CSM București, nu altfel decât ”tricolorele”. Blestem al trofeului la prima participare, rod al mentalității îndoielnice

Inutil și degeaba e contrariată lumea din ”buricul” handbalului intern după ratarea calificării lui CSM București în Final 4 din Liga Campionilor. Ar fi fost mai degrabă de mirare să se califice, mai multe semne indicând în acest sens, dar așteptările lipsite de realism sfârșesc de-obicei pe post de deziluzii.

Tipic, s-a dezbătut limitat și strict punctual despre momentul ratării calificării, că o fi fost în tur cu cele doar 5 goluri avans, c-o fi fost la Moscova în fața multor spectatori (sîc!), când de fapt discuția ar trebui să fie net mai largă și amplă decât banalele amănunte, implicând efecte ale unui context general.

Și să dăm timpul puțin înapoi…

Vă mai amintiți câtă vâlvă mediatică se stârnea cu surle și trâmbițe la începutul anului 2014, așadar tocmai după alte deziluzii ”tricolore” în Serbia la turneele finale Euro 2012 și al Mondialului fetelor din 2013, în sensul lansării ”proiectului” CSM București de cucerire a Europei? Ambițiile nemărginite erau pe-atunci într-atât de stratosferice încât o luaseră multișor înaintea așezării temeinice a oricărei fundații trainice, arzându-se practic mai multe etape dintr-un foc, impetuozitate din birouri tradusă acum 7 ani pe vremea asta prin solicitarea dinspre clubul municipal din București pe adresa EHF a unui wild-card de participare deja din toamna aceluiași an în Champions League, adică deja din ediția 2014-2015 a competiției, asta în condițiile în care CSM nu era sigură pe-atunci nici măcar de calificarea în play-off-ul campionatului Ligii Naționale, zbătându-se primăvara undeva pe locul 7 să se ridice la standardul megalomaniei năzuințelor administrative fără frână pe repede înainte, jenant argumentate în presa centrală cu părerea unui promotor cum că ar fi interesul Federației Europene de Handbal să aibă parte în întrecerea sa numărul unu a cluburilor de, cităm, ”cele mai valoroase echipe din Europa”.

Roma nu s-a cucerit într-o zi iar călătoria este de regulă mult mai delicioasă decât destinația în sine, dar asemenea sofisme ar fi deja prea mult pentru a fi asimilate, așa încât punctăm pe înțeles. A fost din capul locului o uriașă lipsă de respect atât față de întrecerea Ligii Naționale interne cât și a Ligii Campionilor continentale tupeul de a-și închipui cineva de la frâiele CSM că proaspăta emanație peste vară ar merita cumva o asemenea invitație, fără a-și fi câștigat pe drept acest loc, pe teren. Ar fi fost trădate toate principiile spiritului competițional, ale eticii sportive, ale ideii de întrecere fair-play între participante, creându-se un precedent nedorit. În România, nație a tuturor posibilităților și îmbolnăvită mortal sufletește de această imoralitate țâșnind din mai toți porii sociali, o asemenea neobrăzare nu părea neapărat neobișnuită, dar în Europa trebuia cumva temporizată.       

Și a fost, CSM calificându-se în Champions League abia un an mai târziu, în 2015, iar totul a devenit apoi istorie, ”Municipalul” din capitală cucerind râvnitul trofeu la prima participare, la finele ediției 2015-2016. Uriașă bucurie de moment, dar ștacheta era deja înălțată cel mai sus cu putință aproape peste noapte. Nu se construise organic în timp, trainic și din aproape în aproape, după legile nescrise și frumoase ale sportului, firești și naturale, ci pompieristic, o piramidă cu susul în jos, cu baza pe post de vârf echivalent masivelor achiziții publice permițând conturarea unei echipe ”stelare” de azi pe mâine.    

Ștachetă cu trofeul în vitrină care trebuia cumva menținută la acel nivel suprem, așteptări obligând la continuitatea achizițiilor de calibru. Ori a te menține în vârf este mai dificil decât a-l cuceri, reculul fiind inevitabil, semifinale de Champions League în 2017 și 2018, fără pătrunderea în ultimul act. În 2019 nici nu mai trecea de sferturi, eșecuri tur-retur cu Metz, iar anul trecut a găsit-o pe CSM pe locul 4 într-una din grupele principale la ora scurtcircuitării competițiilor de ”pLandemia” paranoiei în floare care înflorită va rămâne pentru restul zilelor noastre.   

Implicit, ceea ce s-a întâmplat în weekend la Moscova a fost cât se poate de firesc și absolut normal, o nouă lecție de viață pentru CSM București, în nota normalității din jurul ei, a se citi iubitori ai handbalului unul lângă altul în tribunele sălii gazdă. Ceva uman și natural, dând peste nasul mereu pe sus dintr-o capitală a României în care s-a rătăcit total busola, o nație deja calcifiată în păcatele erorilor fără căpătâi dar persistând totuși diabolic în greșeală. În mai toate domeniile și pe mai toate palierele, că-i în handbal ori în administrații de tot felul. Gândești și procedezi la fel, cu o mentalitate păguboasă, și te miri de ce rezultatele nu se văd… 

Strategia adoptată de CSM a fost tichie de mărgăritar pe chelia bucureștenilor, iar acum se strâng cioburile iluziilor mereu spulberate după triumfalismul participării de debut, risipă a banului public pentru salvarea aparențelor cum că handbalul feminin românesc ar fi tare competitiv și sănătos. Nici una, nici alta, ci doar forme fără fond într-o țară a furtului propriei pălării, în care tare ne mai place să ne mințim frumos, cu nețărmurită ignoranță și ipocrizie.

”Handbalul Sport Național” trosnește din toate încheieturile pentru că mai nimic din ceea ce ar trebui să fie un cadru structural adecvat, pe coloana sa vertebrală dar și pe orizontală, nu este reglat așa cum ar fi necesar, o fin unsă bandă de producție de la selecția din școli și până la tactica defensivă într-un meci al ”tricolorelor”. Orchestrația lipsește, sistemul e putred și improvizează neinspirat, mai totul e o fățarnică minciună, cu diletantism poleită, exerciții de imagine cu slogan și PR. Totul fiind deconspirat în lumina rampei, la nivele mai ridicate, unde n-ai ascunzișuri, a se vedea lacrimile ”tricolorelor” și CSM-ului…

Există mereu o justiție divină cu darul măreț de a te aduce cu picioarele pe pământ, dar dacă ai chibzuința să-l accepți, ori păcălirea sportului în formă continuată nu poate face casă bună cu mult râvnitele rezultate, o Fata Morgana. Mentalitatea, bat-o vina, și se regăsește în reflexele multora dintre noi, că e federal sau președinte de club, că e administrator sau trimis delegat gen arbitru ori observator, că e antrenor de seniori sau la copii și juniori, că e părinte, că e jurnalist sportiv, și tot așa și uite-așa, un sport în suferință, în care creșterea cum se cuvine a noilor generații n-are importanța și grija manifestată conștient de alții, consecințele, urmările și efectele fiind detectabile peste ani. Se va spune că s-a câștigat anii trecuți un trofeu mondial pe semicercul fetelor la nivel juvenil, dovadă indubitabilă a uriașului potențial uman existent fie și împotriva neajunsurilor infrastructurii interne, însă tot metehnele sistemului inert au făcut ca glisarea fără asperități spre seniorat să nu se înfăptuiască precum într-un handbal ”de-afară”, mai bine structurat și organizat, mai riguros și mai chibzuit gândit. Lipsește acea înțelepciune, acel know-how parcă iremediabil alterat, încât ungi ușa rotativă a selecționerilor străini, să ne predea aceștia din nou învârtirea roții, și asta pentru că, lasă-mă să te las, pe la FRH s-a rătăcit peste ani busola, într-o participare în grup cu pasarea ștafetei neputinței.          

Iar indiciile se văd la tot pasul și sunt traduse prin rezultate. Spre exemplu, pe cât de artificial și forțat s-a născut aproape peste noapte, fără istorie și palmares, pe atât de impropriu s-a continuat la CSM București pe aceeași linie a mercenariatului pe bani publici, regăsită și în componența din weekend, cu 7 handbaliste de peste hotare, aproape jumătate din efectiv, ceea ce maschează indirect boala jocului în 7 autohton, ineficiență prin prisma faptului că ”Tigroaicele” ar fi putut sfârși la fel de bine și pe locul 5 în grupa principală, treaptă de care au fost despărțite de un singur punct. Și noroc apoi cu întâlnirea celor de la SCM Râmnicu Vâlcea în play-off, care, de pe poziția a 6-a în cealaltă grupă, le-a administrat un duș rece la 6 diferență în manșa retur, căci altfel poate și intrarea în sferturi ar fi fost mai problematică… 

Iar rezultatele CSM-ului bucureștean iar mai putea mira strict doar pe cei care au memoria tare scurtă, căci nu mai demult decât în decembrie 2019 și ”tricolorele” dădeau măsura reculului handbalului feminin românesc cu ocazia Mondialului nipon, unde înfrângerile la 9, 12 respectiv 17 goluri diferență cu Spania, Muntenegru și Japonia au identificat România pe post de unică națională fără punct adjudecat în grupele principale, doar pe locul 12, pe o traiectorie firească după ce la precedentul turneu final mondial nu se trecea nici de optimile de finală, în 2017, în Franța.

Atât se câștiga în Japonia, în grupele preliminare, la 5 goluri cu Senegal, două cu Kazahstan și unul cu Ungaria, așa încât amintirile de data mai recentă, același loc 12 la turneul final Euro din decembrie 2020, aveau darul de a reajusta percepțiile și așteptările pe paliere mai realiste. Realism la care suntem restanți. Turneu final continental la care ”tricolorele” s-au trezit în Scandinavia fără a fi fost testate tur-retur cu Polonia în preliminarii, dat fiind ”pLandemia”, un alt subiect la care FRH s-a raportat greșit ca mod de abordare.

Reculul handbalului era deja evident acum peste un an iar lașitatea cu care s-a pitit inactivă FRH sub pretextele acoperitoare dar înșelătoare ale ”pLandemiei” n-a făcut altceva decât să taie și mai mult craca propriei discipline de sub picioare. FRH trebuia să asigure cadrul competițional necesar pentru ca ”tricolorele” și cluburile din cupele europene să aibă suficiente meciuri competitive în picioare înaintea partidelor internaționale, dar ignoranța din birourile administrative a fost direct proporțională atât mascaradei cu un așa-zis ”virus” și o așa-zisă ”testare” – biată lume dusă de nas, cât și docilității de ”Yes Man” în a adopta fără crâcnire și în absența filtrului rațiunii adecvat setat niște impuneri normative pe care orice om sănătos la minte și la trup le-ar lua cel puțin în derâdere. Paranoia și supușenia mioritică sunt însă în floare.  

Putea fi altfel pentru CSM după fireasca recentă ratare a calificării ”tricolorelor” la turneul Jocurilor Olimpice de vară din Japonia? Deloc. Ca o paranteză pentru cunoscători vizavi de ”efectul Fukushima”, eșec al calificării ca o uriașă binecuvântare pentru sportivele bineînțeles ținute în ceața cunoașterii, și cine oare să le și insufle informațiile reale!? Te du? Le-au stat în față Norvegia și Muntenegru, locurile 4-5 la Campionatul Mondial din 2019, fiind de reamintit poziția la zi a fetelor FRH-ului, a 12-a în Europa și în lume.

Chiar ce se mai vrea!? Necesară ar fi strict o reconstrucție de la baze, fără obsesiva foame a mărețelor rezultate imediate la nivel înalt, baze pe post de laborator al însănătoșirii sportului și a nației. Situația socială tinde a se deteriora treptat, cu minusuri tot mai îngroșate și profunde, pe fondul cărora plămădirea cum se cuvine a unor noi generații ar fi nu doar vitală pentru handbal, dar și cu conotații mai ample, mai complexe. Nu înțelegem vremurile pe care le trăim dar ignoranța nu-i o scuză, esențială fiind o repliere, reevaluare și recalibrare a percepțiilor, realism ca punct de plecare: e de salvat ce se mai poate…  

Bunăoară, pomenind iarăși despre cluburi, Liga Florilor se consideră într-atât de elitistă și semeață încât nici nici nu se demite a se sinchisi cu trimiterea unor reprezentante în competiția numărul 3, EHF European Cup, a cărei finală pe 2021 va fi jucată de HC Lokomotiva Zagreb și Rincon Ferdilidad Malaga. Vă spun ceva Croația și Spania!? Croate cu meciuri în mână în 2020 în întrecerile interne care s-au desfășurat pe măsură la Euro în decembrie. Elitism românesc al falselor virtuți care-i ajung din urmă pe strategii federali, mușcându-i de prețiosul dorsal dolofan.  

Noroc cu floarea din EHF European League – competiție numărul 2, în care, după ce HC Dunărea Brăila a pornit la drum din turul 2 preliminar iar Gloria Buzău din cel de-al treilea, CS Minaur a trecut de faza grupelor și va reprezenta România în semifinale, ultimul club de la semicercul carpatin, masculin sau feminin, care mai este în cărți, într-un careu luna viitoare cu Siófok KC, Nantes Atlantique Handball și Herning-Ikast Handbold.

Dar ”Câinii latră, caravana trece”, ”Inteligentsia de la centru” fiind victimă a propriului orgoliu trufaș, iar drept dovadă că inerția e în floare și lucrurile nu se schimbă sunt rândurile din urmă cu 7 ani din aceste pagini, de la momentul ”wild-card CSM București”, adeverite în timp și pline de acoperire. A persista în greșeală e diabolic și nu omenește, a nu înțelege resorturile cauză – efect echivalează cu a te mira și a te plânge de ratarea obiectivelor abordate cu aceleași cusururi.  

Handbalul românesc este însă momentan încă în negare și fără dubii, erodat de o debilitantă neputință, fără a-și putea da satisfacție, ci bătându-se cu suficiență pe umăr prin a-și imagina cât de perspicace e să constate că ”ne-am tot bazat la nesfârșit pe Neagu”, ceva la mintea juniorului. Care va să zică ar trebui radical schimbat altceva prin părțile esențiale, la mentalitate și abordări. Iar un prim semn de însănătoșire, căci peștele de la cap s-a împuțit, materie cenușie prin analogie, ar ține de revenirea în totalitate la normalitatea firească, naturală și omenească a competițiilor dinainte de aprilie 2020, adică fără ”turnee bulă” în zile consecutive, fără acolada absurdităților lipsite de justificări științifico-medicale gen ”distanțări”, ”dezinfectări”, botnițe precum la sclavi și tot noianul aberațiilor, abia după aceea, mai dezghețat, relaxat, zâmbitor și cu toți neuronii funcționali, și nu handicapați de aportul insuficient și dăunător agravant de oxigen, putând cântări mai limpede starea de fapt și calea de urmat. Lăsați naibii deoparte pseudoștiința celor fără studii și practică medicală, c-o fi Bill băiatul lui tata, c-o fi Vlad Vasile calul de bătaie al implementării transformării societale aplicate pe orbi, nu de alta dar vă faceți de râs. Sportul ar trebui să fie altceva, nu teren de testare cu cobai experimentali.    

Spicuire de actualitate din Sporttim din primăvara lui 2014, unele remarci rămânând valabile în bolta peste timp…

<Mai nici o mare grupare continentală nu s-a ridicat de pe-o zi pe alta la nivelul unei forţe statornice în Champions League fără a fi parcurs nişte stagii indispensabile de consolidare şi dominaţie în propria competiţie internă, atât în spiritul acelei legi nescrise dar fără echivoc a sportului cât şi în privinţa necesităţii adjudecării meritului de a te ridica dintre partenerele de întrecere din interiorul sistemului căruia îi eşti aliniat, ca respectabilă vioară întâi. Altfel, care-ar putea fi gloria izbânzii!?

În loc să se fi pompat resurse cu nemiluita într-o garnitură cu “staruri”, din dorinţa pe undeva firească dar totuşi cât se poate de iraţională de a sacrifica mai totul pentru a dovedi întregului continent unde e buricul târgului pe semicercul feminin, ceea ce nici nu s-a reuşit în cele din urmă, un castel de nisip, mai bine să se fi alocat judicios sume chibzuit investite în creşterea încet dar sigur a unor centre juvenile din care să se poată ulterior adăpa inclusiv reprezentativa de senioare investiţii tot nu prea se fac pentru îmbunătăţirea colectivă a acestei ramuri sportive la nivel naţional, aşa încât cu ce cădere morală faţă de întreaga suflare a unei tradiţionale şi iubite discipline, însă subfinanţată şi neajutorată în a restimula selecţia şi creşterea sa organică pe nişte baze inevitabil mai solide şi trainice, e lansat printr-o grupare-pilot fără nici cea mai mică tradiţie pe semicercul sexului frumos un proiect cât se poate de străveziu prin artificialitatea şi chiar megalomania sa!?

Şi pomenim de megalomanie pentru că, în cel mai tipic stil românesc cu căruţa înaintea boilor, CSM Bucureşti e anunţată a îngloba de la mijlocul lunii mai inclusiv câteva campioane mondiale en-titre pentru participarea deja din toamnă în eurocupe, dar nu oriunde ci, de preferat, în Liga Campionilor, care ar deveni implicit o ţintă în ceea ce priveşte adjudecarea întrecerii, chit că reprezentanta capitalei României în Liga Naţională e de fapt clasată, cu două etape înaintea încheierii returului, cu 4 puncte în urma zonei play-off, zonă 1-6 ce i-ar întreţine speranţele de calificare în competiţiile continentale intercluburi. Adică socoteala de-acasă, cu trâmbiţate planuri puse pe fugă de pe ieri pe azi, nu s-a potrivit cu cea din târg, dar chiar să-şi fi calculat iluştrii iniţiatori de proiect într-atât de eronat paşii încât să nu ia în considerare măcar varianta de bun simţ că mai întâi trebuie să dobândeşti şi dovedeşti ceva în actualul sezon!?

Iar cum nerăbdarea şi grandomania ambiţiilor se arată a fi în acest caz absolut nelimitate, într-un fel şi cu un iz de totală lipsă de respect la adresa competiţiei în care CSM Bucureşti activează săptămână de săptămână, şi ale cărei rezultate din teren, aşadar, n-ar mai prea conta de fapt în faţa dorinţei de moment de aliniere deja din toamnă în eurocupe, poţi lectura negru pe alb în presa “de la centru” cum că un diriguitor al grupării, pomenind de un wild-card ce ar putea fi obţinut de Clubul Sportiv Municipal Bucureşti pentru accederea în Champions League, e de părere că ar fi interesul EHF să aibă parte în întrecerile sale de “cele mai valoroase echipe din Europa”.

Şi unde ar fi mă rog dovada că CSM, a şaptea în clasamentul Ligii Naţionale a unui handbal feminin sistematic prematur eliminat la nivelul reprezentativelor, s-ar regăsi între respectivele cele mai redutabile formaţii europene? Când de fapt e pe punctul de a rata intrarea chiar şi în play-off-ul întrecerii interne…

Raportat la potenţialul real, şi nu de faţadă, al handbalului românesc, şi al sportului carpatin în general, şi având în vedere şi nenumăratele necesităţi neacoperite, de la infrastructură la toate cele, atât pe semicerc cât şi în întregul arenei jocurilor de la Dunăre la Marea Neagră, “cazul” în dezvoltare CSM Bucureşti se anunţă a fi o nouă struţo-cămilă, o maşină de tocat preţioase resurse dar afişând nelipsitul “sclipici” aferent, surle şi trâmbiţe, şi care va sfârşi într-o bună zi, cel mai probabil, în lacrimi precum cele de pe malurile Oltului.

Credeţi că, având CSM-ul drept mare primadonă, handbalul feminin de la noi va prospera? Va fi Liga Naţională mai de Doamne ajută? Vor lansa centrele juvenile mai talentate sportive? Vor obţine selecţionatele reprezentative, la diverse categorii, nişte rezultate superioare ultimelor scrâşneli din dinţi? 

Era de bun simţ ca măcar acum să fie schimbat macazul şi să se investească exact în ceea ce ar fi momentan cazul, “la baze”, în sistemul de junioare şi în planuri cu bătaie lungă, şi nu să se grăbească în asemenea hal lucrurile încât însăşi Liga Naţională, a noii LPH dar şi a reîmprospătatei FRH, să devină doar o biată haltă bună de şuntat, fără relevanţă în privinţa rezultatelor şi ierarhiei sale, în demersul impertinent al unor avizi de rezultate imediate să râvnească la un loc la masa celor mai mari şi tari, dar care-ajungeau acolo tocmai prin planificări riguroase, prin multă-multă trudă şi mai ales cu răbdare, nu de pe-o zi pe alta. Într-un alt domeniu, o asemenea monopolizare forţată şi destabilizatoare pentru raportul de forţe din teritoriu, ar intra în vizorul… Consiliului Concurenţei.

În loc să sădească înţelept şi cu o viziune largă, adică exact ceea ce-ar avea nevoie la ora actuală handbalul de la noi, un nou exponent al unui semicerc carpatin parcă tot mai de carton pe zi ce trece optează pentru un cumul de alte “staruri”, într-o cheltuială fără noimă.

În ordine cronologică inversă, cluburi din Ungaria, Muntenegru, Norvegia, Danemarca, Rusia, Slovenia, Macedonia, Austria, Spania, Croaţia, Germania, URSS, Yugoslavia şi RDG, iar în cazul unora dintre naţiuni în mai multe rânduri, au câştigat ultimele 48 de ediţii ale Ligii Campionilor, ante-denumită Cupa Campionilor Europeni, ultimul triumf final românesc datând din 1964, prin Rapid, actualmente a şaptea în liga a II-a, Divizia A Seria A.>

Trecut-au anii și CSM a rescris numele României pe lunga listă, în mai 2016, însă urmările sunt dovadă vie că drumul ales n-a fost tocmai cel mai bun pe termen mediu-lung. Dar poate că are Dan trecere și în continuare la portofelul și bunăvoința bucureștenilor, a căror ignoranță să fie din nou testată…

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


6 − unu =