Marcel Tolcea

Marcel Tolcea
Profesor universitar, scriitor, jurnalist. Membru fondator al Societății Timișoara, director fondator al publicațiilor „Sport”, „Sport Vest”, „Fotbal Vest”, „DeWest”. A publicat cărți de poezie, de critică literară, simbolism, comunicare și jurnalism. Rubrici în/la revista „Orizont”, Radio Analog, Radio Campus, Plai cu Boi, TVR Timișoara, Radio Timișoara ș.a. Pagina de blog: La Tolce Vita.

De trei ori, despre Cinste

1. După 1989 am auzit şi citit mii de îndemnuri la cinste şi corectitudine. Mă alătur de îndată unor asemenea deziderate morale, însă sunt nevoit să constat că despre cinste se poate vorbi eficient doar într-o ţară suficient de bogată.

În absolut, în abstract, fără referire la cineva concret, e uşor şi puţin demagogic să strigi “Trebuie să fii cinstit!” Înainte însă de a lansa un asemenea deziderat, e bine să ne gândim la realitatea din imediata noastră vecinătate. Şi prima întrebare s-ar referi la şansa de a fi cinstiţi. Ca să fii cinstit, trebuie să ai toate condiţiile pentru asta. Cu alte cuvinte, societatea ar face tot ce este posibil ca să nu fii atras de necinste, de fraudă, de şmecherie, de o mică ciupeală. Şi cum se poate face asta decât oferind celor cinstiţi avantaje mai mari decât celorlalţi. Sau sancţionând cu severitate orice abatere de la corectitudine. Dar ce te faci atunci când un întreg sistem se bazează pe factori “subiectivi” : relaţii, pile, şpagă, mită? Ei, veţi exclama în sinea dvs., de astea ştie o lume întreagă şi tot o lume întreagă le acceptă! Cunoaşteţi, nu-i aşa, formule cum ar fi “Nu vă rămân dator”, “Vin şi eu ca tot omul!”? Ne-am obişnuit cu ele şi gesturile ce izvorăsc de aici sunt de mult unanim acceptate. Ni se pare cel mai firesc lucru din lume ca atunci când ni se face un serviciu — la care, de altfel, avem tot dreptul! — să îi dăruim persoanei respective ceva : o sticlă de băutură, un parfum, un obiect deosebit. În ciuda faptului că, de pildă, în ţările occidentale aşa ceva ar fi un lucru de neimaginat, mentalitatea noastră nu mai sancţionează asemenea acceptări, deşi tot primire de foloase necuvenite se cheamă. Ba chiar aş spune că persoana care vine cu  “atenţiile” de rigoare s-ar simţi profund jignită în orgoliul ei în cazul unui refuz. A devenit un semn de eleganţă să nu te duci undeva cu mâna goală şi chiar să subliniezi răspicat acest lucru.

2. Prin anii ’70, am auzit o poveste de la un ofiţer de marină. Era prima mea poveste despre Occident. Persoana a povestit ore în şir întâmplări din porturile lumii pe unde a oprit şi, fiindcă avea darul povestirii, cred că l-am ascultat toţi cu gura căscată. Era vorba în acea minifabulă de o localitate unde ofiţerii noştri au primit permisiunea să meargă pe ţărm. Evident că s-au grăbit să viziteze cea mai apropiată crâşmă pentru a se încălzi în faţa unei ierni mai puţin prietenoase.

Nimic extraordinar până aici. Doar că pe peretele exterior, de lemn, al crâşmei se afla, prinsă cu o pioneză, o bancnotă de 100 de coroane. Românii noştri au întrebat imediat ce e cu bancnota aceea şi dacă nu cumva e o glumă. Barmanul, extrem de serios, le-a explicat că cineva a pierdut-o şi că găsitorul a pus-o acolo pentru ca posesorul ei să o recupereze. “Dar dacă o ia altcineva?”, a întrebat unul dintre români. La o asemenea presupunere, barmanul s-a încruntat, a lăsat jos paharul pe care îl spăla cu atenţie şi a răspuns : “Cum credeţi că un danez ar putea face aşa ceva? Nimeni nu ar dori să ia ceea ce nu îi aparţine!”

3. Tot o povestire din copilăria mea care mi-a rămas vie multă vreme se referă la un gest aparte de cinste şi la o reacţie ciudată ce i-a urmat. Eram în clasa a V-a şi ţin minte şi acum lecţiile de la orele de dirigenţie pigmentate cu diverse poveşti ce ilustrau asemenea lucruri. Într-una din zile a fost mare vâlvă în şcoală fiindcă o dirigintă de la o clasă paralelă a fost bătută chiar în incinta şcolii de tatăl unei eleve. Era zarvă mare în curte unde violentul părinte îi căra pumni cu nemiluita bietei profesoare care aproape că se prăbuşise sub atacurile dezlănţuite ale respectivului. După ce câţiva profesori mai îndrăzneţi l-au imobilizat pe părinte, s-a aflat şi cauza: fetiţa respectivului găsise o mare sumă de bani pe care a predat-o imediat la Miliţie. Iar părinţilor ei — oameni extrem de săraci — le-a spus că a făcut asta fiindcă „aşa a învăţat-o tovarăşa dirigintă”.

3. În 1996 eram în sudul Italiei, Calabria, la nişte prieteni. Stăteam la casa lor de lângă mare, iar in prima seară când am ieșit să mâncăm la restaurant, am plecat fără ca gazdele noastre să strângă din curte sau să încuie vreo uşă. La mirarea mea, mi s-a răspuns că hoţilor li taie mâinile de către mafia calabreză, N’drangheta.

 

Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.