Ieri casa campionilor, azi casa văduvelor

Stelist ori nu, pe Ion Voinescu nu aveai cum să nu-l apreciezi pentru tot ceea ce făcuse în carieră, dar și pentru felul lui de a fi. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de corect și de punctual. Probabil că era românul la care era cea mai valabilă acea zicere nemțească „Ein Mann, ein Wort”. Cu toate că gloria ca fotbalist a cunoscut-o în anii comuniști, nu s-a dezis niciodată de perioada primilor săi pași în fotbal pe care i-a făcut în curtea lui Ionel Mociorniță, unul dintre marii capitaliști ai României, înainte ca această biată țară să fie înghițită de „ciuma roșie”. Am avut în mai multe ocazii plăcerea de a-l întâlni și asta de vorbă cu el. Am cunoscut-o și pe soția sa, Elena Voinescu, fost cadru didactic, o doamnă distinsă, agreabilă și respectabilă, lângă care a stat alături aproape 63 de ani, având o frumoasă căsnicie. Două suflete pereche care s-au regăsit rapid.

După ce s-a stins de curând, este adevărat, s-au ținut momente de reculegere la meciurile etapei, s-a pomenit mai des decât în alte cazuri despre dispariția sa, s-au scris rânduri despre el, unele mai din suflet, altele fără. Cu toate acestea, consider că a fost mult prea puțin. Mai puțin decât despre moartea celei care a fost Israela Vodovoz… Deh, așa-i trebuie lui nea „Țop” dacă n-a vrut să devină personaj de tabloid. Sau probabil că dacă ar fi părăsit această lume mai în tinerețe, dispariția sa ar fi atras mult mai mult atenția. Dar mai bine așa, că a putut trăi mult și a putut duce o viață tihnită alături de persoane dragi și oameni care în marea lor majoritate l-au apreciat. Rămânem însă cu aceeași combinație de mirare cu tristețe, cum de alte țări știu să-și aprecieze dar și să-și plângă marile valori, iar noi nu!

Am avut în mai multe ocazii plăcerea de a-l întâlni și discuta cu Ion Voinescu. Am regretat că nu mai trăiau nici tata, nici tata-mare ca să le împărtășesc aceste experiențe, căci îi auzeam, pe când eram un puști, discutând despre el ca despre un Superman. În urmă cu nouă ani, l-am vizitat ultima oară la el acasă, când am realizat un reportaj despre cariera sa, rămânând impresionat când l-am văzut pe cel care cândva sărea ca un resort din bară în bară, călcând acum cu pas greoi și temător în drumul său în a-mi deschide poarta de la curte. Iar în timp ce urcam spre etajul unde locuia, îmi povestea cu un umor amar, că în urmă cu câteva zile din neatenție dar și din slăbiciune se prăvălise pe acele scări, iar aptitudinile de portar îl ajutaseră să cadă în așa fel încât să nu sufere vreo fractură, scăpând doar cu vânătăi și o mare sperietură. Când îmi spunea acele vorbe, îmi amintisem că și după ce ieșise la pensie, abia îi puteai ține pasul atunci când mergeai alături de el pe stradă, energia sa rămânând aproape nealterată. Iar acum… Bătrânețea târzie însă nu ține cont de CV-uri, titluri, cupe, selecții, de alte statistici, nici măcar de faptul că ai dus o viață ponderată, împovărându-te cu cele mai grele cazne chiar atunci când zici că ai driblat-o.

Pomenind despre casa lui Ion Voinescu, aceasta are o poveste interesantă care a mai fost relatată prin presă de-a lungul timpului. Este situată undeva în apropierea Pieței Domenii din Capitală, într-o zonă cu multe vile mari, arătoase. Nici aceasta nu face excepție. Are trei niveluri, pentru că, de fapt, nu aparținea în totalitate lui Ion Voinescu, ci și a încă alți doi foști mari fotbaliști, Vasile Zavoda și Ilie Greavu, fiecare având etajul său. Asocierea este una aparte, dacă la Zavoda și Voinescu era una logică, ambii jucând împreună ani buni la CCA și fiind pe mai departe încadrați în Ministerul Apărării Naționale, Greavu a fost un simbol al Rapidului și niciodată n-a avut vreo tangență cu combinația de culori roșu-albastru. În afara prieteniei care îl lega de cei doi. Astfel, acest trio a hotărât prin anii 70 să construiască această locuință în care aveau să locuiască împreună mult timp, în pace și înțelegere, familiile lor. De aceea, acea vilă mai putea fi numită, fără vreo teamă de a exagera, și casa celor trei campioni. Însă, așa cum spun niște versuri, vine o zi când se va sfârși, iar Greavu a fost primul care a simțit-o, la 31.03.2007 părăsind această lume. L-a urmat Zavoda, la 14.07.2014. Iar acum, după ce la 09.03.2018 s-a dus și Ion Voinescu, această vilă plină de viață și grandoare a ajuns o casă de văduve.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți trei!

Salvează legătura permanentă.

Răzvan Toma

Răzvan Toma
Nume: Toma. Prenume: Răzvan. Născut: 08.04.1964 (Bucureşti). Starea civilă: căsătorit, tată a două fete. Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea TCM, secţia Maşini-Unelte. Lucrez în presa sportivă începând din 1986, pe când eram student. Atunci am fost colaborator la cotidianul „Sportul”. La 01.04.1990 am fost angajat la acest cotidian care între timp şi-a schimbat numele în „Gazeta Sporturilor”. În septembrie 1991 am devenit membru fondator al săptămânalului „Fotbal Plus”, unde ulterior am ajuns redactor-şef adjunct. În vara lui 1994 am trecut la „Sportul Românesc” iar la începutul lui 1996 am fost membru fondator la cotidianul „Sport XXI”, unde am fost redactor-șef adjunct. În vara aceluiaşi an m-am reîntors la „Gazeta Sporturilor” unde am stat până în 2003, când s-a făcut permutarea redacţiilor „Gazetei” cu a „ProSport”-ului. De la începutul anului 2004 am devenit liber-profesionist, colaborând cu mai multe publicaţii, agenţii, chiar posturi radio şi TV, fiind specialist în domeniul istoriei şi statisticii fotbalistice. Am fost unul dintre fondatorii, în 1991, al Comisiei de Istorie şi Statistică a FRF, al cărui preşedinte am devenit de la sfârşitul lunii octombrie 2011 până în 2014, atunci când a fost radiată de noua conducere. Am scris sau am făcut parte din colectivele care au realizat mai multe lucrări. Pentru „High-Life-ul Fotbalului European” şi „Fotbal de la A la Z” am fost premiat de Asociaţia Presei Sportive din România. Alte lucrări pe care vreau să le menţionez sunt toate anuarele fotbalului românesc apărute după 1990 (la cele de după 2000 fiind coordonator) ca şi „Istoria Fotbalului Românesc” apărută în 2009, cu prilejul centenarului FRF,. De asemenea am colaborat şi la importante cărţi din fotbalul internaţional, precum „A-Z del Futbol Europeo”, „European Football Yearbook” sau “L’Atlas Mondial du Football”. Am fost corespondentul din România al publicaţiilor „Don Balon” (Spania) şi „A Bola” (Portugalia), ca și al agenției Press Association (Marea Britanie).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× doi = 12