Lumini şi umbre pe San Siro

Week-end-ul trecut am avut bucuria de a vedea un meci pe stadionul San Siro din Milano. Am mai văzut mari stadioane ale lumii, dar San Siro are ceva aparte. În primul rând, are două nume… San Siro îi spun milanezii, iar interiştii îl numesc „Giuseppe Meazza”, după numele marelui fotbalist italian care a îmbrăcat – ironia soartei – tricourile ambelor mari echipe ale oraşului, atâta doar că la Inter a jucat 14 ani, şi-a început şi sfârşit cariera, în vreme ce la Milan a evoluat numai două sezoane. Milan şi Inter au filozofii de viaţă totalmente diferite. Spre exemplu, deşi cele două grupări au vestiare de mărime absolut egală, acestea se deosebesc în întregime. Inter are o banchetă comună, fără locuri distincte, pentru că presidente Moratti vrea ca echipa să fie o familie, egală în toate; dincolo, la Milan, fiecare jucător are o mini-cabină şi un fotoliu al său şi numai al său, iar numele şi numărul apar afişate pe un televizor situat deasupra, pentru că Berlusconi agreează ideea familiei, dar susţine că fiecare membru are un rol diferenţiat şi, în consecinţă, importanţa fiecăruia trebuie individualizată. De gustibus, nu? Până şi zona mixtă e împărţită diferit. Să zicem că Milan joacă acasă. După meci, pe un culoar trec jucătorii, dau sau nu interviuri, iar pe celalalt se află ziariştii, cu blitz-uri şi reportofoane. Săptămâna viitoare, când Inter e amfitrion, cele două culoare se schimbă între ele, jurnaliştii stau unde au trecut jucătorii săptămâna trecută şi viceversa! Şi iar viceversa etapa viitoare, când Milan revine în rol de gazdă…

Nu mai are rost să fac cronica unui meci (Milan – Sampdoria 3-0), al cărui rezultat e ştiut on-line la câteva minute după ce partida s-a terminat. Trebuie să zic doar că am savurat jocul unui grande Seedorf, care, la 35 de ani, e ca vinul. Limpede şi bun.

Stadion grandios, jucători de cinci stele, dar nu e totul super. Am văzut o galerie milaneză care, atunci când nu tuna „Milan!”, de se cutremurau zidurile arenei, n-avea de lucru şi îi spurca pe eternii duşmani. „Interista, cazzo di merda!”, era unul din sloganurile preluate cu bucurie de majoritatea celor 60.000 de plătitori. N-am să mai fac traducerea, având în vedere că suntem deja atât de familiarizaţi cu limba noastră soră de gintă. Hmmm, fie, pentru cei total „afoni” în italiană, expresia de mai sus înseamnă, „interistule, eşti ceva de rahat”, unde ceva înseamnă ceva ce nici hârtia, nici monitorul nu prea suportă. Ca atare, miticii, cărora le place atât de mult să se bălăcărească între ei la fiecare meci, au în Europa civilizată exemple celebre, de anvergură mult mai mare…

Iar exemplele, bune sau rele, trebuie urmate, nu? Băieţi, ţineţio tot aşa, că în câţiva ani sigur îi depăşim pe italieni!

Salvează legătura permanentă.

Ovidiu Forai

Ovidiu Forai
Ce generaţie sunt: Născut la 15 aprilie 1969, în Timişoara (fiu al luptătorului cu acelaşi nume, multiplu campion al României şi participant la JO 1952 - Helsinki). Ce am studiat: Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara (1988-1993) și, mai nou, Istoria, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Marea calitate a unui inginer, m-a învăţat un profesor, e să ştie unde să caute. Prinde bine și la istorie, și la sport!  Ce treabă am în presă: Colaborator la Radio Timişoara (1991, am intrat prin concurs!), apoi, din acelaşi an, colaborator la cotidianul „Timişoara”. Şef al secţiei Sport la „Timişoara” între 1993-1998, redactor la săptămânalul „Focus Vest” (1999-2001), apoi colaborator până în prezent; redactor-şef şi redactor-şef adjunct la cotidianul „Ziua de Vest” (2002-2004). Aşadar, peste 20 de ani de dat cu plăivazu’ şi tastele. Cu ce mă laud: „Jde” mii de articole, desigur, toate bune şi foarte bune, pe bune (); în plus, iniţiator şi realizator al proiectului „Cel mai bun fotbalist din Estul Europei” (1996-2004), titulatură aflată pe site-urile oficiale ale sportivilor laureaţi. Daţi pe Google „Shevchenko” şi „Focus Vest” şi o să găsiţi premiile noastre! Ce mai fac pe lângă presă: Din 2005, lucrez ca inginer în cadrul concernului german Continental (din 2009, sunt inginer de calitate la Contitech Romania SRL). Şi chiar îmi place ce fac... Ce cărţi am scris: Povestiri din mondo-sport, Timişoara, Editura Helicon, 1999; Croazieră pe planeta Fotbal, Timişoara, istorie şi analiză, Editura Eurostampa, 2002; Viaţa ca o tablă de şah, reportaje, Editura Brumar, 2008; Un castel cu vinuri vechi, portrete, memorialistică, Timișoara, Editura Brumar, 2009; ultima, și sper că nu cea din urmă: Biserica Sfântul Gheorghe, prima Catedrală a Timișoarei - monografie istorică, Timișoara, Editura Ariergarda, 2015.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− unu = 4