59-3 și 111-3, ilustrate metaforice din așezări pro-Brexit

Doar expirarea timpului regulamentar de joc a scutit-o vineri seară pe campioana României la rugby, care a încasat 17 eseuri, adică unul la fiecare 4 minute și 40 de secunde, să nu primească pe tărâm englez un număr chiar dublu de puncte de la un meci la altul față de totalul recepționat cu exact o săptămână înainte pe sol galez. 59-3 la Newport pentru Dragons Rugby Club, 111-3 la Northampton pentru ”Sfinții” din Albion, la finele fazei grupelor în European Rugby Challenge Cup, întrecere cu numărul 2 ca importanță între cluburile cu balonul oval de pe continent.

Periplul insular al Timișoarei Saracens în vremuri și ape tulburi în Occident a avut darul de a ilustra pregnant nu atât handicapul indubitabil și binecunoscut al rugby-ului carpatin în asemenea raporturi inegale de forțe, cât mai ales tăria consolidată în timp, săptămână de săptămână și an de an, de decenii și decenii încoace, încă din secolul al nouăsprezecelea, de acest veritabil bastion al jocului cu balonul oval, insula, leagăn al sportului în 15.

Tărie oțelită prin grijulie și neabătută consecvență de mai bine de o sută de ani, cu autentică dragoste, pasiune și pricepere din partea făurarilor acestui joc, tărie șlefuită prin respectarea unui asemenea prețios patrimoniu și a valorilor sale, toate la un loc zămislind tradiția generatoare de palmares.

Tradiție izvorâtă din cultivarea unor valori fundamentale, a unor caracteristici și particularități prin care rugby-ul inventatorilor săi se identifică din plin cu fibra socială a ținuturilor de peste Canalul Mânecii.

Gazonul neted ca-n palmă, freamătul tribunelor cu spectatori foarte buni cunoscători ai fenomenului, prestanța sobră a protagoniștilor, sufletul pus în tot și în toate… Toate la locul lor. Un eșantion din universul britanic, o ramură consolidată și personificată a sportului, definitorie spiritului unor insulari fideli prin continuitatea consolidării peste și mai multe secole de apartenență unui anumit stil conceptual de viață.

Tradiții cimentate cu rigurozitate etică și principială, exemple de urmat. Sportul este impregnat în puternica fibră socială insulară, iar rugby-ul în particular are ștanța sa definitorie, fluența ca de la sine a anumitor aspecte de căpătâi sugerând un anumit tâlc dobândit al lucrurilor, rafinat în cuget și simțiri precum vinul de viță veche.   

Iar tocmai de aceea se pretează cât se poate de mult sugestia aplicării unui timbru metaforic din lumea consolidată a arenelor insulare pe câte-o ilustrată cu destinații peste Canalul Mânecii, de pe Bătrânul Continent. Căci forța manifestată în arena sportivă printr-un 111-3, semn al unei evidente capacități în regim de cunoaștere și înțelegere a mersului fiabil al lucrurilor, fie și într-un anumit domeniu, se poate regăsi prin asociere și analogie la nivel social în opțiunea fundamentată pe un discernământ rațional de a deduce și percepe anumite stări de fapt pentru care alții pur și simplu nu sunt suficient de înzestrați în cuget și simțiri pentru a le putea decanta. Ține de know-how, iar lucrurile chiar se leagă, oricât de diferite ar putea părea la prima vedere.

Esențe ca efect ale amintitelor consolidări în timp pe linia unei cumpătate continuități așezate. Iar ca partizan al tradiției și absorbant conștient al beneficiilor sale, n-ai cum să dai greș. Implicit, nici nu te poate trăda flerul și intuiția tot în timp șlefuite.    

Valorile identitare ale sportului, legate de exemplu inclusiv și de fair-play sau generozitatea efortului colectiv, de o anumită puritate interioară, au strict și precis mari puteri simbolice, ca părți integrante și clar definite ale tradițiilor unei anumite tipologii a vieții sociale, prin comunitățile și oamenii săi, toate exersate și prețuite ca atare.

Căci și sportul este fără doar și poate parte a vieții, iar viața înseamnă în primul rând oameni și comunitățile pe care le conturează printr-un anumit tâlc al lucrurilor, nicidecum ceva abstract și teoretizat, aidoma aberațiilor emanate de la Bruxelles. Viața-i viață și nu altceva…

Iar în acest context, prin evidența pildei unui 111-3 care emană forță, se poate lansa o sugestie din sport, din partea unora care se arată pare-se că știu ce fac, și o fac bine, de exemplu și pe adresa unei țări ”șefă” la zi a Consiliului Europei. Așa s-au potrivit acum lucrurile, ca și reprezentanta în Europa a rugby-ului românesc să dea de înțeles că Ovalia carpatină a fost mai degrabă trasă și luată pe sus la înaltul nivel al mesei consolidate a promotorilor sportului cu balonul oval de pe continent, precum și România a fost trasă și luată pe sus la același nivel puțin de nasul ei al palierului consolidat al motoarelor economico-sociale de pe Bătrânul Continent, ba chiar și învestită temporar ”la butoane”, conform principiului rotației. România, una dintre cele 19 țări care laolaltă echivalează ca putere economică în Uniunea Europeană cu Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Nouăsprezece cât una, și n-o spun eu, ci glasul sec și exact al cifrelor și statisticilor concrete…

Și nu-i poate doar o simplă coincidență faptul că ”Sfinții” reprezintă o așezare, Northampton, în care peste 58% dintre votanți au optat în favoarea Brexitului, a retragerii Regatului Unit din Uniunea Europeană, asta dintre cei peste 72% descinși la urne din totalul cetățenilor cu drept de a alege din orașul din East Midlands, tot așa cum poate nu-i doar o simplă coincidență, la fel, că Dragons RC e exponentă a unei localități, Newport, în care oamenii locului se pot mândri la rândul lor în aproape egală măsură că au avut chibzuit discernământ în a alege mai ales cu capul dar și cu sufletul la același referendum demarat de Camera Comunelor din Parlamentul Britanic pentru eliberarea Regatului Unit din ghearele a ceea ce este fără doar și poate o veritabilă hidră, și acel 56% pe plan local în urbea galeză de coastă fiind peste media națională de 51,9% în favoarea eliberatorului Brexit.  

Care va să zică, cei care au dobândit în timp înțelesul unui anumit mers al lucrurilor, înrâurit tot mai evident împotriva majorității de rând, nu știu cum să scape cât mai degrabă din strânsoarea temniței fortificate de călăii Europei firești sub forma acestei Uniuni Europene, asta în vreme ce alții, care pesemne habar n-au pe ce lume trăiesc sau poate nici nu vor să afle de fapt, iar și ignoranța poate fi într-adevăr o binecuvântare, nu știu cum să fie mai flatați în prostia lor fudulă din postura de prizonieri inconștienți ai sinistrei închisori fără granițe.

Iată însă că, prin intermediul arenei sportive, adesea bun deși ignorat barometru al realităților sociale, s-a ivit oportunitatea dezvăluirii și detectării unor crâmpeie simbol, suficient de sugestive pentru a da măcar de gândit, campioana României fiind în ambele situații doar un simplu mesager spășit al subtilului indiciu cu dedicație altor sfere și domenii, circuite închise cu un rol în nesănătoasă creștere prin influența lor asupra înrâuririi vieții majorității oamenilor pe Bătrânul Continent.

Întindere pe care cu toții suntem europeni în cuget și simțiri, printr-un veritabil crez și apartenență, dar și pe care tot mai puțini mai sunt de la o zi la alta cei care pot realmente rămâne cu convingere la căpătâiul unei fantome așternute subversiv prin învăluire sub stindard unional peste mozaicul unor națiuni clar identificate la un nivel de sine stătător, însă vădit bulversate de când s-au pricopsit cu cele 12 steluțe deasupra creștetului. Steag cu sârg înfipt în coasta europeanului oarecare de către pseudo politicieni birocrați și centraliști, federativi și unionali, abstractizând șablonat existența, total rupți fiind de realitatea vieții de zi cu zi și de nevoile cotidiane ale majorității de rând. Omul normal și firesc vrea să trăiască, ideologul birocrat neales vrea să-i înfigă pe gât moneda unică, armata unică și toate celelalte stipulări legislative, sub pretextul falsei griji pentru cetățean.      

Fără doar și poate, duhnește de la o poștă, Uniunea Europeană este ca și muribundă, și în orice caz cât se poate de disfuncțională, nici măcar pe placul celor mai zeloși promotori ai săi din punctul de vedere al funcționalității, dar cum în general românii sunt obișnuiți prin imunizare ca lucrurile să meargă din inerție, anapoda și după ureche în propria bătătură, adică sub nasul lor, n-au cum să-și poată da seama drept urmare nici cât de rău stau de fapt lucrurile ceva mai departe, în cazul acestei vagi și nedefinite amestecături federale, un ”proiect” eșuat și prin balonare. Luându-l de bun și neapărat necesar de o manieră puerilă și superficială pe fondul susținutei dezinformări ce le-a fost insistent îndesată peste ani pe gât cu tolcerul, fără pur și simplu a beneficia și cu asta basta de arsenalul necesar capacității de percepție și deducție a corolarului tarelor fundamentale și în aprofundare ale acestei răsuflate gogoși unionale. Însă de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și mai și dă-i importanță ignorantului închipuit, sub forma încredințării temporare a frâielor struțocămilei pompos denumite Consiliul Europei, încât atât îi mai trebuia în fudulia sa pentru ca orbirea să devină absolută iar senzațiile rezultante să fie exacerbate.

Implicit, în aceste luni ale ”președinției”, chelului tichie de mărgăritar, eficiența mașinăriei propagandistice abstractizate a vorbelor goale și fără conținut în slujba altfel dăunătoarei și periclitantei structuri atinge apogeul absolut în Carpați, deja revărsat din plin pe diferite canale indiferent de orientarea lor, moarte violentă a neuronului. Iar nici măcar alde Huxley sau Blair, alias Orwell, în toată clarviziunea lor, n-ar fi anticipat de exemplu rapiditatea și naturalețea rodului implementării dubioasei semințe unionale în teritorii marginale ale idioților utili, cu concursul servil interesat al ahtiatelor cozi de topor din fruntea unor asemenea colonii de umplutură. Dar tocmai exersarea peste deceniile postbelice a manipulărilor de tot felul pe mentalul unei nații testate la rece a conferit în mod natural teren cât se poate de fertil ultimelor mari diversiuni, cai troieni cu nenumărate momeli numai bune de împărțit. Din care s-a mușcat cu poftă și fără oarece rețineri sau dubii. Fie că-i vorba despre o, nu!, fie că-i vorba despre n-a tolănit-o destul, fie că este vorba despre fe-me-i, fie că-i vorba despre Mimi Ue, câte și mai câte, căci lungă-i lista comițiilor și comitetelor kominterniste. Matrioșca pe post de inginerie socială la scară largă.

E simplu. Dacă unora cu oarecare discernământ și raționalitate le-ar fi dezvăluite implicațiile lugubrelor stipulări negru pe alb din cotloanele înadins întortocheatei legislații birocratice europene, atunci un minim dram de bun simț și bună credință i-ar determina s-o ia direct la sănătoasa, sărind peste pragul scepticismului, însă de unde oare atâta capacitate de înțelegere a lucrurilor!? Limitată în cazul marii majorități ridicând indiferent din umeri fără a se sinchisi la nivelul redus al banalului trai de zi cu zi, încorsetată în mărunte constrângeri legate însă de instinctul de supraviețuire, și implicit incapabilă de a corela factorii marii scheme a lucrurilor, una detrimentală direct și indirect bunăstării colective, cu toate fațetele sale.  

Iar explicațiile inconștienței colective ca stare de fapt sunt la fel de limpezi. Scoate naivul imatur în luminile apetisante ale rampei după 4 decenii în spatele cortinei de fier, viguros spălat pe creier, și vei avea, pe calapodul setului de valori cadru inseminate în timp dar și prin autosugestie, cel mai zelos și impetuos aspirant în a deprinde și asimila din zbor și pe repede-înainte tot ceea ce-i hrănise prin contrast superficialitatea, fără a mai trece câte ceva prin filtrul rațiunii. Românii erau inevitabil cu mulți pași înapoi la respectiva ieșire din beznă, iar în nerăbdarea de a mai recupera teren au ars în mod negativ niște etape decisive cultivării în profunzime a înțelegerii tâlcului lucrurilor, ceea ce doar le-a aprofundat în timp handicapul.

Iar pe când unii, cu anumiți pași înainte la ora lui 1989 grație tuturor deprinderilor și demersurilor acumulate, ce i-au cizelat în cuget și simțiri, din națiuni consolidate în timp pe fondul anumitor exerciții repetitive, au început mai nou să acționeze firesc și în consecință ca urmare a deslușirii atâtor stări relevante de fapt, prin a concedia nonsensul și a înțelege fără greș toate cele cu ce se mănâncă, alții în schimb se dovedesc a fi chiar mai în contratimp ca niciodată.

Diferența de percepție în profunzimea lucrurilor pe baza cunoștințelor acumulate este poate chiar mai extinsă în timp de la anumite națiuni europene la altele decât marja dată de intervalul perioadei între două valuri majore ca generații distincte, iar pe când dintre cei aflați cu pași înainte s-au dezmeticit în sfârșit să iasă din dăunătoarea structură și să mai urce implicit o treaptă, alții abia se afundă în ”proiect”, cu conformismul zelos al ultimilor poftiți, convinși nevoie mare de utilitatea și folosul personal al propriei prezențe, dar și de indispensabilitatea ”minunăției” federale. Căci, nu-i așa, cum s-ar putea oare altfel!?

Acesta este stadiul real al ”integrării” României într-o uniune profund subversivă la adresa suveranității și identității naționale ale fiecărei componente în parte, semn că nația din Carpați a fost eminamente îndobitocită în a nu înțelege nimic din lecțiile istoriei, aruncându-se în disperare și legată la ochi în brațele creaturii zămislite pacifist și prin învăluire de aceiași păpușari din umbră care au plesnit Europa cu războaiele mondiale prin a emana implicit și fuhrerul, încuviințare din partea Bucureștiului nu la mulți ani după ce ieșea prin inducție forțată dintr-un alt bloc cu o altă sferă de influență măcar la fel de manipulativă și dogmatică. Semn că nu s-a înțeles absolut nimic din trecut dar și că cei în cunoștință de cauză nu sunt deloc interesați să deconspire tâlcul lucrurilor, ba din contră.

Identificarea prin supusă și uniformă aliniere uniunii, din iraționala frică de a fi lăsat pe dinafară și în urmă, pe fondul deșănțatei alimentări a hilarei angoase vizavi de un iminent pericol dinspre ursul de la răsărit, iar temerile sunt mereu întreținute prin căutarea de presupuși inamici inventați, iată magnitudinea fixației fără căpătâi într-un proiect nu altfel decât cu efect rezultant sub forma anihilării identitare a unei națiuni deja știrbită de suveranitate.

Dar puțin ne pasă, chit că mulți se dau drept mari patrioți, cu prețiozitatea pateticei râvne fandosite a naționalismului de fațadă, trâmbițat aiuritor, cât pentru a se băga în seamă și a-și apropia o aparentă stare de bine. Urmărești orice moderator cu ai săi mari ”analiști” invitați, de pe întreg spectrul orientărilor din mizerabilul circ al televiziunilor românești, mai puțin Trinitas TV, propunere de o cu totul altă factură plină de încărcătură spirituală, și te iei pur și simplu cu mâinile de cap, la constatarea că vocile pe pilot automat habar nu au pe ce lume trăiesc, total ignorante prin omisiune a numeroase aspecte capitale, fără măcar o minimă curiozitate vizavi barem de pipăirea fie și doar pe la contururi a multitudinii ascunzișurilor expert ferite de ochiul publicului, curiozitate intrinsecă arsenalului jurnalistic. Mai ales și în special nu se poate, căci de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, însă nici nu se vrea. Un status quo cu prețiozitate întreținut, sub masca fățarnică a unora chiar convinși că ar fi ditamai făcători de bine…     

Prin mai marea sa transparență, sportul poate constitui o platformă a indiciilor pilduitoare și sugestive, doar să ai cât de cât abilitatea exersată în timp și prin răbdare de a descifra niște mesaje altfel evidente. Și iată!, coincidență sau nu, momente în care pe terenul de joc s-au aflat față în față protagoniști dintr-un colț și altul al Europei s-au ivit tocmai în unele dintre cele mai convulsionate săptămâni generate la nivel continental de subiectul Brexit, momente plusând metaforic în ajutorul deducerii tâlcului lucrurilor. Sunt doar subtile indicii din sport, exemple confirmând constatări pur și simplu de bun simț… Însă, din păcate pentru prea mulți dintre compatrioți și din nefericire pentru întreaga societate, și asta-i realitatea, iar cei în cauză n-ar trebui să se simtă lezați, românii sunt chiar mult mai departe de adevărurile realităților faptice abil camuflate decât în vremurile ceaușiste, când se știa una și bună, de rău, clar ca lumina zilei. Busola le-a fost între timp într-atât de tare dată peste cap, confuzie înadins indusă, încât opinia publică românească, din interiorul hotarelor fără granițe dar și din diaspora, a ajuns la ora actuală mai crunt dusă de nas într-un foarte întunecat cotlon decât ar fi putut fi târâtă în istoria sa modernă. Iar mijloacele de informare sunt încă la dispoziție, însă majoritatea s-a redus prin ignoranță și incapacitate de cercetare și deducție la stadiul unui biet receptor fără filtru al celor mai asurzitoare portavoce cu rol de manipulare, care au stârnit și întrețin confuzia totală. Ar fi de-ajuns să spunem că s-a coborât la stadiul în care pur și simplu albul e negru și viceversa, dar și în care evidențele ascunse, tăinuite și ignorate prin persiflare ori tacită desconsiderare s-au amplificat cumulativ la niveluri covârșitoare, și-am zis totul.

Calea pe care este condusă suflarea din Carpați este cât se poate de greșită, iar convingerile ce mustesc în mare măsură pe aceste meleaguri, crezuri neabătute și fără dubii conturate, sunt profund eronate la un calibru înfricoșător. Numai apă-apă!, pe dos și tare-tare departe de foc-foc!, așa încât, Dumnezeu cu mila…  

În acest răstimp, tot mai mulți se văd nevoiți să-și ducă propriile bătălii în aceste vremuri de răscruce, de exemplu de-o parte și de alta a Canalului Mânecii, dar nu numai, bătălii care în cele din urmă se vor contura ca fiind pentru cauze oarecum comune. Evident, dat fiind că ai de-a face cu feroce birocrați capabili a striga contrariat în plen în gura mare împotriva crezului unor națiuni de a nu-și pulveriza suveranitatea în favoarea subordonării vasale la noua Înaltă Poartă, nimic nu poate fi clar și dinainte readjudecat. Este punctul de cotitură în care s-a ajuns cu ochii închiși, iar așa este când ai de-a face cu o caracatiță ahtiată ”de la centru” de expansiune dar și cu guverne interne tributare teribilului dictat, dictat din umbra căruia se elibera doar autonoma Groenlanda în 1982, mai sigur fiind să nu te legi deloc prin părțile de fapt nedureroase, dar și să nu te încurci din capul locului în ițele birocratice de la Bruxelles, ceea ce evita Norvegia prin a zice nu și în 1972, și în 1994.

Unii, grație unei lucidități aidoma preciziei laserului, au nobila cutezanță de a încerca să-și ia țara înapoi, de a o smulge din monoliticul monstruos totalitarism amplificat de birocrați nealeși pe adresa unor popoare care au votat peste ani împotriva tuturor tratatelor, dar cărora tot le-au fost draconic ignorate opțiunile la urne, în cel mai nedemocratic mod cu putință. Danezii în 1993 împotriva Tratatului de la Maastricht, francezi și olandezi anti Constituției unionale la referendumul din 2005, tot danezii precum și suedezii împotriva euro, irlandezii împotriva Tratatului de la Nisa iar ulterior și al celui de la Lisabona, acum vreo 10 ani. Dar trebuia să iasă cum vor paiațele de fațadă ale ocultei, așa încât oamenii erau târâți din nou la urne, și erau într-adevăr îngenuncheați la a doua strigare, conform planurilor păpușarilor, ceea ce ar putea să-i pască din nefericire în viitorul apropiat și pe mândrii insulari. Care s-au trezit măcar la realitate, efect al respectivilor pași efectuați în timp înainte, și au înțeles miza jocului, exercitându-și exact acel atât de trâmbițat de alții drept democratic de a alege într-un scrutin propus de parlament. Iar rândurile de mai sus, repet prin subliniere, n-au de-a face cu circul politic, ci cu semnalarea deducerii semnificației ce s-ar cuveni acordată voinței populare exprimată legitim în mod democratic, și nu altfel. Unii vor percepe poate greșit, asociind noțiuni ale vieții sociale cu mereu vehiculata politică, o adevărată obsesie a românilor, că, prin adoptarea analogiilor amintite, tind implicit a asocia sportul scenei politice, însă nici pe departe, iar viziunea Sporttim este într-adevăr fățiș contrarie imixtiunii circului politic în lumea arenelor, misiunea rândurilor de mai sus fiind de a aborda prin cele mai mereu nespuse subiectul tabu al deraierii de la sine a unei alte dictaturi. Uniune cu ”u” de la utopie.     

Încheind totuși despre rugby, pentru conformitate, Timișoara Saracens a pierdut pe rând în deplasările celor două sezoane jucate în faza grupelor din Challenge Cup cu 27-0 la Paris, cu Stade Francais, cu 75-3 la Londra cu Harlequins, cu 49-3 la Edinburgh, toate în campania 2016/7, respectiv cu 70-12 în octombrie la Clermont-Ferrand și cu 59-3 și 111-3 luna aceasta în Marea Britanie.

În continuare, în perioada 29-31 martie 2019, sferturile în manșă unică ale ediției în curs din Challenge Cup propun jocurile La Rochelle – Bristol Bears, ASM Clermont Auvergne – Northampton Saints, Worcester Warriors – Harlequins și Sale Sharks – Connacht Rugby.

 

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Mihai Comşulea

Mihai Comşulea
Timișorean născut în ianuarie 1973, fiu de sportiv în orientare turistică. Dus de la vârsta grădiniței la jocurile lui ”Poli”, pe ”1 Mai” și în ”Olimpia”, dar și prin deplasări. Absolvent de ”C.D. Loga” și al Universității ”Politehnica”, promoția 1996, pe când conturam deja 4 ani în presa scrisă sportivă, în ”Sport Vest” și ”Fotbal Vest”, la începuturi despre fotbalul britanic. Experimentat ulterior la fața locului, de la finale pe Wembley până pe cele mai cochete arene. Una dintre cărțile de fotbal, compilate în insulă. Peste ani, colaborări periodice sau punctuale în presa scrisă, națională și internațională, TV și radio. Legitimat din 2005 la gruparea atletică Serpentine RC London, participant activ la numeroase competiții de anduranță și implicat în acțiuni caritabile. Lansator Sporttim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


patru − 2 =