După Eurovision 2018

De jenă, trofeul s-a spart. Am tot ezitat dacă să scriu ori nu rândurile de față. Însă prea tare m-a enervat epilogul, încât n-am rezistat să n-o fac.

Eurovison Song Contest în engleză, Concours Eurovision de la Chanson în franceză sau Concursul muzical Eurovision în româna noastră cea străbună. Nu de alta, dar voiam să fiu sigur că are în titulatură și cuvântul muzică sau vreun derivat al lui. În tinerețe, îl așteptam cu nerăbdare. În afara faptului că era unul dintre puținele spectacole de muzică din Vest transmis de zgârcita televiziune comunistă a acelor ani, oferea și muzică de calitate, lansând nume ce aveau să devină mari staruri, în frunte cu Abba, apoi Sandy Shaw, Cliff Richard, Udo Jürgens, Celine Dion, Johnny Logan, Dschinghis Khan, Bucks Fizz, Peter, Sue and Mark etc. Datorită pasiunii mele pentru sport, mă mai atrăgea și prin spiritul de competiție inter-țări pe care îl emana. După 1990, în urma căderii „cortinei de fier”, desființându-se Interviziunea, Euroviziunea a „înghițit” și țările din estul Bătrânului Continent, devenind astfel o adevărată uniune europeană TV. Așa că, în amintitul concurs muzical au putut pătrunde și acestea. Însă în loc să devină mai interesant, s-a alterat de la an la an. Și nu neapărat din cauza esticelor. Acestora li se poate reproșa doar faptul că au introdus reciprocitățile de vot maxim între țări vecine cu afinități apropiate. Însă politizarea concursului și totodată aservirea acestuia mizeriei numită „political correct” aparține în totalitate prea cuvioșilor vestici. Cu toate acestea am continuat să-l urmăresc, ba mai mult am transmis acest „microb” și fetelor mele care mi s-au alăturat în vizionare încă de când erau micuțe. Adesea am scrâșnit din dinți de nervi, deranjat de nedreptățile pe față făcute prin intermediul unor sisteme de jurizare îndoielnice. De aceea am fost tentat, ba chiar mi-am propus, în mai multe rânduri să-l abandonez, că, slavă Domnului, azi există o mulțime de alte surse de muzică. Cu toate acestea, am cedat aproape de fiecare dată. Dar tot n-am reușit. Motivele pentru care m-a atras, expuse la început, sunt încă bine pironite în conștiința mea afectivă.

Chiar cu două zile înainte de recenta finală din Portugalia, un amic care detestă acest concurs mi-a oferit un răspuns pe cât de scurt, pe atât de concis, prin care și-a motivat repulsia: „M-aștept ca într-o zi să câștige un pitic transsexual evreu cu origini africane, imobilizat într-un cărucior, bolnav de scleroză laterală amiotrofică, care și-a petrecut ultimii ani ai vieții împărțind conserve refugiaților sirieni”. Stupefiat de rezultatul finalei, aceste vorbe ale sale mi-au venit imediat în minte, cât de bine descriu peisajul de astăzi al Eurovision Song Contest. Căci ceea ce s-a întâmplat mi-a depășit orice așteptare sumbră. Cu toate neajunsurile lui de care am pomenit, nu credeam totuși că acest concurs, zice-se de muzică, am arătat titulatura, va promova antiestetica, prostul gust și, cel mai grav, non-muzica. Încă din prima semifinală, când am văzut pentru prima oară piesa Israelului, mi s-a trezit mirarea, cum de o asemenea porcărie a putut ajunge la un concurs care se vrea de anvergură! Pentru o secundă, am fost săgetat de o întrebare-fior, „dacă va câștiga concursul?”, mai ales că aflasem consternat că era printre cele mai bine cotate la casele de pariuri. „A produs multe aberații concursul ăsta, dar să cadă chiar atât de jos nu pot crede”, am încercat eu acest răspuns lăuntric prin care să mă liniștesc. Nefiind un tip încăpățânat, am încercat să-i deschid totuși o poartă a înțelegerii în ziua finalei, că poate, deh, simțul meu artistic nu o fi destul de dezvoltat și o mai avea scăpări. Zadarnic, verdictul meu a rămas neschimbat: TOT O PORCĂRIE. MARE. Iar acel fior de groază mi-a reapărut când în momentul votului televiziunilor vedeam că țopăia pe primele locuri! Totuși, rezultatul final al acestora n-a dus indecența la maxim, încât s-o claseze pe prima poziție, cu toate că și a treia mi se părea ireală. Dar a venit acel așazis vot al telespectatorilor care a decis incredibilul. Am privit concursul în fața televizorului împreună cu mai mulți cunoscuți, oameni cu gusturi muzicale diferite, cu toții însă având aceeași părere față de creația Nettei, că așa o cheamă pe tanti care s-a produs. Și n-am fost singurii. E plin internetul de dezaprobare.

Unii, care au încercat să-i găsească o justificare, ne-au explicat că „a fost o melodie cu mesaj puternic”. Dacă e așa, atunci să se fi dus la Eurovision Message Contest, că în titulatură, așa cum arătam, totuși scrie Song, și asta încă de pe vremea elvețiencei Lys Assia, prima câștigătoare, în 1956. De aceea, muzica ar trebui să fie primordială. Dar hai să vedem și cam ce mesaje mi-a transmis: 1. Că nu mai trebuie să te uiți în oglindă ca să apari pe o scenă, și nici măcar să te mai urci pe cântar; ce siluetă, coafor, într-un cuvânt estetică? Gata cu ele. 2. Nu trebuie să ai cine știe ce voce, dacă atunci când deschizi gura ies sunete, e perfect. Așadar gata și cu lecțiile de canto. 3. Iar la ceea ce înseamnă muzica, termenii „melodie”, „ritm” și „armonie” sunt deja depășiți. Ajunge să faci ca un animal, de preferință pasăre, iar în jurul tău să bată toba și să sufle goarna, iar dacă sunetele le însoțești și cu o gestică pe măsură, succesul e asigurat.

E trist, că un concurs cu greutate cândva, a ajuns terenul de desfășurare al unor grupuri de presiune care vor cu orice preț să-și impună conceptele și „cultura”, subjugând astfel muzica și ideea de concurs. Acești fățarnici care în numele nediscriminării discriminează în jurul lor. Chiar dacă nu sunt dovezi clare și sunt convins că nici nu se va osteni cineva să le caute profesionist din motive „political correct”, mie mi se pare evident că rezultatele sunt măsluite în părțile esențiale. Iar acest lucru mi-este arătat chiar de unele dintre temele abordate cu care s-a câștigat în ultimii ani. Nu voi mai pomeni despre promovarea lgbt care este clară, ci voi exemplifica prin învingătoarea de-acum doi ani, Jamala din Ucraina, care a avut o melodie mediocră în care însă a abordat subiectul deportării tătarilor din Crimeea de către sovietici. Categoric o dramă, așa cum au știut sovieticii să le pricinuiască multora. Însă una-i una, alta-i alta. Dar la acel moment, trebuiau puse tunurile pe Putin și Rusia (nu că ar fi niște uși de biserică), așa încât orice motiv era binevenit în acest sens, motiv bun pentru ca tema respectivă să câștige Eurovision! Dacă ar fi apărut acea melodie prin, să zicem, 2000, nici nu ar fi trecut de semifinale.

La puțin timp după concurs a apărut o știre conform căreia trofeul primit la Lisabona de coana Netta s-a spart. E și ăsta un semn. Până și lui i-a fost jenă.

Salvează legătura permanentă.

Răzvan Toma

Răzvan Toma
Nume: Toma. Prenume: Răzvan. Născut: 08.04.1964 (Bucureşti). Starea civilă: căsătorit, tată a două fete. Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea TCM, secţia Maşini-Unelte. Lucrez în presa sportivă începând din 1986, pe când eram student. Atunci am fost colaborator la cotidianul „Sportul”. La 01.04.1990 am fost angajat la acest cotidian care între timp şi-a schimbat numele în „Gazeta Sporturilor”. În septembrie 1991 am devenit membru fondator al săptămânalului „Fotbal Plus”, unde ulterior am ajuns redactor-şef adjunct. În vara lui 1994 am trecut la „Sportul Românesc” iar la începutul lui 1996 am fost membru fondator la cotidianul „Sport XXI”, unde am fost redactor-șef adjunct. În vara aceluiaşi an m-am reîntors la „Gazeta Sporturilor” unde am stat până în 2003, când s-a făcut permutarea redacţiilor „Gazetei” cu a „ProSport”-ului. De la începutul anului 2004 am devenit liber-profesionist, colaborând cu mai multe publicaţii, agenţii, chiar posturi radio şi TV, fiind specialist în domeniul istoriei şi statisticii fotbalistice. Am fost unul dintre fondatorii, în 1991, al Comisiei de Istorie şi Statistică a FRF, al cărui preşedinte am devenit de la sfârşitul lunii octombrie 2011 până în 2014, atunci când a fost radiată de noua conducere. Am scris sau am făcut parte din colectivele care au realizat mai multe lucrări. Pentru „High-Life-ul Fotbalului European” şi „Fotbal de la A la Z” am fost premiat de Asociaţia Presei Sportive din România. Alte lucrări pe care vreau să le menţionez sunt toate anuarele fotbalului românesc apărute după 1990 (la cele de după 2000 fiind coordonator) ca şi „Istoria Fotbalului Românesc” apărută în 2009, cu prilejul centenarului FRF,. De asemenea am colaborat şi la importante cărţi din fotbalul internaţional, precum „A-Z del Futbol Europeo”, „European Football Yearbook” sau “L’Atlas Mondial du Football”. Am fost corespondentul din România al publicaţiilor „Don Balon” (Spania) şi „A Bola” (Portugalia), ca și al agenției Press Association (Marea Britanie).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


cinci × = 15