E sfîrşit de an şi imaginaţia primeşte frîu liber. Se fac anchete şi se stabilesc ierarhii, toate făcînd parte dintr-un joc pe care ni-l autopropunem pentru a face viaţa mai colorată.
Am văzut recent „cea mai bună naţională feminină de handbal din toate timpurile”, în opina antrenorului emerit Constantin Popescu.
Tehnicianul care a condus echipa României la succesele mondiale din 1956, 1960 (la handbal în 11 jucătoare) şi la cel din 1962 în varianta „mică”, este unul dintre puţinii oameni care a văzut la lucru mai toate generaţiile de jucătoare de după război.
Aşa că, măcar din acest punct de vedere, nea „Pilică” este unul dintre cei mai îndreptăţiţi să-şi dea cu părerea vizavi de acest subiect. Ca să n-o mai lungesc, iată alesele dumnealui:
Portari: Irene Nagy-Klimovszky şi Luminiţa Huţupan-Dinu
Extremă stînga: Christine Metzenrath-Petrovici
Inter stînga: Victoria Dumitrescu şi Cristina Neagu
Centru: Maria Török-Duca (fostă Verigeanu)
Pivot: Doina Furcoi-Solomonov, Valentina Turbatu-Cozma, Ionela Gîlcă-Stanca
Inter dreapta: Simona Arghir –Sandu, Mariana Oacă-Tîrcă
Extremă drepta: Cristina Vărzaru.
O echipă eterogenă, aşa cum sunt toate cele care încearcă să răspundă la aceleaşi întrebări, puse însă la distanţă de zeci de ani. Aşa că e greu să compari jocul practicat de triplele campioane mondiale Klimovszki sau Dumitrescu cu cel al mult mai tinerelor Dinu sau Neagu, la fel cum e foarte greu de pus în acelaşi taler al balanţei mediatizarea de care se bucurau dumnealor în comparaţie cu „era TV” de astăzi.
Pînă la urmă, în ceea ce ne priveşte pe noi, cei din acest colţ de ţară, rămîne mai ales o concluzie: două dintre numele de mai sus, Metzenrath şi regretata Arghir (am optat pentru numele de domnişoare ale acestora) au fost crescute la „Liceul nr. 4 cu program special de educaţie fizică” din Timişoara. Adică actualul Liceu Banatul. Lucru pe care, din pacate, foarte mulţi nu l-au ştiut sau dacă l-au ştiut, l-au cam uitat.