Ceva mai mult despre fotbal

Prins in cursă

– Unde sîntem?

– Într-un studio de radio, domnu’ Max.

– Dezafectat. Cam sinistru. Parcă-s într-un film cu gangsteri, dar în loc de depozit, răfuiala are loc într-un …studio.

– Aşa păţesc cei care nu respectă înţelegerile. Şi nu vin la întîlnire.

– Păi…

– Lasă, c-am lămurit-o ieri…

– …cînd mi-aţi sărit la beregată că nu mă ţin de cuvînt, că…

– La început, apoi m-am îmblînzit.

– Nu ştiu, nu ştiu, că iar a sfeclit-o Realu’, la Osasuna.

– Lasă Realul, uite, ţi-am adus o bere.

– A, berea păcii? Dacă mă mai si pupaţi, ştiu ce urmează, am văzut în filmele cu mafioţi. Mă simt prins în cursă.

– Stai liniştit şi bea berea.

– Păi, eu trebuia să vă aduc carne crudă, aşa am promis în articolul trecut.

– Nu l-am citit tot, am obosit la un moment dat. De ce să-mi aduci carne crudă?

– Ca să fiţi mai rău, dar, după ce mi-aţi făcut ieri, nu cred că mai e cazul.

– Ţi-am zis, m-am calmat. N-am muşcat pe nimeni cînd am fost în activitate, n-o s-o fac nici acum.

– Sigur? Vă simt totuşi nervos.

– Nu, pentru că aseară Manchester a bătut pe Aston Villa cu 3-1, al 29-lea joc fără eşec.

– Ştiu, ştiu, am avut o zi neagră ieri: mai întîi, un dulău mi-a sărit la beregată, apoi nevasta s-a supărat că am ţinut-o in frig jumătate de oră , în timp ce lămuream problema cu dulăul, pe urmă las nevasta acasă, merg să-i duc dulăului manuscrisul tocmai publicat, mă-ntorc acasă şi sînt preluat din zbor – un robinet curge, rămîn cu robinetu-n mînă şi mă fac ciuciulete cu apa fierbinte, rezolv, parţial, cu robinetul, deschid televizorul că-ncepea Manchester şi nici nu apucă arbitrul să fluiere începutul meciului, că Rooney deja dăduse gol. Am mutat pe alt canal. Mai încolo, revin la Manchester, se termina repriza, ăia de la Villa plecau deja spre vestiar, cînd Rooney marchează iar. Am plecat la culcare, zi grea.

Perfizii din Albion

– Văd că nu prea-ţi place Manchester.

– Parcă au război, nu meci de fotbal. Nu văd pe feţele lor nici urmă de compasiune pentru adversar, nici măcar cînd e lovit sau l-au lovit, nu văd la ei gesturi sportive. Sînt încrîncenaţi. Răi. Prea răi. Nu ştiu să piardă.

– Sînt obişnuiţi să cîştige. Ai văzut: 29 de meciuri…

– …Lăsaţi, că si alţii sînt obişnuiţi să cîştige, dar ştiu şi s-o-ncaseze. Barca, Bayern, Real. Nu Realul lui Mourinho, însă. Iar Fergusson e aproape ca şi crocodilul portughez: imprimă o notă acută de răutate si agresivitate jucătorilor, peste limita sportivităţii, după părerea mea.

– Exagerezi.

– Păi, ia uitaţi-vă la Scholes, demn discipol al lui Roy Keane, ambii port-drapele la Manchester. Jucători foarte buni, dar cam perfizi, care loveau – unul mai loveşte încă, deşi e mult mai cuminte – sub centură.

– Ceva dreptate ai.

– Iar Mourinho… De la el am invăţat chestia cu carnea crudă. Asta-i dieta la echipele lui. Aţi văzut cum a “ştiut” Realul să piardă pe Santiago Bernabeu?  Vă mai amintiţi de Chelsea, ce încrîncenare la fiecare meci. Pînă şi spaniolul ăla, fundaş stînga, Del Horno, turbase acolo. Ţineţi minte cînd a fost eliminat că a vrut să-l azvîrle pe Messi în tribună, într-un meci din Champions League, la Londra? Parcă era Giore Coiculescu, la Călan, acum 30 de ani.

– Nici mie nu-mi place Chelsea. Dar cu Manchester ţin de mic. De cînd au avut accidentul ăla aviatic, in ’58. Jucaseră in Cupa Campionilor Europeni, la Belgrad, şi au avut escală la Munchen. Acolo s-a prăbuşit avionul. Au pierdut aproape toată echipa lor cea mare. Bobby Charlton a scăpat. De atunci îmi plăceau.

– Despre jocul lor nu am ce comenta. Chiar îmi place. E un fotbal pozitiv, de atac. Chiar am simpatii acolo. Van der Saar, de exemplu, îmi place foarte mult.

– Mai mult decît Buffon?

– Nu neapărat. Îmi plac amîndoi foarte mult. Ăsta-i tipul de portar care-mi place. Aţi văzut şi ce joc de picior are Van der Saar, şi cu stîngul şi cu dreptul?

– Ce pasă i-a dat, aseară, lui Rooney, la primul gol! Dar se retrage anul ăsta, are 40 de ani. Vrea să acorde familiei timpul pe care nu i l-a dat atîţia ani. Ce carieră! A venit la MU de la o echipă mică, Fulham, şi uite…

– A jucat la Ajax şi a luat Liga Campionilor. Pe urmă, l-a luat Juve, dar acolo a regresat. Nu i-a priit, nu s-a acomodat. Şi s-a dus la Fulham. Acolo l-a ochit Fergusson.

Remuneraţie mică, după buget

– Are ochi buni. Şi nas. Ştiai că e 25 de ani la Manchester?

– Asta inseamnă strategie, construcţie pe termen lung, la un club. Lasă-l pe om să-şi facă treaba, dă-i timp să-şi pună planul în aplicare. Un alt exemplu e tot din Anglia: Arsene Wenger şi Arsenalul lui. Au avut amîndoi, scoţianul şi francezul, şi coborîşuri, au avut perioade catastrofale uneori, dar ele sînt inevitabile, ciclice, se mai schimbă generaţiile. Şi aceste lucruri sînt inţelese şi lumea are răbdare şi nu scoate imediat sabia şi jos capul, ca la noi.

– Da, dar uite că Wenger nu are rezultate.

– Da, nu e obişnuit să cîştige, ca dumneavoastră, ăştia de la Manchester.

– Dacă nu poate…

– Ei, haideţi că are rezultate. A cîştigat şi campionatul. Dar strategia clubului cred că e alta. Nu e dintre cele mai bogate, nu aduce ce vrea, aduce tineret ieftin, îl creşte şi-l vinde scump. Probabil că urmăresc să aibă o balanţă financiară pozitivă, în primul rind, ş mai apoi să obţina cele mai bune rezultate posibile în aceste condiţii. Că asta inseamnă doar locul doi, asta e. Urmăresc probabil un echilibru permanent, un raport optim intre bilanţul financiar si performanţe.

– Adevărul e că joacă frumos. Spectaculos chiar.

– Da, ca suporter cred că nu te poţi supăra că pierd, cînd vezi că joacă fotbal adevărat. Sigur, nu-ţi cade bine cînd pierd, dar rămîi cu altă satisfacţie, a spectacolului. Nici nu poţi pretinde performanţă la o echipă veşnic neexperimentată. Cînd se coace cozonacul, în loc să-l mănînci, îl vinzi. Cum se ridică si se maturizează un jucător, cum îl dai. Şi creşti altul în loc. Şi tot aşa. Mie mi se pare o politică justă. Cine învîrte banii cu lopata, poate face altfel. De aia nu-mi place Chelsea: aruncă cu rublele în stînga şi-n dreapta, ca fraţii Becali cu înjurăturile, şi tot urît joacă.

– Ei, nu joacă chiar urît, dar nici prea frumos. Şi ai dreptate: au dat 58 de milioane de ruble, pardon, de euro, pe Torres, al cincilea transfer, ca valoare, din istoria fotbalului. E o nebunie. Ăştia au luat-o razna. Mai ales dacă ne uităm la ce se intimplă azi in lume, la criză…

– Da, dar salariile sînt de bugetari. Din bugetul lui Chelsea, al lui Manchester, al lui Real…

– …Al lui Barca…

– 3-1 pentru mine.

Nici n-a prea confirmat Torres, în ultima vreme.

– Ai dreptate. Nici la Liverpool, nici la naţionala lui Del Bosque.

– Şi la Mondiale, l-a forţat Del Bosque meci de meci, dar pînă la urmă a trebuit să-l pună pe bancă. Parcă nici nu vroia sau nu putea să alerge. Dar, poate că are incă potenţial si ăsta face preţul.

Florentinul Perez

– Dar cu Realul ce ai?

– N-am nimic, chiar mi-a plăcut foarte mult. Realul lui Del Bosque, dar nu ăsta al lui Mourinho.

– Da, a facut echipă frumoasă Del Bosque. Cu Zidane, Figo, Roberto Carlos. Mi-a părut rău cînd l-au schimbat. Este un model de bun-simţ. Atunci s-a retras cu modestie şi cumsecădenie. Dar a ajuns la naţională, a cîştigat Campionatul Mondial…

– …şi s-a revanşat.

Preşedintele dumneavoastra, Florentino Perez, a preluat atunci un club serios, sobru şi a vrut să-l facă elegant, şic şi prezentabil, o combinaţie in stil …florentin, de parcă se ducea cu el la parada modei.

Ştiţi ce-a spus senor presidente, atunci? “Nu l-am dat afară, rămîne un om important in cadrul clubului, dar am adus un antrenor care se potriveşte mai bine, ca imagine, ca prezenţă, cu clubul nostru.” Adică, l-aţi adus pe Antonio Banderas.

– Nu, pe Carlos Queiroz…

– Şi pe urmă pe Brad Pitt.

– Pe Beckham, domnu’ Max…

Minerul blond şi piticul binefăcător

– Da’ ia staţi oleacă! Îmi propusesem să vă iau azi un interviu, dar văd că numai eu vorbesc. Aşa sînteţi obişnuit? Numai să ascultaţi?

– Şi să relatez. Şi să informez.

– Şi săptămîna trecută aţi fost tăcut. A vorbit mai mult Omul Nostru Din…

– …Pîrneava. N-am ştiut că eşti din Pîrneava.

– Nu chiar, acolo mergeam in fiecare vacanţă, la bunica. De pe la vreo 5 ani am locuit în centrul Aradului, lîngă Tribunal. Dar şi în centru au stat fotbalişti: Leac si Juhasz, de exemplu. La 30 de metri de mine locuia Coco Dumitrescu. Tot acolo stăteau şi jucătorii de la UTA veniţi din alte părţi. L-am văzut pe Condruc, mai demult pe Igna… Avea o Skodă roşie decapotabilă mortală, parcă era Marcello Mastroiani. De fapt, chiar era un fel de Marcello Mastroiani, zic cîrcotaşii.

– Din cauza lui Mircea Leac era să-mi închei eu prematur cariera de crainic. Era prin ’69 sau ’70 şi eram la transmisie la Arad. Pe atunci nu erau cabine, transmiteam de jos, de pe pistă, din faţa tribunei oficiale. Lîngă mine stătea Carol Hazenfuss…

– …Mi-aduc aminte numele. Cum se scrie?

– Nemţeşte. El era tehnicul, adică asigura asistenţa tehnică. Eram trei in echipă, era şi şoferul. Îl anunţam şi pe el: Iosif Ruhman si Carol Hazenfuss. Aa, aici e o poveste interesantă. Eu aşa anunţam echipa de transmisie: Iosif Ruhman şi Carol Hazenfuss.  Mie mi se părea corect aşa: întîi anunţi distribuţia de rînd şi apoi “con la participazzione del…”. Şi îl pui pe cel mai important. Ei, şi anunţ eu echipa: Iosif Ruhman şi Carol Hazenfuss. Carol Hazenfuss fiind şeful, tehnicianul, fără el eram mort. Pe nea Joska, şoferul, îl puneam şi pe el acolo, să-l audă neamurile. Ei, şi azi aşa, mîine aşa, la un moment dat vine la mine – eram un puşti pe vremea aia – vine nea Carol, Dumnezeu să-l ierte, că a murit, şi se răţoieşte: “Bă, Secoşane, da’ tu de ce mă spui pe mine al doilea?”. “Păi, nea Carol, aşa mi se pare mie, că dumneavoastră sînteţi cel mai important…”. “Păi dacă sînt cel mai important, spune-mă primul, bă!”.

– Păi, aţi judecat corect. La sfîrşit apare: “Regia: Federico Fellini”.

– Da, dar el n-a priceput, nu auzise de Fellini, şi era cît pe ce să ne luăm de grumaz pe chestia asta.

În fine, eram pe pistă la UTA si mă uitam spre tunel…

– …A, celebrul tunel, prin care răsăreau din pamînt jucatorii, parcă ieşeau din mină… Unic în lume, cred.

– Nu ştiu daca unic, dar periculos era. Odată, Sfetcu, portarul de la Petrolul, cînd ieşeau echipele pe teren, s-a lovit rău de tot la cap, nici n-a mai jucat meciul ăla.

Unde eram?…

– Cine mai ştie, săriţi de la o snoavă la alta, ca iepurele în gradină, de la o varză la alta.

– Nu sînt snoave. Sînt relatări.

Deci, mă uitam spre tunel, să văd cum intră jucatorii, şi văd că iese din tunel un blond mic, pe care nu-l ştiam…

– …Un miner blond?…

– …Nu te bag in seamă. Nu era miner, era Mircea Leac, dacă vrei să ştii, dar eu nu ştiam încă. Aşa că mă întorc spre tribună, care era imediat în spatele meu şi unde erau mai mulţi timişoreni, printre care şi Teodor Bulza, de la Drapelul Roşu, ca să-i întreb dacă-l ştie careva. “Mă, Doru, cine…” şi era cît pe ce să continui cu elan tineresc: “…cine, mămăliga mea, e blondul ăla?”

– Mămăliga mea, aşa se exprimau, in plin elan, tinerii din generaţia dumneavoastră?

– Lasă că ştii tu despre ce mămăligă e vorba.

– A dumneavoastră.

– Bine, bine. Deci, cît pe-aci să zic ceva de mămăligă, dar, nu ştiu cum, parcă un pitic binefăcător şi ocrotitor îmi dă un ghiont în ultima clipă şi întreb simplu, tovărăşeşte: “Cine e blondu’ ăla?”. La care, nu raspunde Doru Bulza, ci Minoiu: “Alo, Aradul, închide microfonul!!”

– Ha, ha! Azi aţi fi fost un contabil-şef de IAS, pensionat.

– Îţi dai seama, fără piticul binefăcător eram terminat.

– Şi să vă mai spun ceva: nu putea fi asta in ’69 sau ’70. Atunci Neamţu’, aşa-i ziceam lui Leac, avea 13 ani şi juca la Vagonul, cu mine in echipă.

– Şi ce vrei să demonstrezi cu asta, că am probleme de memorie? Ştii doar ce-a spus Omul Nostru Din Arad: alţii uită şi ce-au făcut alaltăieri sau, aş adăuga eu, ce aveau de făcut ieri…

– De ce vă uitaţi aşa la mine?

– Mă uit la tine nu aşa, ci fix. Mă uit fix la tine.

Închizătorii zburdalnici

– Văd că sînteţi în vînă. Eu credeam că din cauza Realului v-a pierit graiul.

– Nu mi-e totuna, dar trebuie să accept că Barca e mai bună şi chiar am avut tăria să spun, într-un comentariu de seară recent, că s-a terminat campionatul în Spania. Ca şi în Portugalia, unde e FC Porto, ca şi în Germania, unde e Dortmund. Lille, Manchester şi Milan mai au de muncit.

– Vă place Dortmund?

– Adevăratele iubiri sînt primele. Îmi place Dortmund de cînd a jucat cu CCA în Cupa Campionilor. Victorie la Bucureşti, CCA, victorie la Dortmund, Borussia, meci pe teren neutru. La CCA erau portari Voinescu şi Toma. Ei erau şi la naţională. Nimeni nu putea să-i departajeze, erau la fel de buni. Jucau pe rînd. Însă, la meciul ăla, ghinionul ghinioanelor: amîndoi erau accidentaţi. Şi a apărat Boros, al treilea portar. CCA a pierdut, nu din cauza lui, dar, dacă era apt unul din ceilalţi doi, poate alta ar fi fost situaţia.

Da, îmi place Borussia.

– La prima vedere n-au valori, pentru că n-au nume, dar se mişcă în teren încontinuu, şi pe atac, şi la presing în apărare, ca Barca, şi sînt foarte darnici şi exuberanţi în joc. O altă echipă cu filosofie pozitivă.

– Îţi place campionatul german?

– Acum, da. De vreo trei ani a crescut foarte mult în valoare. Se joacă deschis şi jocul are calitate. Chiar dacă te uişi la două echipe de pluton, vezi spectacol.

În schimb, nu mă pot uita la italieni. Doar Interul îmi place, de cind a scăpat de Mourinho, şi mai ales acum, cînd a venit Leonardo şi îi lasă să zburde. Cambiasso si Motta nici nu ştiau că la fotbal şi închizătorii au voie să dea goluri, cred că Mourinho nu-i lăsa să marcheze nici la antrenament. Acum, au prins gustul golului şi sînt chiar obraznici.

– Si Juve nu-ţi place.?

– Mi-a plăcut Juventusul lui Lippi, cu Zidane. Atunci, juca Juventus. Celelalte, aveau meci.

– Acum, insă, e in derută totală.

Pompierul cu furtunul plesnit

– Ca şi mine. Păi, cine ia interviul, eu sau dumneavoastră? Ia raspundeţi aici, că în articolul trecut v-aţi făcut că n-auziţi întrebarea: aţi omorît vreodată o muscă?

– Haide, haide, că musca asta ai băgat-o de la tine. Dreptul autorului, ştiu.

– Bine, reformulez. Pe cine aţi atacat şi: a) merita, respectiv b) nu merita? Sau nu are rost defalcarea, că de fapt n-aţi muşcat pe nimeni, doar pe mine, ieri.

– Ba da, domnu’ Max, pe Dinamo şi a) merita. Pînă şi nepotul meu, Alex, ştie că ăia în roşu sînt Dinamo şi sînt răi şi bandiţi. El chiar a extrapolat definiţia. La un meci, arbitrul avea echipament roşu şi el a zis: “Uite, ăla e Dinamo şi e rău şi bandit!”

– A nimerit-o, copilul!

– Da, intr-o zi va afla şi de ce sînt răi şi bandiţi. Poate că am fost şi subiectiv, dar au facut destule. Cum la fel de adevărat este că au fost şi oameni la Dinamo, în faţa cărora merita să-ţi scoţi pălăria: un Angelo Niculescu, un Dumitru Nicolae-Nicuşor.

Deci, domnu’ Max, i-am muşcat şi au meritat.

– Şi cum i-aţi muşcat?

– Păi, cum? Aşa, gros: “Hau, hau!”

– La concret, domnu’ Nix, fără abureli, că nu sînteţi conducător de club.

– Uite, concret: era să le intentez şi proces. Transmiteam un meci de handbal, de la Olimpia, după ’89, Poli – Dinamo…

– …Handbal? Noi ne ocupăm de fotbal.

– De sport, domnu’ Max, dar dăm fotbalului ce-i al Cezarului şi dăm şi handbalului cîte ceva. Deci, transmiteam împreuna cu Adrian Cireap…

– …Pompierul?

– Era angajat pompier, e adevărat, aşa era pe atunci, dar era redactor la Divizia Sport.

– Nu, nu. Era pompier si îl băgaţi pe fals la Cupa Presei. Pe el si pe Talpeş, care era instalator sau lăcătuş, aşa ceva. Trebuia şi noi, la Fotbal Vest, să-l băgăm pe Zoltan Kovacs, de la Agenda, că era tipograful nostru?

– Te-ai potolit? Deci, transmiteam cu Adi Cireap şi am reuşit să instalăm microfonul pe parchet, pe lîngă băncile de rezerve. Poli conducea şi o minge iese în aut, unul de la Dinamo vine s-o ia şi Adi, ştii cum e, o împinge puţin mai încolo. Şi ăsta de la Dinamo îl plesneşte.

– O fi crezut că e pompierul sălii.

– Nu, că ăla are furtun, nu microfon.

– L-a plesnit peste furtun?

– Nu, peste nas. În fine, iese scandal şi zilele următoare am umblat la tribunal să deschidem proces. Eram hotărît, dar pe urmă m-a sunat Sorin Satmari – era ofiţer de presă la Dinamo – şi mi-a zis “Mă, Nix,  n-a vrut omu’, îi pare rău, era agitat, atmosfera era cum era, îşi cere scuze public…”. Şi m-am muiat. Şi am renunţat la proces.

– Aţi procedat creştineşte, zic eu.

– Aşa e, pînă la urmă nu eu sint in măsură să fac dreptate.

O atitudine defensivă

– Dar pe nedrept aţi beştelit pe careva?

– …

– Nu? Sigur?

– Ştii tu ceva?

– Să vă amintesc? Aţi zis că în ’87 Poli a fost retrogradată de Dinamo şi Lucescu.

– Stai, stai. N-am spus-o oficial. Doar aşa, pe la Porumbei. Se crease o psihoză pe tema asta.

– Şi v-a convenit.

– Poate. Dar, după ce a batut-o pe Dinamo la Timişoara cu 2-1 şi a avut un tur excelent, în retur Poli a avut un parcurs nenorocit şi lumea…

– Lumea vorbea ce-i sugerau unii si alţii.

– Probabil. Ca să fiu cinstit, adevărul e că au pierdut trei meciuri acasă, cu contracandidatele la retrogradare…

– …cu Sportul, cu Petrolul şi incă una, nu-mi amintesc, şi arbitrii nu au fost deloc ostili, poate dimpotrivă.

– Cam aşa a fost. Deci, oficial, n-am spus aşa ceva.

– Bineee. Tăiem asta.

De cine v-aţi mai luat?

– Păi şi de Poli, cînd a facut un 0-0 aranjat, la Timişoara, după ’89, cu …Dinamo. E adevărat că n-am fost foarte vehement, dar am denunţat blatul. Voi, la Fotbal Vest, aveaţi condeiul mai apăsat. Aţi fost mult mai duri.

– Am fost, pentru că, după ce s-a clamat verticalitatea si corectitudinea clubului Poli şi a fost acuzată Dinamo de contrariul, hopa, au cazut la pace.

– Voi eraţi o generaţie nouă, neuzată, neatinsă de practicile din presa veche…

– Eram poate idealişti, dar ne-o şi permiteam. Din păcate, presa scrisa sportivă centrală n-a avut aceleaşi idealuri şi uite unde s-a ajuns azi. Însă, la dumneavoastră, la Radio, instituţie a statului, nu era deloc aşa simplu.

– Am adoptat, cum spunea Dan Voicilă, “o atitudine defensivă”. Aveam şi alt specific: mai mult relatări, informări şi mai puţin comentarii.

Un cocoş cu coada-ntre picioare

– Să ne întoarcem la cîinii noştri. Pe cine aţi mai muşcat?

– Pe preşedinţii de la Jiul şi Bihor. Au făcut blat la Oradea, a bătut Jiul ca să scape de la retrogradare, dar, pînă la urmă, tot n-a reuşit. I-am spus lui Mitică Pelican, Dumitru Pelican, care era în studioul central: “Nu-mi mai da legătura decît la final, ca să-ţi spun scorul.”. Unul din tuşieri era Ion Crăciunescu, care şi el adoptase o atitudine de frondă şi fugea de colo-colo, fără să semnalizeze însă nimic. Sigur că a ieşit circ. M-au invitat politicos la Federaţie, au venit şi arbitrii şi ziaristul. Eu, bineînţeles, am fost virulent şi am ţinut-o pe-a mea, Crăciunescu la fel. Centralul, George Ionescu, a zis că lui nu i s-a părut nimic suspect, la fel şi observatorul.

– Ziaristul?

– A avut …o atitudine defensiva. În final, nu s-a luat nicio măsură. Dar Jiul a retrogradat, iar pe mine m-a costat.

– ?

– In toamnă, Jiul, de pe-acum în B, avea meci acasă cu Gloria Reşiţa. Cine merge la transmisie? M-am dat cocoş: “Cine să meargă, mă duc eu!”. “Şezi blînd”, zice Bogdan Herţog. Eu, ”ba mă duc, ce, mi-e frică să spun adevărul?” Şi plecăm, eu cu Sany Nagy, tehnicul. L-am luat pe el, că era mare şi mă scăpase şi la Oradea, că fără el o luam rău pe cocoaşă, săriseră ăia să mă căpăcească.

La Petroşani, preşedintele Petre Drăgoescu, fostul atlet, zice: “Nu se transmite nimic! Nu asigurăm integritatea crainicului! Şi nici n-am chef să spargă lumea geamurile de la cabina de transmisie.” Îl sun pe Bogdan Herţog, “ce facem?”, “ce să faceţi, hai acasă, vrei să te linşeze ăia?”. Şi-am venit acasă.

– Cu coada-ntre picioare, cum îi şade bine cocoşului.

– Dar apoi le-a trecut supărarea şi mi-am facut şi eu damblaua şi am transmis un meci de la Petroşani, după cîteva etape. Şi nu au mai avut treabă cu mine.

Jucăriile unui chibiţ

– Deci, nu vă simţiţi cu musca pe căciulă? Nu aveţi nicio muscă acolo? Aţi omorit totuşi una…

– Îmi reproşez că, poate, uneori, n-am fost suficient de ferm. Faţă de Poli, de exemplu. Ştii cum procedezi cu un copil, îl mai urechiezi, aşa, cu blîndeţe, să nu i se lungească ca la măgar, dar nu-l chelfăneşti.

– Şi cînd merita copilul o chelfăneală?

– La blatul cu Dinamo, de exemplu. Puteam să fiu mai dur. Pe urmă, în ultima perioadă: transferuri de poveste, antrenori demişi unul dupa altul. Eu doar am relatat că nu mai este Olăroiu, pe urmă că nu mai este Hagi, pe urmă Uhrin, pe urmă Balint, apoi Contra…

– Aveţi o explicaţie proprie pentru ce se întîmplă la Poli?

– Nu am o explicaţie, dar constat tot felul de inconsecvenţe. Mai întîi, ni se spune că anul ăsta titlul e o himeră. Apoi, brusc, se schimbă obiectivul şi vrem titlul. În timp ce, de la a vrea pînă la a crea condiţii pentru a putea, e cale lungă.

– Fotbalul se joacă pentru public. Fără el, n-ar mai fi un fenomen social. Deci, nu poţi scoate publicul din ecuaţie şi trebuie să-i acorzi respectul cuvenit. Or, cu tot felul de abureli, azi aşa, mîine pe dos, fără nicio explicaţie, fără sa recunoşti azi ce ai spus ieri, nu cred că putem vorbi de respect, ci de o anumită desconsiderare.

Sigur că e hazardat să judeci o acţiune sau alta a unui club, fără să ai toate datele, fără să cunoşti amănuntele, dar poţi judeca inconsecvenţele, sucelile, întorsăturile, minciunelele. Astea se pot observa uşor. Şi lumea le vede, le judecă şi nu mai vine la stadion. Deşi echipa e sus şi vrea titlul.

Cînd era antrenor Panduru, nu aveam valori deosebite, nu aveam obiective măreţe, doar o echipă modestă, dar foarte muncitoare, care dădea totul pe teren. Pînă şi Buia, care era cu creaţia, trăgea la vîsle. Şi lumea aprecia asta şi stadionul era plin.

– Chiar şi cînd au pierdut cu 8-1, cu Steaua, acasă, galeria aplauda si cînta. Accidente se întîmplă şi uite că lumea a acceptat asta.

– Desigur, mai era şi o galerie bine organizată, serioasă, civilizată, care dădea tonul. Acum, Alin Boldura nu se mai ocupă.

Vă întreb însă: în condiţiile actuale, criză, sărăcie, nu ar fi mai bine să ţii o echipă a oraşului sau a judeţului, finanţată decent din bugetul local, cu un lot pe măsura acestui buget, care să joace probabil în B? Creşti jucători, îi vinzi, joci un fotbal onest, atît cît îţi permite valoarea, supravieţuieşti şi aştepţi vremuri mai bune.

– Mi-e teamă că lumea nu o să accepte. Lumea vrea performanţă. S-a obişnuit cu ea. Întreabă pe stradă chibiţii şi o să vezi că toţi vizează şi visează titlul. E ca şi cu copiii. Le-ai dat o jucărie, greu le-o mai iei.

– Atunci gata, îmi iau şi eu jucăriile şi plec. Îmi păstrez şi berea, nu mi-o puteţi lua, că vă demontaţi teoria de mai sus.

De altfel, aţi vorbit prea mult şi nu mai sînteţi obişnuit.

Ce-i cu beculeţele astea care pîlpîie? Sculele din studioul ăsta funcţionează? Am fost în direct? Şi Minoiu ce-a păzit?

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ceva mai mult despre fotbal

  1. CP spune:

    Eu am citit pana la capat… si s-a incheiat chiar cand Domnul Nixe s-a descatusat. Nu stiu de ce la-ti oprit, Domnu’Max, sigur nu din teama ca epuizeaza subiectele. N-are englezu’ fire de par in cap cate relatari poate da Domnul Nixe.

  2. CP spune:

    Erata: „l-ati”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


doi × 8 =