportivi şi părinţi, după o testare la ergometru, în sala CS Banatul

– La acest sfîrşit de săptămînă sunt naţionalele de juniori, la Orşova. Cum consideraţi că vor evolua foştii Dumneavoastră juniori de la CS Banatul, CSM Timişoara?

– Cred că foarte bine deşi nu mai ştiu exact evoluţia lor din luna mai încoace, cînd am renunţat la activitate. Pînă la ora respectivă s-au dovedit a fi în continuă creştere şi m-ar bucura dacă le-a crescut şi pe mai departe valoarea, progresiv, în aşa fel încît să atingă vîrful de formă sportivă la această competiţie.

– În ce circumstanţe se aliniază la starturi echipajele timişorene, şi aici mă refer la susţinerea pe care o au la nivel local, pentru că ştim şi noi şi am mai consemnat că este vorba despre o ramură sportivă în general trecută cu vederea?

 

„Perspectiva pentru a sprijini canotajul nu o văd prea bună”

 

– Aşa cum am perceput lucrurile, cluburile timişorene nu se omoară cu firea în a-şi susţine secţiile de canotaj, iar pe conducătorii lor, înafară de domnul Zlatomir Balojin, nu îi văd atît de interesaţi de acest sport, spunînd că este costisitor, invocînd motive. Nu-i văd să sprijine într-adevăr canotajul, să iniţieze proiecte de ajutor al sportului, şi îmi amintesc cum pe cei de la Clubul Sportiv Şcolar îi trăgeam de mînecă, să iniţieze proiecte eurocomunitare pentru repararea bazei sportive – s-au rezumat la o spoială cu vopsea şi au considerat că e suficient. În ceea ce-i priveşte pe seniori, mai puţin reprezentaţi la noi, de exemplu CS Universitatea a achiziţionat ambarcaţiuni, s-a mai zbătut, dar n-are o bază proprie, ceea ce este un alt impediment, activînd la înţelegere cu CSS Bega. Preşedinţii cluburilor şi nu numai nu sunt din păcate atît de interesaţi de canotaj ca şi de jocurile de echipă. Iar perspectiva pentru a sprijini canotajul nu o văd prea bună, implicarea şi dorinţa lor de a atinge performanţa fiind limitată.

– Iar înafara cluburilor, care e sprijinul oferit pe plan local unui sport care aduce constant, anual, medalii Timişoarei?

– Direcţia este în opinia mea o întreprindere de ars gazul de pomană, fără un buget consistent, neimplicată în amănunţimea lucrurilor în fiecare disciplină în parte. Nu le ştiu atribuţiile funcţionale dar n-au un efect pozitiv şi benefic în profunzimea sportului local. Primăria, Consiliul Local, vrea să mulţumească pe toată lumea, e evident acest lucru, şi din bugetul local alocat laolaltă pentru cultură şi sport, dumnealor pun deoparte mai mult pentru cultură, dar măcar de-ar fi vorba de cultură veritabilă, nu de incultură, cu festivaluri ale vinului, berii şi toate cele. Cît de sănătoşi mai putem fi după nu ştiu cîţi mici îngurgitaţi acolo!? Această strategie nu conduce spre un sport viguros, nici într-un caz. Există un buget limitat, iar ce mai rămîne, curge printre degete, ajunge şi la sporturi. Mai grav, n-au un proiect clar şi precis, în care să servească interesul comunităţii, şi anume acela de a produce valoare prin sport – să se întrebe ce sporturi am avea care să ne aducă rezultate pe plan internaţional. N-am văzut un criteriu clar, pe asta să marşăm… Amintiţi-vă, la Jocurile Olimpice de vară, Timişul a fost reprezentat la Eton Dorney prin kaiak-canoe, cu sportivi din zonă, prin canotaj, cu sportivi din zonă, a mai fost gimnastica, judo. În acest caz să dirijăm fondurile spre sporturile care au o anumită performanţă. Nu-mi aduc aminte să fi avut o reprezentativă olimpică de fotbal acolo, cu sportivi localnici.

– Este vorba aşadar de necristalizarea unei strategii adecvate…

– Absolut. Se limitează la a-şi justifica existenţa, activitatea, şi se gîndesc doar să-i mulţumească pe toţi, 1.000 de lei premieri şi gata bugetul, n-au supărat pe nimeni. Apropo de premieri, să aibă nişte criterii judicioase după care împart recompensele. Nu mă mai duc de 3 ani la premierile organizate de oficialităţi, pentru că este o pierdere de vreme. Am observat că întocmesc ierarhiile pe puncte, iar dacă te duci la 5 competiţii pe plan local şi strîngi acele puncte, iar eu vin cu un campion balcanic, ştim cine este mai cîştigat la premierile lor. Planul Municipalităţii nu este productiv după părerea mea în ceea ce priveşte performanţa şi neproductiv nici măcar în ceea ce priveşte sportul de masă. Prea puţin sunt copiii şi elevii implicaţi în cultura adevărată, pentru a nu mai vorbi de sport, dar, aşa cum am mai spus, excelăm în organizarea de festivaluri, ale berii, vinului şi ţuicii.

– În aceste condiţii, să nu ne mirăm că pe plan internaţional n-avem rezultatele dorite sau mai bine zis visate …

– Foarte clar este că în canotajul local, şi aici ne referim la juniori, pentru că asta avem, ca activitate a antrenorilor şi sportivilor s-a făcut foarte foarte mult pentru o bună reprezentare internaţională, cu rezultate palpabile în acest sens. La banii alocaţi cluburilor din zonă şi la sprijinul acordat, s-au scos sportivi de valoare bună şi foarte bună, membri ai loturilor naţionale. Dacă sportivii sunt sprijiniţi, iar antrenorii să aibă şi dorinţa de a atinge marea performanţă, cu toate celelalte probleme pe care le întîmpină, sunt capabili să scoată valoare. La tineret, la fel, prin exponentul Adrian Cionca – a devenit campion mondial de juniori şi din cîte am înţeles în unele discuţii purtate, ei vor veni în cel mai rău caz pe locul 3 la Mondial.

– De la tineret în sus nu ne prea putem referi la Timişoara, din păcate – şi acesta este un mare minus, pentru că nu există cadrul susţinerii unei asemenea activităţi, şi dacă ar vrea antrenorii şi sportivii…

– Da, într-adevăr, este mult mai greu pentru seniori, pentru că U, CSM, Banatul, au secţii doar pe hîrtie dar de fapt nici o formă posibilă de a ţine un senior, cu un contract, un beneficiu. Cine vine să tragă la galere pe 5-6 milioane!? Iar în perspectiva următoarelor cicluri olimpice, nu văd o îmbunătăţire nici în această privinţă. Observ că la CS Olimpia Bucureşti, nu ştiu ce fac, dar au posibilităţi de angajare, cu locuinţă, pe cînd noi doar ne uităm la nivel de seniori… Dar cel mai greu rămîne tot în sistemul juvenil, să descoperi, selecţionezi, instruieşti, şi apoi să-i determini să se implice, să continue pe termen lung. Nu-i tîrziu nici acum, dacă se aplică o schimbare de strategie, căci potenţial uman există, mai puţin material. Se poate veni cu medalii!

 

„Printre mii de şalupe, într-o nebuneală de valuri…”

 

– Apropo de medalii, opinie personală, România nu putea emite pretenţii la Jocurile Olimpice de vară în condiţiile subfinanţării unei discipline în care te duelezi cu superputeri blindate la toate capitolele, de la numărul de canotori legitimaţi şi pînă la fonduri. S-a obţinut ceea ce s-a putut, în condiţiile date. Canotorii noştri nu au vîslit împotriva sportivilor români din alte discipline, şi care ar fi obţinut finanţări mai mici, pentru că am citit despre această comparaţie nelalocul ei, ci împotriva celor mai buni canotori din lume, nu-i aşa?

– Domnule, se încearcă acum să se dea la întors, dar doamna Elisabeta Lipă, care are o dublă funcţie, e preşedinte federal dar şi preşedinte de club, era persoana care trebuia să aducă sponsori, să asigure pista olimpică. Noi ne-am pregătit pentru Jocurile Olimpice cu nişte sportivi antrenîndu-se printre mii de şalupe, într-o nebuneală de valuri, în nişte condiţii ce nu cadrează cu spiritul olimpic. Nici pentru loturile naţionale celelalte baze sportive nu întrunesc toate condiţiile necesare, nici la Orşova, nici la Călăraşi, niciunde… Nu tu piste, nu tu turn de sosire, nu tu spaţiu de arbitraj – a vrut să organizeze şi la Călăraşi şi a trebuit să-şi cumpere cizme să ajungă la lac – păi este posibil aşa ceva!? Mai exact, este ca şi cum ai investi în fotbal dar ai juca pe maidan. A încercat să o dea la întors, dar de fapt este de neînchipuit pentru acest nivel. Degeaba ai scaun de Mercedes şi motor de Trabant, şi i-am spus unele lucruri, nu ştiu cît i-au plăcut. O fostă sportivă de excepţie, jos pălăria, dar ca manager, nu de acelaşi calibru.

– Am înţeles că este totuşi şi o problemă a bazei de selecţie, cu cîteva sute de canotori legitimaţi în România, faţă de peste o sută de mii în alte federaţii europene, anglo-saxone…

 

„N-a fost susţinut şi agreat de acest executiv”

 

– Pe de-o parte este tot mai greu să convingi copiii să înceapă şi să continue în canotaj, tocmai datorită condiţiilor, iar pe de altă parte, într-adevăr, baza de selecţie pentru nivelul loturilor naţionale se restrînge. Din păcate, s-a pierdut capul limpede, clarvăzător, de la coordonarea loturilor. Domnul David a plecat de la lot înainte de a mă lăsa eu aici, şi asta pentru că n-a fost susţinut şi agreat de acest executiv – de ce să vă stau în gît?, şi-a spus în cele din urmă dumnealui. Avea un proiect de bătaie lungă, ştiind că bruma actualilor selecţionabili trebuie exploatată pentru următoarele cicluri olimpice. Avea o strategie pe termen mediu şi una pe termen lung, avea cadrul pregătit pentru participarea la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice. Avea organizarea trecerii de la juniori la tineret, de la tineret la seniori, avea şi nominal, cu programe individualizate pentru fiecare sportiv în parte, cu modificările necesare în funcţie de progresia lor. Cei care au rămas în urmă la nivel federal nu sunt aceiaşi cu unul care a manageriat cu bune rezultate în Australia şi a activat pe plan mondial. Dar ne este caracteristic nouă, românilor, să nu folosim talentul şi capacităţile avute la dispoziţie, nu ne place să ni se zică nici din partea unui cunoscător, nu ştim ce este valoarea şi să o apreciem. De exemplu a susţinut o prelegere despre biomecanică în care a avut ca invitat un specialist din străinătate, tocmai pentru că se gîndea că trebuie să avem antrenori bine informaţi, într-un sport în care sunt foarte multe secrete. Astfel a abordat lucrurile domnul David…

– Iar fără dumnealui strateg la coordonare, care ar fi pulsul?

 

„Nu văd un proiect de lungă durată, de la baza materială şi pînă la modele de selecţii”

 

– Pentru următoarea Olimpiadă de Vară, din discuţiile avute cu sportivii la Snagov, nu-i prea văd atît de interesaţi de încă 4 ani de muncă în ciclu olimpic, şi pe mai departe. Văd sumbru viitorul canotajului, pentru că nu văd un proiect de lungă durată, de la baza materială şi pînă la modele de selecţii. Este un mare semn de întrebare şi dacă ne mai calificăm în finale, pentru că sportivii aceştia ai noştri văd şi ei, discută, au participat la faţa locului, şi înţeleg cu ce se mănîncă. Nu-i mai poţi păcăli cu una cu două, iar efortul, restricţiile, sunt majore: renunţă la toată tinereţea, să stea 10 ani în performanţă, şi pentru ce?

– La fel îl vedeţi şi pe plan local? Ni s-a părut a fi o schimbare în bine prin readucerea Campionatului Naţional de Fond, în aprilie, la Timişoara…

 

„A fost doar să pretindem că organizăm ceva”

 

– Este frecţie la un picior de lemn, a fost ceva de faţadă. M-am implicat pînă la un anumit nivel în organizarea competiţiei şi am constatat unele lucruri; ne-am lovit de mult mai multe lucruri. Au fost multe lacune organizatorice, nu tu aia, nu tu aia, aspecte de bază în canotaj. Le-am adus modele, cum se organizează o întrecere internaţională, dar prin ceea ce s-a pus în practică n-am atins nici nivelul de regată amicală. A fost doar să pretindem că organizăm ceva, cu nu în faţă, nu se poate astfel, că nu avem aia şi aia, şi tot aşa. Nu este organizarea adecvată unui campionat naţional, la care se poate crea chiar şi spectacol. Dar trebuie să ai o viziune în privinţa organizării evenimentelor sportive!

– V-au trecut prin mînă mulţi sportivi aspiranţi, în sectorul juvenil, aşa încît bănuim că aveţi o imagine de ansamblu… Lăsînd la o parte performanţa, cred că nu ne este cald şi bine nici în privinţa practicării sportului în general, ca sport de masă…

 

„… Cîte scutiri medicale s-au acordat, aţi rămîne surprins…”

 

– Pe la mijlocul deceniului trecut am încercat ceva, cu doamna Katy (n.n.: profesor Ecaterina Calapis, antrenor la CSS Bega Timişoara, preşedinte al Asociaţiei Judeţene de canotaj), un proiect care să fortifice tinerii prin practicarea sportului, la un nivel mai redus al performanţei. Şi am explicat că Primăria ar facea astfel mari economii la bani, una – clădeşte copii sănătoşi, nu bolnavi şi să-şi irosească timpul cu felurite, alta – nu mai alocau atîţia bani la spitale, policlinici, pentru a trata problemele survenite prin nepracticarea sportului. Priviţi în jur cîţi tineri obezi avem! Păi nu i-am vrea dezvoltaţi fizic şi intelectual!? Dacă ai o viziune pentru un ciclu olimpic, te trezeşti cu o generaţie în care nu mai cheltui pe proiecte de sănătate! La ora actuală, ministerele Educaţiei, Sănătăţii, Finanţele, nu mai au habar şi nimic de-a face cu modul cum se face Educaţia Fizică în şcoală. Inspectoratele judeţene şcolare sunt alte instituţii publice cărora nu le percep rolul – se cheltuie bani anapoda pe salariile respectivilor, pe clădiri, cînd de fapt s-ar preta caiete de sarcini direct la şcoli – unde copiii trec ca gîsca prin apă în ceea ce priveşte sportul. Dacă aveţi curiozitatea să aflaţi la LPS cîte scutiri medicale s-au acordat, aţi rămîne surprins – scutiţi la orele de sport într-un liceu cu profil sportiv! Am descins într-o şcoală din Bistriţa Năsăud şi erau acolo copii care arătau a sportivi, pe cînd la noi e o grădiniţă de graşi şi pitici. Căutam o sportivă pe care o aveam în pregătiri şi am umblat 45 minute prin liceu: am găsit doar un cadru didactic care se chinuia să stăpînească o clasă – iar toaleta era ca la orice butic de cartier. Rezultatele activităţii pot fi constatate de inspectori după un drum de 10 minute cu tramvaiul, pînă acolo. Dacă se doreşte cu adevărat. Rolul lor este însă de genul hai să ne aflăm în treabă. De aceea am şi abandonat, văzînd dezastrul din jur. Am activat mereu din greu, cu dorinţa că vreau să fac ceva, dar mi-a ajuns pînă peste cap.

– În aprilie, la Naţionalul de Fond, eraţi încă pe metereze, pe malurile Begăi…

 

„Suntem depăşiţi ca implementare a proiectelor”

 

– Da, am fost cîţiva care ne-am implicat cît am putut… Tot timpul se găsesc argumente la noi, că n-avem bani, dar n-o să vină nici un patron să te tragă de mînecă, hai să-ţi dau nişte bani pentru sport, ci reprezentanţii comunităţii, aceştia pe care i-am ales, ar trebui să-şi facă treaba în folosul comunităţii… Dar dacă rămînem la stadiul să ne intereseze unde mai putem învîrti ceva… Am încercat să capacităm mediul privat, de exemplu aveam nevoie şi de o salvare, şi s-a contractat una privată, acesta a fost un demers, a mai fost implicarea unuin sponsor la masa festivă, dar a făcut-o mai mult de curiozitate – la acest nivel s-a lucrat. Ni s-a spus din partea oficialităţilor, păi băgaţi voi bani, veniţi cu facturile, decontăm noi. Ce bani să bag, ca antrenor pensionar!? Înţeleg că aşa sunt legile dar ei nu vin în întîmpinare, ei nu au ştiut cum să apropie întreprinzătorii privaţi de acest eveniment, ca grad de interes, şi asta pentru că n-avem pe lîngă Primărie oameni care să ştie cum este cu organizarea, şi nu cea cultural-şpriţ. Pînă şi sonorizarea la Naţional a fost cea asigurată de Restaurantul Flora, erau şi ei interesaţi să aibă mai mulţi clienţi. A mers la plezneală, aşa, mai tatăl unei sportive venea cu apa, mai ştiu eu ce. La miloagă. Nu domnule, ştiam de un an de zile că avem Naţionalul pe Bega, alta era abordarea! Dacă nu eram noi, antrenorii, puţini la număr, să presăm, du-te în stînga şi-n dreapta, nu se făcea nici bruma aceea. Biroul Primăriei, cei de la Consiliul Judeţean, trebuiau să se gîndească – hai să facem propagandă Naţionalului, să-i implicăm pe cei cu bani în asemenea acţiuni. Posterele competiţiei s-au finalizat abia înaintea startului. Iar în cele din urmă tot antrenorul trebuie să facă tot: să antreneze, să aibă grijă de tot ceea ce înseamnă activitatea juniorilor, unde se mănîncă, aia, aia, şi să mai facă şi pe organizatorul de competiţii. Asta înseamnă de toate şi nimic. Plus că noi avem şi sîmbăta şi duminica antrenament, nu sunt multe discipline în postura noastră… Şi chiar şi aşa Timişoara, la nivel de juniori, produce consistent, în condiţii de mai mare rîsul comparativ cu ale altora, doar peste prima graniţă. Din păcate însă, mare şi important deficit, suntem depăşiţi ca implementare a proiectelor şi în atare condiţii trebuie să lucrezi din greu la mentalitatea tînărului.

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Canotaj, Exclusiv și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


5 + = unsprezece

 


Alte articole legate de acest subiect: