Despre americani, prin sport, cultură şi naivitatea din comunism

Caut, de câteva zile, cuvinte despre lucrurile mărunte ale Americii. Alea, ce scriu şi descriu spaţiul acela mic, domestic, obişnuit, plin de candori, de ce nu chiar kitsch, mediocru, teribilist, caraghios.

Simt nevoia unei asemenea Americi fiindcă e turnat prea mult condiment NATO în America de acum. Mie îmi place o altă Americă.

Printre ele, şi cea de la gâtul sau gulerul lui Cristian Ţopescu. Într-o emisiune-profil ce i-a fost dedicată acum vreo 7 ani, comentatorul nostru sportiv avea pe post de cravată un şnur ce trecea printr-o tinichea înduioşătoare.

Sau îmi place, mai ales, America pe care am văzut-o pentru prima oară, în gară la Comloşul Mare. Aveam 6 ani şi, împreună cu bunica mea, îl aşteptam pe unul dintre mulţii ei verişori stabiliţi la Chicago sau Cleveland, nu mai ştiu precis unde. Era vară. Trenul a oprit icnit şi, după câteva minute de încordată aşteptare, a apărut, triumfător şi teatral, la uşa unui vagon, şi Uica Dei. Era îmbrăcat în costum alb de tenis de câmp, cu şosete şi pantofi de sport adecvaţi, avea sub braţul stâng două rachete Slazenger, iar cu dreapta mângâia o minge alb-cenuşie, pufoasă. Evident că mesteca chewing gumm, evident că imediat după momentul de stupoare şi pupături, a cerut o sodă şi un ais (sifon cu gheaţă) cârdului de neamuri care îl aşteptau.

Însă colectivizarea confiscase în Comloş nu numai pământul arabil, caii sau vitele, ci şi zgura şi fileele de la cele două terenuri de tenis din parc, astfel că primul meu american zărit în carne şi oase a folosit suprarealista lui vestimentaţie şi accesoriile doar la drumul inaugural. Nimeni nu a râs de el, nici nu l-a batjocorit, aşa cum fac de obicei comloşenii, ci l-a privit ca pe un fel de extraterestru. Sau ca pe un erou civilizator care, în 1962, a readus acolo, după mai bine de 15 ani, rachete de tenis şi o minge absolut nouă. Iar, pentru copii, guma de mestecat.

Dar pentru a înţelege mai bine ce înseamnă minunile civilizaţiei, citez din Romulus Rusan, America Ogarului cenuşiu : „Acum, după dinner (masa de seară, singura pe care o iau împreună, de aceea puţin festivă), cei doi soţi vor privi o vreme televizorul, făcând trecerile de pe un program pe altul cu un dispozitiv electronic, fără să se mişte din fotoliile în care s-au tolănit”, citeau românii uimiţi pe la sfârşitul anilor 70, când a apărut cartea.

 

Salvează legătura permanentă.

Marcel Tolcea

Marcel Tolcea
Profesor universitar, scriitor, jurnalist. Membru fondator al Societății Timișoara, director fondator al publicațiilor „Sport”, „Sport Vest”, „Fotbal Vest”, „DeWest”. A publicat cărți de poezie, de critică literară, simbolism, comunicare și jurnalism. Rubrici în/la revista „Orizont”, Radio Analog, Radio Campus, Plai cu Boi, TVR Timișoara, Radio Timișoara ș.a. Pagina de blog: La Tolce Vita.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sapte + 6 =