Cît de importantă e sarcina unui copilot?

Prin anii 1966-1967, când au apărut în ţara noastră primele concursuri automobilistice de regularitate, raliurile, se ştia prea puţin despre ce au de făcut un pilot şi un navigator.

Atunci s-a mers pe ideea că, raliurile fiind competiţii automobilistice de regularitate şi rezistenţă, cei 2 conducători din maşină trebuie să-şi împartă timpul de concurs în aşa fel încât să facă faţă traseului lung de circa 3.000 – 4.000 de kilometri şi să conducă pe rând în aşa fel încât să nu cedeze fizic din cauza oboselii.

De exemplu, Raliul Dunării, ediţia a 3-a, din 1967, cu startul la Regensburg şi sosirea la Mamaia, după un parcurs de 3.164 kilometri, traseu care trebuia parcurs 3 zile şi două nopţi. Lotul naţional de raliuri al României debuta la acest concurs, ce constituia prima participare la o întrecere internaţională. Selecţionata, formată din 3 echipaje, a primit din partea conducerii ACR trei maşini Renault Gordinide grupa 1, maşini inferioare celor ale străinilor înscrişi în concurs: BMW 1800Ti, Porsche Carrera, Fiat 1300, Lancia Fulvia şi altele… Aceste 3 maşini au fost predate sportivilor cu o săptămână înaintea startului în concurs. Ele au trebuit verificate şi reglate iar timpul nu a mai permis celor 6 concurenţi să facă recunoaşterea traseului.

Ei au ajuns la locul concursului cu 24 de ore înainte de start şi acolo au primit de la organizatori mape şi hărţi detaliate despre traseul pe care urmau să-l parcurgă. Din start, sportivii români aveau de suportat un enorm handicap faţă de adversarii lor: aceştia aveau notate toate detaliile traseului, făcute la recunoaştere, pe când românii nu ştiau nimic despre traseu. În aceste condiţii, singurul echipaj care a terminat traseul a fost Aurel Puiu – Otmar Deubel, ambii – vorbitori de limbi străine. Celelalte două echipaje, conform aşteptărilor, s-au rătăcit pe traseu şi au abandonat. Unul din aceste două echipaje a avut ideea ca pe teritoriul austriac să meargă în „plasa” unui echipaj austriac, românii, fiind ştiut, sunt inventivi.

Treaba a ţinut cam 5 ore şi totul decurgea bine, numai că la un moment dat maşina austriacă a oprit în faţa unei case particulare, copilotul a coborât, a deschis poarta, şi maşina a intrat în curte. La întrebările românilor, cum că de ce au făcut asta, cei 2 austrieci au spus că ei de fapt au abandonat şi că, pur şi simplu, au venit acasă!?

După acest raliu, românii au înţeles că de fapt sarcinile celor 2 se împart astfel:

–         pilotul conduce şi are în grijă partea mecanică;

–         navigatorul nu conduce şi este un fel de computer al echipajului (verifică şi scrie în amănunţime traseul, calculează timpii de etapă şi are ca sarcină toate celelalte probleme organizatorice – benzină, cauciucuri, amplasare a asistenţei, precum şi cunoaşterea regulamentelor.

O întâmplare aproape similară s-a petrecut în anul 1979, la Raliul ARBO, în Austria, etapă în Campionatul European, unde am participat, împreună cu Ghiţă Berenyi. Eu am pus întotdeauna un accest deosebit pe recunoaşterea traseului şi, cum startul era în Viena, am pierdut cam 4-5 ore cu scrierea traseului de ieşire din capitala Austriei, fapt care l-a enervat foarte tare pe coechipierul meu, care a zis că „prea mă dau mare cu scrierea traseului” şi că, oricum, „într-un raliu sunt alte lucruri mai importante de făcut…”

Peste două zile am luat startul la Viena şi l-am rugat pe Ghiţă să meargă încet până ieşim din oraş, la care a ţinut să jignească toată tagma navigatorilor şi pe mine personal. La un moment dat, înaintea noastră a trecut o maşină de concurs austriacă, iar Berenyi a sărit în sus de bucurie: „Gata, închide caietul şi relaxează-te, o să-ţi arate Berenyi cum se merge într-un raliu!”

M-am conformat dar am fost atent în continuare pe unde mergem… După 10 minute, austriacul a oprit într-o benzinărie, iar copilotul a venit la geamul meu şi mi-a spus în nemţeşte: „Tu ştii unde suntem, că eu m-am rătăcit!?”

„Atunci hai, deschide caietul şi să plecăm de-aici!” „Nu deschid nici un caiet!”, i-am spus, „până nu-ţi ceri scuze că ne-ai jignit pe toţi navigatorii, spunând că suntem nişte scriptologi şi că n-avem nimic de-a face cu automobilismul”. Iar domnul Berenyi n-a avut încotro şi şi-a cerut scuze. Am deschis caietul şi am ieşit din îmbârligătura aceea.

Iată importanţa rolului unui navigator într-un echipaj adevărat… Fiecare îşi vede de sarcinile lui şi, printr-o colaborare judicioasă, se ajunge la marea performanţă.

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Cornel Ţiţ

Cornel Ţiţ
Cornel Ţiţ (1934-2014), născut în 4 iunie 1934 la Arad, decedat în 7 noiembrie 2014 la Timişoara. Maestru al Sportului, titlu decernat în anul 2012. Din copilărie timişorean, a activat aproape patru decenii în automobilism, din care 25 de ani ca pilot, navigator şi antrenor iar alţi 12 ca arbitru, răstimp în care a cucerit 6 titluri de campion naţional de raliuri şi cel de campion balcanic cu lotul naţional, în anul 1977, devenind ulterior antrenor al acestuia, în 1981. De profesie economist, absolvent în 1956 al A.S.E. Bucureşti, şi activând vreme de trei decenii la Consiliul Judeţean Timiş, actualul arbitru internaţional şi membru în Comisia Centrală a Arbitrilor are în palmares şi locul I la grupă şi clasă şi locul 5 în ierarhia generală a Raliului Dunării, etapă în Campionatul European. Seniorul automobilismului timişorean s-a dedicat şi instruirii vreme de 14 ani a aproape o mie de viitori conducători auto la categoria B, fiind patron al şcolii de şoferi amatori Rallye Club, în ultima vreme editând volumul al III-lea al "Anuarului Automobilismului Sportiv din România 1968-2004", al cărui autor este, completându-l cu anii 2005-2009. Regăsindu-se între specialiştii care întocmesc Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, ediţia a II-a, fostul pilot de raliuri a fost declarat împreună cu braşoveanul Florin Vlad arbitrul anului 2009 în România, în cadrul Galei Campionilor de Automobilism, de la Sinaia, în 4 decembrie 2009, ocazie cu care Federaţia Română de Automobilism Sportiv i-a decernat o plachetă de excelenţă pentru întreaga activitate în arbitraj. Editorialist colaborator al Sporttim, în care a găzduit "Cai Putere": arhiva sa, pe pagina autorului.

Comentariile nu sunt permise.