50.000 de spectatori la Timişoara…

Aprilie ´77… 50.000 de spectatori pe arterele din centrul Timişoarei, asistând în frig, pe vânt, la o altă victorie de etapă pe malurile Begăi a multiplului campion „Genu” Ionescu-Cristea, plecat dintre noi în 23 aprilie, la 72 de ani.

Ionescu-Cristea, un sportiv marcant şi portretizat ca atare într-o enciclopedie în curs de întocmire şi avându-l drept coautor pe gazda Dumneavostră în noul editorial „Cai putere”, Cornel Ţiţ, a concurat pentru prima oară la Timişoara în data de 29 aprilie 1973. În 28 aprilie s-a dat startul la Beograd la cea de-a doua ediţie a Raliului Porţile de Fier, pe un traseu de 1.081 kilometri care trecea prin Kragujevac – Bor – Kladovo – Drobeta Turnu Severin – Târgu Jiu – Deva – Vârfurile – Lipova şi Timişoara. Raliul a avut două probe speciale la Avala, o probă specială la Vârfurile – Lazuri şi un circuit de viteză la Timişoara. Cu acea ocazie a fost inaugurat tradiţionalul circuit de viteză de la Timişoara, unde au avut loc patru ediţii de Campionat Naţional de Viteză pe Circuit (1975-1978). Raliul Porţile de Fier a fost câştigat de Eugen Ionescu-Cristea în echipaj cu Petre Vezeanu, pe o maşină R12 Gordini.

Eugen Ionescu-Cristea, distins cu Medalia Naţională pentru merit clasa a III-a cu ocazia centenarului ACR

Eugen Ionescu-Cristea, distins cu Medalia Naţională pentru merit clasa a III-a cu ocazia centenarului ACR

Eugen Ionescu-Cristea a revenit la Timişoara în anul 1975 şi a câştigat locul I la circuitul de viteză Timişoara. A repetat victoria în anul 1977, a obţinut un loc II în anul 1976 şi un loc III în anul 1978. În anul 1977 s-a clasat pe locul II la general în Raliul Banatului, pierzând titlul de campion absolut de raliuri pe anul 1977, în favoarea lui Ştefan Iancovici, originar din Recaş, în echipaj cu Petre Vezeanu.

www.sporttim.ro a primit dreptul de a publica fragmente din cartea pe care prestigioşii publicişti Nicolae Cosmescu şi Cornel Ţiţ o pregătesc pentru această vară pasionaţilor şi doritorilor cunoaşterii istoriei automobilismului românesc. O lucrare de tip enciclopedie în care veţi găsi circa 500 de portrete sportive ale celor mai importanţi practicanţi ai acestei ramuri sportive la noi în ţară din anul 1965 până azi. Exclusivistă, un fel de Almanah Gotha, prin faptul că sportivii prezentaţi au obţinut cel puţin un loc trei în întreaga lor carieră, în clasamentele finale sau în cel general al oricărei etape.

Inaugurăm aşadar rubrica auto-moto denumită „Cai putere” cu in memoriam Eugen Ionescu Cristea, unul dintre cei mai mari automobilişti sportivi români, care a încetat din viaţă sâmbătă 23 aprilie, la Bucureşti, şi în a cărui prestigioasă carieră cu peste 43 de titluri de campion trecute în palmares a avut ocazia, printre multe alte succese, să câştige şi la Timişoara, în 10 aprilie 1977, o primă etapă a Campionatului Republican de viteză pe circuit desfăşurată în acel sezon, şi consemnată în rubrica Sport Auto a ediţiei din mai 1977 a revistei Autoturism, editată de Automobil Clubul Român.

„La megafoanele instalate pe circuitul din Timişoara, de unde s-au auzit, timp de nouă ore, cât a durat competiţia, multe informaţii utile pentru cei aproape 50.000 spectatori, a răsunat la un moment dat glasul lui Nicolae Ionescu-Cristea, veteranul curselor de motociclism de altă dată şi tatăl actualului campion de automobilism, Eugen Ionescu-Cristea. Rugat de un reporter să dea un pronostic asupra întrecerii la care venise să asiste, fostul performer al ghidonului de curse s-a referit, evident, în primul rând, la disputa pe care fiul său urma să o poarte cu adversarii la cea mai spectaculoasă clasă din concurs: peste 1.300 cmc” începe relatarea lui Dumitru Lazăr, sub titlul „Când doi se ceartă, al treilea câştigă”, pe marginea întrecerii la şase clase de maşini, reunind 76 de concurenţi, dintre care 8 individuali şi 68 legitimaţi la diferite cluburi şi asociaţii sportive, cu 10 echipe intrate în competiţie şi 7 clasate, şi care a constat într-o tură de recunoaştere, trei de antrenament şi 12 ture pentru clasamentul oficial, pe un traseu de 2.500 metri, prin centrul oraşului, în organizarea asociaţiei sportive I.T.A. Timiş.

Reportajul etapei câştigate în aprilie ´77 la Timişoara de Ionescu-Cristea, care a concurat şi la clasa Dacia 1300

Reportajul etapei câştigate în aprilie ´77 la Timişoara de Ionescu-Cristea, care a concurat şi la clasa Dacia 1300

Înainte de a rememora cariera fostului pilot, să aflăm deznodământul etapei de campionat disputată în centrul Timişoarei în urmă cu mai bine de 34 de ani… „… În rezumat, pronosticul a sunat cam aşa: Costin Finichi dispune de cea mai puternică maşină, un Fiat 124 Abarth, şi el va lua conducerea încă din start, urmat de Ştefan Iancovici, care concurează pe un Renault 12 Gordini. Iancovici, pilot experimentat şi de talent, îl va presa însă pe Finichi încă de la început şi, în turul al cincilea sau al şaselea, îl va depăşi, Genu, care aleargă pe o maşină mai slabă, şi încă nepusă la punct, o Lancia Fulvia 1600 HF, va veni mult în urmă, ca un simplu spectator al luptei dintre cei doi. El nu poate spera decât la locul al treilea sau, în cel mai bun caz, la locul secund. Pronosticul difuzat prin megafoane s-a dovedit exact în prima parte, pentru că, într-adevăr, Finichi a plecat în frunte şi, după numai un tur, Iancovici era în spatele lui, mai ales la viraje. Apoi, aşa cum s-a spus, pilotul formaţiei <Dacia> Piteşti a trecut el la conducere, lăsându-l pe braşovean într-un viraj, unde acesta a pierdut controlul Fiatului său şi a ieşit de pe pistă. Din acel moment, cele afirmate de Nicolae Ionescu-Cristea nu mai sunt conforme cu situaţia ce avea să intervină în timpul cursei, pentru că o asemenea situaţie nu şi-o putea imagina nimeni. În aprigul duel susţinut împotriva lui Finichi, garnitura de chiulasă de la motorul maşinii lui Iancovici s-a ars, determinându-l pe acesta să abandoneze. Şi astfel, Eugen Ionescu-Cristea, care venea din urmă, la circa 200 metri, a rămas singur în cursă şi a trecut linia de sosire în postură de învingător. De învingător al clasei sale, a IV-a, şi de învingător absolut al întrecerii, pentru că timpul realizat de el în cele 12 ture (19:00,1) n-a fost depăşit de nici un alt concurent. <Mergeam în spatele celor doi, ne-a spus Eugen după cursă, având grijă să nu trec de 6000 de ture. Puteam să-mi permit mai mult, încă 1.000 de ture în plus, dar pentru ce acest risc? Ştiam că nu pot cere mai mult de la maşina mea. La ediţia de anul trecut a acestei curse, când am concurat pe vechiul Renault 8 Gordini, treceam prin faţa tribunei oficiale cu 155 km/h. Acum viteza mea de vârf era cu 15 km/h mai mică. Finichi şi Iancovici au forţat nota şi acest lucru m-a avantajat. S-a adeverit din nou proverbul „Când doi se ceartă, al treilea câştigă”>.

În clasamentul general al etapei, Eugen Ionescu-Cristea, concurând cu numărul 219 şi la clasa naţională Dacia 1300, s-a impus cu 19:00,1, urmat de Costin Finichi (R8G), cu 19:39,7, A. Bellu (Dacia 1300, gr. 2), în 20:19,4.

Dar iată parcursul frumoasei cariere a celui distins în 1975 cu primul titlu de „Maestru al Sporturilor la Automobilism”, şi care şi-a trecut în palmares şi câte două titluri balcanice respectiv în Raliul Internaţional „Porţile de Fier”, contribuind totodată la formarea a 14 navigatori. Născut la Bucureşti la data de 26 mai 1938, „Genu” Cristea a debutat în sportul auto în anul 1966, participând în Raliul României pe un Fiat 850, avându-l ca navigator pe tatăl său, Nicolae Ionescu-Cristea, unul dintre cei mai mari campioni din anii de pionierat ai motociclismului sportiv din România. La acest concurs de debut, „Gelu” Cristea se clasează pe un excepţional loc III la general, ţinând cont că a luat startul cu un Fiat 850.

În anul 1968 este selecţionat în lotul naţional de raliuri şi în acelaşi an câştigă ediţia a IV-a a Raliului Balcanic, la Bucureşti, în echipaj cu Teodor Băjenaru, pe o maşină Renault 8 Gordini. În acelaşi an obţine primul său titlu de campion naţional la clasa a II-a, în Campionatul Naţional de viteză în coastă.

În anul 1969 devine vicecampion naţional absolut la viteză în coastă şi obţine titlul de campion balcanic în Turcia, cu echipa naţională a României. În perioada anilor 1970-1975 Eugen Ionescu-Cristea monopolizează Campionatul Naţional de Viteză în Coastă, obţinând şase titluri consecutive de campion naţional absolut, performanţă neegalată până astăzi.

În anul 1972 obţine la Braşov cel de-al doilea său titlu de campion balcanic absolut, în echipaj cu Petre Vezeanu, pe o maşină Renault 12 Gordini. În anii 1975 şi 1976, devine campion naţional absolut în Campionatul Naţional de Viteză pe Circuit. La ora actuală este cel mai titrat pilot de automobilism din România. Deţine 27 de titluri de campion naţional la toate cele 3 ramuri ale automobilismului (raliuri, coastă, circuit), din care opt titluri absolute, performanţă încă neegalată de nici un alt sportiv, devansându-l pe Constantin Aur, care are 26 de titluri. În anul 1976 a fost primul automobilist sportiv care a primit titlul de maestru al sportului la automobilism iar în anii 1972, ´73 şi ´75 a fost declarat sportivul numărul unu în automobilism. „Genu” Cristea a făcut parte dintr-o familie de mari campioni: tatăl său, Nicolae, multiplu campion de motociclism, fratele său, Alexandru, maestru al sportului la motociclism, iar nepotul său, Horaţiu, campion naţional absolut la Viteză în Coastă, în anul 2000.

Personal mă leagă amintiri plăcute de marele campion Genu Cristea. În anul 1978, în luna octombrie, m-a anunţat că fac parte din lotul naţional de raliuri pentru Raliul „Iarna Rusă”, etapă în Cupa Păcii şi Prieteniei, şi că doreşte să fiu navigatorul lui, această onorantă propunere neavând însă ecou, la vremea respectivă soţia mea fiind însărcinată şi născând-o pe Ioana, fiica mea. În anul 1993 am primit o nouă ofertă din partea lui Genu: <Dacă noi n-am putut face echipaj, măcar aş dori să mergi cu nepotul meu, Horaţiu… aş fi foarte liniştit să ştiu că eşti în dreapta lui!> Dar şi această propunere a căzut, deoarece Horaţiu s-a axat pe curse de viteză în coastă, unde nu avea nevoie de navigator. Eugen Ionescu-Cristea a fost în opinia mea cel mai complet pilot de automobilism din ţara noastră. Fie-i ţărâna uşoară!

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Cornel Ţiţ

Cornel Ţiţ
Cornel Ţiţ (1934-2014), născut în 4 iunie 1934 la Arad, decedat în 7 noiembrie 2014 la Timişoara. Maestru al Sportului, titlu decernat în anul 2012. Din copilărie timişorean, a activat aproape patru decenii în automobilism, din care 25 de ani ca pilot, navigator şi antrenor iar alţi 12 ca arbitru, răstimp în care a cucerit 6 titluri de campion naţional de raliuri şi cel de campion balcanic cu lotul naţional, în anul 1977, devenind ulterior antrenor al acestuia, în 1981. De profesie economist, absolvent în 1956 al A.S.E. Bucureşti, şi activând vreme de trei decenii la Consiliul Judeţean Timiş, actualul arbitru internaţional şi membru în Comisia Centrală a Arbitrilor are în palmares şi locul I la grupă şi clasă şi locul 5 în ierarhia generală a Raliului Dunării, etapă în Campionatul European. Seniorul automobilismului timişorean s-a dedicat şi instruirii vreme de 14 ani a aproape o mie de viitori conducători auto la categoria B, fiind patron al şcolii de şoferi amatori Rallye Club, în ultima vreme editând volumul al III-lea al "Anuarului Automobilismului Sportiv din România 1968-2004", al cărui autor este, completându-l cu anii 2005-2009. Regăsindu-se între specialiştii care întocmesc Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, ediţia a II-a, fostul pilot de raliuri a fost declarat împreună cu braşoveanul Florin Vlad arbitrul anului 2009 în România, în cadrul Galei Campionilor de Automobilism, de la Sinaia, în 4 decembrie 2009, ocazie cu care Federaţia Română de Automobilism Sportiv i-a decernat o plachetă de excelenţă pentru întreaga activitate în arbitraj. Editorialist colaborator al Sporttim, în care a găzduit "Cai Putere": arhiva sa, pe pagina autorului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sapte × 5 =