Cristian Țopescu, un mentor al sportului

Cei mai mulți din generația mea care și-au ales ca destin presa sportivă au avut două mari modele, Ioan Chirilă și Cristian Țopescu. Eu am făcut parte din a doua categorie

În asemenea momente în loc să-l plâng pe cel dispărut, pentru că oricum înapoi nu-l mai pot aduce, obișnuiesc să evoc niște amintiri trăite alături de el. Mai ales că așa cum îl știam eu pe Cristian Țopescu, sunt convins că ar prefera să se producă veselie și bună-dispoziție atunci când i se pomenește numele, și nu tristețe.

Țopescu era acel gen de meseriaș care pe calea undelor TV reușea cu blândețe să îți intre în casă și în suflet. Atât de mult îi împărtășeai părerile și trăirile lui din timpul comentariilor, încât aveai impresia că este unul dintre ai tăi, o rudă chiar, cu care te cunoști de o viață. Această senzație am avut-o și când l-am văzut pentru prima oară pe viu. Fusese invitat la intreprinderea unde lucra mama, pentru o întrevedere cu angajații iubitori de sport. Mama știindu-mi pasiunea, m-a chemat și pe mine. Eu eram încă elev, având doar 16 ani. Sala de festivități a fost arhiplină. Era la scurt timp după ce se încheiaseră Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980. Asaltat cu tot felul de întrebări, cele mai multe incomode, căci în comunism era foarte greu să nu te abați de la foarte strâmta cărare pe care partidul ți-o lăsase să poți păși, cu zâmbetul pe buze și cu eterna lui delicatețe pe care și-a păstrat-o până a închis de tot ochii, a răspuns cu răbdare și profesionalism la absolut toate. Sunt unele persoane care la TV par de mare calitate, dar  când ajungi să le cunoști personal realizezi că aparențele înșală. La Cristian Țopescu însă, se întâmpla exact invers, dându-ți seama că în realitate era peste ceea ce vedeai sau auzeai pe micul ecran.

Aveam să-l cunosc personal, peste nouă ani de la acel moment, într-o perioadă grea a vieții sale. Eu eram inginer stagiar la ICMR din Reșița și făceam unul dintre multele drumuri du-te-vino între reședința cărășană și București. Era prin toamna lui 1989 când luasem avionul spre Caransebeș. Înăuntru, am constatat că urma să am niște parteneri de zbor deosebiți, precum actorii Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Florin Piersic, Nicu Constantin și mulți alții, iar printre aceștia aflându-se și Cristian Țopescu. Am înțeles ulterior că urmau să susțină un spectacol pe stadionul din Caransebeș. Pe-atunci cum divertismentul în mass-media aproape că dispăruse complet, asemenea show-uri erau foarte așteptate și gustate de oameni, mai ales de cei din provincie. Și cum cele mai multe dintre acestea, invariabil, erau legate și de fotbal, prezența lui Țopescu era binevenită. La ieșirea din micuțul aeroport din Caransebeș l-am zărit pe Aurel Jacotă, fost jucător la CSM Reșița, acum fiind organizator de competiții. Văzându-mă, după ce ne-am salutat, m-a întrebat dacă am călătorit cu Cristian Țopescu. La răspunsul meu afirmativ, mi-a spus că îl așteaptă cu mașina, pentru că îl rugase să-l ducă până la Reșița. Când am auzit, i-am propus lui Jacotă să mă ia și pe mine cu ei, gândindu-mă că era loc în mașină și aș fi împușcat astfel doi iepuri dintr-un foc: nu mai așteptam autobuzul și aș fi călătorit mult mai comod cei aproape 30 km, dar mai ales aveam posibilitatea de a-l cunoaște personal pe marele Cristian Țopescu. Amabil, „Jacky” a acceptat. Nu știam scopul vizitei celebrului comentator, pentru că nu sunt de fel nici curios, nici indiscret, dar îmi era dor de el, pentru că se afla în acea destul de lungă perioadă de interdicție de a apărea la TV, impusă de foarte de sus, când și fusese îndepărtat din instituția din Calea Dorobanți nr. 191, fiind angajat la clubul Steaua. Nu vă mai spun cât de onorat am fost să-i strâng mâna, iar cele aproape 40 de minute cât a durat călătoria au fost o încântare. Mi-au atras atenția în mod deosebit două subiecte abordate. Unul, legat de comentariul pe care îl făcuse la acea finală de Cupa Campionilor de la Barcelona, din 1989, când Steaua a fost surclasată de Milan, 0-4. Atunci, se petrecuse una dintre multele situații bizare din acele vremuri, când partida începuse la TV , fără a fi fost anunțat în vreun fel numele celui care comenta, încât mai degrabă s-a intuit că ar fi vocea lui Cristian Țopescu, ceea ce oricum era șocant, deoarece, cum afirmam, se știa că era interzis de multă vreme. De aceea multora nu le-a venit a crede că era el. Mi-a explicat că s-a ajuns să comenteze el la intervențiile lui Valentin Ceaușescu, însă înaintea jocului i s-au înmânat pagini întregi cu cuvinte pe care nu avea voie să le rostească! Mucalit și având un fin simț al umorului, după ce a privit acele pagini, i-a spus celui care i le înmânase: „nu trebuia să vă chinuiți atât, mai bine îmi dădeați doar o singură foaie cu cuvintele pe care le pot rosti”… Celălalt, legat de acea invincibilitate a Stelei pe plan intern ce părea eternă, când pentru a fi menținută, arbitrajele făcuseră multe abuzuri, unele chiar scandaloase. „Nu înțeleg de ce le trebuie așa ceva, să se facă artificial de râs, mai ales că oricum sunt cei mai buni” – mi-o spunea el jenat, adică un om care ținea dar mai ales era angajat la Steaua! Bunul său simț însă era mai presus de orice. Ajuns la Reșița, a rugat să fie lăsat în fața sediului Miliției, la ieșirea din mașină spunându-ne că are de făcut un comision. După ce ne-am despărțit de el, „Jacky” îmi zice: „Știi de ce a venit? Au prins-o pe Cristina, fata lui, că voia să treacă granița pe la iugoslavi și acum este arestată acolo la sediu împreună cu toți ceilalți care o însoțeau”. De aceea am scris mai înainte, că era o perioadă grea a vieții sale. Și cu toate, acestea, în acel dialog din mașină își păstrase aceeași eleganță, politețe, gentilețe încât nu bănuiam că în acele momente trăia aproape o dramă.

După ce Dumnezeu mi-a oferit șansa de a deveni ziarist, aveam să îl cunosc mult mai bine, chiar să și fim colegi de instituție sau să facem vreme de 15 ani parte din Consiliul Asociației Presei Sportive. Dar mai întâi de toate acestea, mi-a făcut o surpriză extraordinară. Era în timpul turneului final al CM de fotbal din Italia 1990. El se afla la fața locului, comentator, revenind astfel în forță după acea perioada nefericită la care îl condamnase abuziv regimul ceaușist. Era meciul Cehoslovacia – SUA, și așa cum obișnuise dintotdeauna, oferea permanent tot felul de informații interesante legate de tot ce însemna respectiva confruntare. La un moment dat, începuse să citeze o caracterizare a echipei Cehoslovaciei, la care cu cât înainta în respectivul text, cu atât mai mult cuvintele și legătura dintre ele îmi deveneau tot mai familiare. Și-l aud la final: „… așa după cum frumos a scris în Gazeta Sporturilor tânărul meu coleg, Răzvan Toma”. Pur și simplu nu mi-a venit să cred, era pentru prima oară când mi-am auzit numele rostit la televizor, iar cei din jur, cu care urmăream meciul, și-au întors admirativ privirile spre mine. Nu mai spun de zilele următoare câte telefoane am primit de la diverși cunoscuți din țară și ce de felicitări am primit de pretutindeni. Toate acestea pentru că uriașul care era Cristian Țopescu i-a acordat cu mărinimie atenție unui ilustru necunoscut care abia pășise în presă! Puțini, foarte-foarte puțini aveau sau au un asemenea altruism.

Spre finalul carierei, a abandonat microfonul și s-a așezat în fața computerului. A fost director la ProSport, după ce se făcuse acea rocadă din 2003, când Ioanițoaia și Tolontan s-au dus en gros cu toți oamenii lor la Gazeta Sporturilor, iar cei de-acolo am venit în locul lor. Chiar dacă deținea acea titulatură iar numele său era scris mare sub fronton, din nefericire nu avea putere de decizie, căci cei care îl contactaseră au vrut de fapt să exploateze la maxim brandul „Cristian Țopescu”. Și îmi amintesc cu dezgust că, nu pot spune tipic românesc pentru că asemenea mizerii se întâmplă și prin alte țări chiar cu pretenții, după ce conducerea administrativă de-atunci de la Ringier se folosise de oamenii veniți pentru a repune pe picioare ziarul, aceștia sacrificându-și mult timp peste program și zile libere, a început să-i dea afară. Era aproape ziua și omul (dacă nu oamenii) dat afară. Se motiva dorința de a aduce în loc  „unii mai valoroși”. Redacția căpătase un aspect jalnic, asemănător cu acele sate părăsite, numărul birourilor goale devenind mai mare decât al celor cu locatar! Om sensibil, Cristian Țopescu nu putea fi de-acord cu așa ceva și prefera să se închidă în biroul lui, decât să vadă chipurile triste ale celor „condamnați”. L-am întrebat odată, între patru ochi, dacă poate accepta asemenea situație. Mi-a răspuns că nu, dar că nu are nicio putere să schimbe ceva, căci atunci când a întrebat și el dacă nu se poate stopa acel fenomen nefast, i s-a răspuns scurt că la baza lui stau „rațiuni economice”.

Am avut ocazia să ne reîntâlnim acum cinci ani la „Ilfov Sport”, actualul „100% Sport”, unde a și scris ultimul său articol, luna trecută. Mai redacta texte numai din plăcerea sa pentru sport. Era însă scârbit de cele ce se petreceau în jur și nu putea înțelege cum de s-a ajuns atât de jos, nu doar în sport. Cu un asemenea „of” în suflet ne-a părăsit, din păcate, MARELE CRISTIAN ȚOPESCU.

Dumnezeu să-l odihnească!

Salvează legătura permanentă.

Răzvan Toma

Răzvan Toma
Nume: Toma. Prenume: Răzvan. Născut: 08.04.1964 (Bucureşti). Starea civilă: căsătorit, tată a două fete. Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea TCM, secţia Maşini-Unelte. Lucrez în presa sportivă începând din 1986, pe când eram student. Atunci am fost colaborator la cotidianul „Sportul”. La 01.04.1990 am fost angajat la acest cotidian care între timp şi-a schimbat numele în „Gazeta Sporturilor”. În septembrie 1991 am devenit membru fondator al săptămânalului „Fotbal Plus”, unde ulterior am ajuns redactor-şef adjunct. În vara lui 1994 am trecut la „Sportul Românesc” iar la începutul lui 1996 am fost membru fondator la cotidianul „Sport XXI”, unde am fost redactor-șef adjunct. În vara aceluiaşi an m-am reîntors la „Gazeta Sporturilor” unde am stat până în 2003, când s-a făcut permutarea redacţiilor „Gazetei” cu a „ProSport”-ului. De la începutul anului 2004 am devenit liber-profesionist, colaborând cu mai multe publicaţii, agenţii, chiar posturi radio şi TV, fiind specialist în domeniul istoriei şi statisticii fotbalistice. Am fost unul dintre fondatorii, în 1991, al Comisiei de Istorie şi Statistică a FRF, al cărui preşedinte am devenit de la sfârşitul lunii octombrie 2011 până în 2014, atunci când a fost radiată de noua conducere. Am scris sau am făcut parte din colectivele care au realizat mai multe lucrări. Pentru „High-Life-ul Fotbalului European” şi „Fotbal de la A la Z” am fost premiat de Asociaţia Presei Sportive din România. Alte lucrări pe care vreau să le menţionez sunt toate anuarele fotbalului românesc apărute după 1990 (la cele de după 2000 fiind coordonator) ca şi „Istoria Fotbalului Românesc” apărută în 2009, cu prilejul centenarului FRF,. De asemenea am colaborat şi la importante cărţi din fotbalul internaţional, precum „A-Z del Futbol Europeo”, „European Football Yearbook” sau “L’Atlas Mondial du Football”. Am fost corespondentul din România al publicaţiilor „Don Balon” (Spania) şi „A Bola” (Portugalia), ca și al agenției Press Association (Marea Britanie).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× 6 = douazeci patru