Marcel Tolcea

Marcel Tolcea
Profesor universitar, scriitor, jurnalist. Membru fondator al Societății Timișoara, director fondator al publicațiilor „Sport”, „Sport Vest”, „Fotbal Vest”, „DeWest”. A publicat cărți de poezie, de critică literară, simbolism, comunicare și jurnalism. Rubrici în/la revista „Orizont”, Radio Analog, Radio Campus, Plai cu Boi, TVR Timișoara, Radio Timișoara ș.a. Pagina de blog: La Tolce Vita.

Libertatea presei este, de fapt, libertatea noastră

Ordonanța de urgență 13 nu a avut doar darul de a trezi poporul român din letargia electorală. Nu a fost doar un duș rece pentru cei care au stat acasă și au permis unora să se proclame vătafii discreționari ai României. Nu, nu a făcut doar asta.

A mai trasat și o linie foarte clară între cele două tipuri de presă : una — aservită și propagatoare de minciuni desfrânate, cealaltă — reactivă și cu conștiința că nu se poate așa. A fost, așadar, și un duș rece pentru presa noastră dominată de mogulii ei. Fiindcă, știți, cu excepția postului DIGI 24 TV, toate celelalte televiziuni, ziare, situri au un patronat cu simpatii politice clare. Dar, ca să nu fiu nedrept față de presa locală, adaug și TION-ul aici, cu patronat indiferent la trânta politică.

Cât de liberă mai este, așadar, presa românească de azi? Grea întrebare. Cert: tot mai puțin onestă, tot mai agresivă, tot mai partizană. Și știu că libertatea presei nu se definește doar prin libertatea de a scrie a jurnaliștilor, dar acest lucru este cel mai vizibil. Nu știu să vă dau un răspuns exact, așadar, dar am impresia că presa românească a avut un an astral, în 1992, care a fost „cel mai liber”, dacă libertatea are grade de comparație. Da, libertatea presei are grade de comparație fiindcă ea, libertatea, nu este definită doar de posibilitatea de publica ceva fără a fi împiedicat sau constrâns. Sau ești liber și a doua zi după ce a publicat ceva împotriva Puterii.

Libertatea de exprimare e definită de o serie de criterii ce se referă la accesul la resurse (economice, informații oficiale), la felul în care sunt tratate în justiție derapajele (insulta, calomnia), la condiția jurnalistului în raport cu patronatul, la raporturile echitabile dintre posturile publice (așa-zisa presă de stat) și cele private. Și, dincolo de aceste criterii, la distanța ce separă modelul liberal (presa vinde orice  marfă ce se cumpără!) și cel al serviciului public ș.a.m.d.  Nu-mi plac citatele, dar nu pot să nu amintesc aici  cuvintele celebrului Joseph Pulitzer, cel care avea să finanţeze primul curs de jurnalistică în cadrul Universităţii Columbia din New York:

„Numai un înalt ideal şi o preocupare scrupuloasă de a acţiona corect, numai cunoaşterea exactă a problemelor în discuţie şi o conştiinţă sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri şi la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public”.

Faine cuvinte, devenite tot mai accentuat vorbe pentru o presă tot mai carnasieră.

Dar, fiindcă tot am deschis robinetul abordărilor legendare, mă gândesc adesea la o observație a lui  Jean François Revel, din „Cunoașterea inutilă”, atunci când e de văzut felul în care libertatea presei, asemenea democrației, se redefinește mereu. Sau ar trebui:

„În perioadele de început ale presei a prevalat libertatea de expresie, pentru că ea forma miza luptei cu puterea vremii, ea reprezenta măsura emanciparii. În mod firesc, preocuparea dominantă a acelor perioade era posibilitatea de a publica, dreptul de a exprima o opinie, independent de valoarea ei. Atât de mult a dominat spiritele această dispută, încât ea a alimentat o confuzie. Confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoşilor şi nebunilor) şi meseria de a informa (care își are propriile constrângeri)”.

Grea misie, greu de făcut, dar un singur lucru e singur: fără libertatea presei, chiar așa tembelă, chioară și șchioapă, lumea liberă ar fi în primejdie de moarte!

Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.