„Nu văd un proiect de lungă durată, de la baza materială şi pînă la modele de selecţii”

Un alt pasaj din interviul acordat în exclusivitate de antrenorul timişorean de canotaj Ioan Matei cotidianului nostru, opinînd printre altele că „nu văd un proiect de lungă durată, de la baza materială şi pînă la modele de selecţii”…

– Ioan Matei: „Pentru următoarea Olimpiadă de Vară, din discuţiile avute cu sportivii la Snagov, nu-i prea văd atît de interesaţi de încă 4 ani de muncă în ciclu olimpic, şi pe mai departe. Văd sumbru viitorul canotajului, pentru că nu văd un proiect de lungă durată, de la baza materială şi pînă la modele de selecţii. Este un mare semn de întrebare şi dacă ne mai calificăm în finale, pentru că sportivii aceştia ai noştri văd şi ei, discută, au participat la faţa locului, şi înţeleg cu ce se mănîncă. Nu-i mai poţi păcăli cu una cu două, iar efortul, restricţiile, sunt majore: renunţă la toată tinereţea, să stea 10 ani în performanţă, şi pentru ce?”

– La fel îl vedeţi şi pe plan local? Ni s-a părut a fi o schimbare în bine prin readucerea Campionatului Naţional de Fond, în aprilie, la Timişoara…

 

„A fost doar să pretindem că organizăm ceva”

 

– Este frecţie la un picior de lemn, a fost ceva de faţadă. M-am implicat pînă la un anumit nivel în organizarea competiţiei şi am constatat unele lucruri; ne-am lovit de mult mai multe lucruri. Au fost multe lacune organizatorice, nu tu aia, nu tu aia, aspecte de bază în canotaj. Le-am adus modele, cum se organizează o întrecere internaţională, dar prin ceea ce s-a pus în practică n-am atins nici nivelul de regată amicală. A fost doar să pretindem că organizăm ceva, cu nu în faţă, nu se poate astfel, că nu avem aia şi aia, şi tot aşa. Nu este organizarea adecvată unui campionat naţional, la care se poate crea chiar şi spectacol. Dar trebuie să ai o viziune în privinţa organizării evenimentelor sportive!

– V-au trecut prin mînă mulţi sportivi aspiranţi, în sectorul juvenil, aşa încît bănuim că aveţi o imagine de ansamblu… Lăsînd la o parte performanţa, cred că nu ne este cald şi bine nici în privinţa practicării sportului în general, ca sport de masă…

 

„… Cîte scutiri medicale s-au acordat, aţi rămîne surprins…”

 

– Pe la mijlocul deceniului trecut am încercat ceva, cu doamna Katy (n.n.: profesor Ecaterina Calapis, antrenor la CSS Bega Timişoara, preşedinte al Asociaţiei Judeţene de canotaj), un proiect care să fortifice tinerii prin practicarea sportului, la un nivel mai redus al performanţei. Şi am explicat că Primăria ar facea astfel mari economii la bani, una – clădeşte copii sănătoşi, nu bolnavi şi să-şi irosească timpul cu felurite, alta – nu mai alocau atîţia bani la spitale, policlinici, pentru a trata problemele survenite prin nepracticarea sportului. Priviţi în jur cîţi tineri obezi avem! Păi nu i-am vrea dezvoltaţi fizic şi intelectual!? Dacă ai o viziune pentru un ciclu olimpic, te trezeşti cu o generaţie în care nu mai cheltui pe proiecte de sănătate! La ora actuală, ministerele Educaţiei, Sănătăţii, Finanţele, nu mai au habar şi nimic de-a face cu modul cum se face Educaţia Fizică în şcoală. Inspectoratele judeţene şcolare sunt alte instituţii publice cărora nu le percep rolul – se cheltuie bani anapoda pe salariile respectivilor, pe clădiri, cînd de fapt s-ar preta caiete de sarcini direct la şcoli – unde copiii trec ca gîsca prin apă în ceea ce priveşte sportul. Dacă aveţi curiozitatea să aflaţi la LPS cîte scutiri medicale s-au acordat, aţi rămîne surprins – scutiţi la orele de sport într-un liceu cu profil sportiv! Am descins într-o şcoală din Bistriţa Năsăud şi erau acolo copii care arătau a sportivi, pe cînd la noi e o grădiniţă de graşi şi pitici. Căutam o sportivă pe care o aveam în pregătiri şi am umblat 45 minute prin liceu: am găsit doar un cadru didactic care se chinuia să stăpînească o clasă – iar toaleta era ca la orice butic de cartier. Rezultatele activităţii pot fi constatate de inspectori după un drum de 10 minute cu tramvaiul, pînă acolo. Dacă se doreşte cu adevărat. Rolul lor este însă de genul hai să ne aflăm în treabă. De aceea am şi abandonat, văzînd dezastrul din jur. Am activat mereu din greu, cu dorinţa că vreau să fac ceva, dar mi-a ajuns pînă peste cap.

– În aprilie, la Naţionalul de Fond, eraţi încă pe metereze, pe malurile Begăi…

 

„Suntem depăşiţi ca implementare a proiectelor”

 

– Da, am fost cîţiva care ne-am implicat cît am putut… Tot timpul se găsesc argumente la noi, că n-avem bani, dar n-o să vină nici un patron să te tragă de mînecă, hai să-ţi dau nişte bani pentru sport, ci reprezentanţii comunităţii, aceştia pe care i-am ales, ar trebui să-şi facă treaba în folosul comunităţii… Dar dacă rămînem la stadiul să ne intereseze unde mai putem învîrti ceva… Am încercat să capacităm mediul privat, de exemplu aveam nevoie şi de o salvare, şi s-a contractat una privată, acesta a fost un demers, a mai fost implicarea unuin sponsor la masa festivă, dar a făcut-o mai mult de curiozitate – la acest nivel s-a lucrat. Ni s-a spus din partea oficialităţilor, păi băgaţi voi bani, veniţi cu facturile, decontăm noi. Ce bani să bag, ca antrenor pensionar!? Înţeleg că aşa sunt legile dar ei nu vin în întîmpinare, ei nu au ştiut cum să apropie întreprinzătorii privaţi de acest eveniment, ca grad de interes, şi asta pentru că n-avem pe lîngă Primărie oameni care să ştie cum este cu organizarea, şi nu cea cultural-şpriţ. Pînă şi sonorizarea la Naţional a fost cea asigurată de Restaurantul Flora, erau şi ei interesaţi să aibă mai mulţi clienţi. A mers la plezneală, aşa, mai tatăl unei sportive venea cu apa, mai ştiu eu ce. La miloagă. Nu domnule, ştiam de un an de zile că avem Naţionalul pe Bega, alta era abordarea! Dacă nu eram noi, antrenorii, puţini la număr, să presăm, du-te în stînga şi-n dreapta, nu se făcea nici bruma aceea. Biroul Primăriei, cei de la Consiliul Judeţean, trebuiau să se gîndească – hai să facem propagandă Naţionalului, să-i implicăm pe cei cu bani în asemenea acţiuni. Posterele competiţiei s-au finalizat abia înaintea startului. Iar în cele din urmă tot antrenorul trebuie să facă tot: să antreneze, să aibă grijă de tot ceea ce înseamnă activitatea juniorilor, unde se mănîncă, aia, aia, şi să mai facă şi pe organizatorul de competiţii. Asta înseamnă de toate şi nimic. Plus că noi avem şi sîmbăta şi duminica antrenament, nu sunt multe discipline în postura noastră… Şi chiar şi aşa Timişoara, la nivel de juniori, produce consistent, în condiţii de mai mare rîsul comparativ cu ale altora, doar peste prima graniţă. Din păcate însă, mare şi important deficit, suntem depăşiţi ca implementare a proiectelor şi în atare condiţii trebuie să lucrezi din greu la mentalitatea tînărului.

 

Acest articol a fost publicat în Canotaj și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


9 + = unsprezece

 


Ultimele articole din categoria Canotaj: