Ovidiu Forai

Ovidiu Forai
Ce generaţie sunt: Născut la 15 aprilie 1969, în Timişoara (fiu al luptătorului cu acelaşi nume, multiplu campion al României şi participant la JO 1952 - Helsinki). Ce am studiat: Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara (1988-1993) și, mai nou, Istoria, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Marea calitate a unui inginer, m-a învăţat un profesor, e să ştie unde să caute. Prinde bine și la istorie, și la sport!  Ce treabă am în presă: Colaborator la Radio Timişoara (1991, am intrat prin concurs!), apoi, din acelaşi an, colaborator la cotidianul „Timişoara”. Şef al secţiei Sport la „Timişoara” între 1993-1998, redactor la săptămânalul „Focus Vest” (1999-2001), apoi colaborator până în prezent; redactor-şef şi redactor-şef adjunct la cotidianul „Ziua de Vest” (2002-2004). Aşadar, peste 20 de ani de dat cu plăivazu’ şi tastele. Cu ce mă laud: „Jde” mii de articole, desigur, toate bune şi foarte bune, pe bune (); în plus, iniţiator şi realizator al proiectului „Cel mai bun fotbalist din Estul Europei” (1996-2004), titulatură aflată pe site-urile oficiale ale sportivilor laureaţi. Daţi pe Google „Shevchenko” şi „Focus Vest” şi o să găsiţi premiile noastre! Ce mai fac pe lângă presă: Din 2005, lucrez ca inginer în cadrul concernului german Continental (din 2009, sunt inginer de calitate la Contitech Romania SRL). Şi chiar îmi place ce fac... Ce cărţi am scris: Povestiri din mondo-sport, Timişoara, Editura Helicon, 1999; Croazieră pe planeta Fotbal, Timişoara, istorie şi analiză, Editura Eurostampa, 2002; Viaţa ca o tablă de şah, reportaje, Editura Brumar, 2008; Un castel cu vinuri vechi, portrete, memorialistică, Timișoara, Editura Brumar, 2009; ultima, și sper că nu cea din urmă: Biserica Sfântul Gheorghe, prima Catedrală a Timișoarei - monografie istorică, Timișoara, Editura Ariergarda, 2015.

Așteptându-l pe Hagi

Nu am mai scris demult despre fotbal și poate nu aș fi făcut-o nici acum dacă nu aș fi auzit comentariul furibund al crainicului TVR, la finele meciului România-Danemarca. Plin de avânt, respectivul comentator a șters pe jos cu federația, făcând pârtie la modul fără perdea componenților Generației de aur. A arătat națiunii covorul roșu pregătit pentru Hagi. Făcut sul, deocamdată, dar aranjat, curățat. Foarte frumos, nimic de zis.

Foarte frumos, dacă discursul moralizator și motivațional deopotrivă (cu destinatari diferiți, firește) nu ar fi părut cam scris de-acasă, în postura de plan B, dacă planul A nu iese. Numa’ întreb și eu, dacă Keseru dădea două goluri și se termina 2-0 pentru noi, oare speech-ul era același? Ceva mă determină să cred că nu, fișierul cu discursul acuzator ar fi fost tratat discret cu ”Delete” sau măcar salvat undeva la fereală, pentru alte vremuri mai bune. Vorba vine mai bune… Asta pentru că TVR nu ne-a obișnuit până acum cu atitudini de genul acesta, cu tăieri ale nodului gordian, ci mai degrabă cu opinii păstos-călduțe, să fie bine, ca să nu fie rău.

Pe de altă parte, naționala continuă să bată pasul pe loc. A fost al patrulea meci consecutiv fără gol, au găsit în scripte statisticienii, precedenta serie fiind veche de-acum șapte decenii, de pe vremea când în echipa reprezentativă jucau nume uriașe precum Petschovschi, Bazil Marian sau Bonyhadi. Iată că și ei au avut forma lor slabă, cândva, dar trebuie remarcat că două dintre meciurile de atunci încheiate cu înfrângeri zdrobitoare au fost desfășurate în compania Ungariei. A Ungariei lui Grosics, Hidegkuti, Zakarias, Bozsik sau Puskas (ultimul ne-a dat patru goluri în aceste două meciuri, pe lângă multe altele pe care ni le-a mai dat cu alte prilejuri…). Dacă vreți, e ca și cum am juca acum, dar nu într-un meci caterincă, ci pe bune, împotriva unei echipe a lumii, cu Buffon, Messi, Ronaldo, Sergio Ramos, Iniesta și Hazard. Cam asta însemna Ungaria în acei ani… Între 1940 și 1955, am jucat de șapte ori cu ungurii, ne-au bătut în toate partidele de ne-au mers fulgii, golaveraj 33-5, deci aproape 5 goluri pe meci…

Și totuși, lăsând istoria la o parte, de ce jucăm acum atât de prost, de ce Stanciu a fost inexistent, de ce Keseru a ratat uluitor? Mai presus de toate, cum de n-am avut niciun corner în 90 de minute?! Nici măcar unul, de sămânță! De ce? Uite-așa. Nu-l simpatizez deloc pe Burleanu, dar – acum – unde e vina lui? Daum a făcut o selecție corectă, a încercat o schimbare tactică vizând un plus în ofensivă (am jucat cu trei fundași), dar se vede că nu-i iese pasiența, ceva din feng-shui-ul colaborării sale cu naționala e mai mult șui decât feng. Calificarea e compromisă, iar amintitul Burleanu se îndreaptă cu pași repezi spre statutul de fost președinte FRF.

Lăsând la o parte discursul abil al comentatorului TVR, care pregătește campania electorală ce va să vie, chiar m-aș bucura să vină la federație Generația de aur. Cu Hagi, cu Popescu (deși el zice mereu că nu vrea), cu Dan Petrescu. Toți. Să vedem măcar ce se întâmplă, să transformăm istoria contrafactuală a lui ”cum ar fi fost” în ”cum este”. Măcar să știm de-o treabă.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.