Mai rămăsese Mannix

Astăzi, dacă ai timp și chef de a te uita la un film, întâmpini ceva dificultăți. Am uitat să precizez, dificultăți de alegere.

Păi să aștepți derularea vreunuia dintre zecile programe pe care le ai la abonamentul de cablu ca să-ți alegi vreunul sau din sutele de programe dacă ai antenă satelit? Sau ca să nu fii stresat de reclamele imbecile, să alegi ceva din sutele de DVD-uri cu filme pe care le-ai tot strâns de-a lungul timpului și încă n-ai apucat să le vezi, de s-au cam prăfuit de când stau nemișcate pe rafturi? Poate ar fi mai bine să cauți puzderia de filme, din toate perioadele și de toate genurile, pe care le găsești pe internet? Și mai intervine ceva, pe care monitor să-l folosești, din camera ta, că-i mai uzual, sau pe-ăla din sufragerie că este mai mare, ori pe cel din bucătărie ca să poți să și servești masa? Așadar, nu-i chiar comod și ca să îți împaci toate opțiunile, va trebui să te organizezi în prealabil pentru a lua câte puțin din fiecare. Bineînțeles că în ziua următoare, asaltat de grijile și treburile cotidiene, planificarea atât de minuțios alcătuită se va pulveriza cât ai clipi în eter.

În copilăria și adolescența mea, generațiile de-atunci au fost ferite de asemenea „griji”. TVR-ul avea doar două programe, 1 și 2, cel din urmă chiar destul de zgârcit. Și nu m-am referit la ultimii ani ai lui Ceaușescu, când înnebunise complet și mai oferea populației numai două ore de emisie și acelea pline de omagii față de „epoca de aur și preamăritul ei conducător”. Cei care stăteau în zone de graniță, cu antene speciale, mai aveau șansa să recepționeze televiziunile țărilor vecine (cei mai norocoși fiind cei din Banat și Oltenia, cu televiziunea iugoslavă, cea mai ofertantă dintre toate celelalte). Revenind la cea a noastră, aceasta îți oferea filme cam așa: luni seara un serial foileton britanic, miercuri seara Telecinemateca cu un film artistic de antologie, vineri seara din când în când câteun serial de aventuri, sâmbătă seara serialul polițist american, iar duminica era ceva mai generoasă, dimineața era unul pentru copii de cele mai multe ori seriale, după-amiaza încă un serial fie de aventură, fie istoric, iar seara un film artistic. Și mai erau reluările la seriale care se dădeau fie dimineața, fie pe programul 2. Și toate astea le priveai la un prăpădit de televizor Rubin, în alb-negru, care avea diagonala mai mică decât cele mai modeste monitoare de azi.

După cum se poate observa, serialele predominau. Și puteau fi numite chiar seriale naționale, căci erau văzute de aproape întreaga noastră populație, astfel încât personajele lor erau cunoscute chiar și în cele mai izolate cătune care fuseseră legate la rețeaua electrică. Aceeași soartă a avut și „Mannix”, care a făcut parte din serialele polițiste de sâmbătă seara. Ca și Sfântul, Incoruptibilii, Kojak, Un șerif la New York, Columbo și alte seriale programate în seara ultimei zile lucrătoare din acea perioadă, și Mannix era foarte popular printre români. N-au fost puțini cei care și-au și botezat băieții Mannix!!! Interpretul său, actorul american Mike Connors, a fost printre ultimii care mai rămăseseră în viață dintre toți ceilalți protagoniști ai serialelor amintite mai înainte. Căci zilele trecute, mai exact pe 26 ianuarie, a spus și el adio acestei lumi, la vârsta de peste 91 de ani, leucemia fiind cauza.

Și acum mi-a rămas în minte imaginea acelui bărbat brunet, prezentabil, simpatic, detectivul particular Joe Mannix, aflat în slujba binelui, care pe lângă faptul că era neînfricat în a restabili legea și dreptatea, împărțea cu dărnicie pumni și picioare personajelor negative, asta când nu sărea dintr-o mașină într-alta, evident când se aflau în mers, sau nu escalada clădiri, pentru a face apoi salturi de pe una pe alta. Însă multe dintre cascadorii și le-a făcut chiar el, motiv pentru care, printre altele, și-a și dizlocat un umăr. Oricum, a fost o producție care dădea bine (și) pentru poporul român, ajutându-l să uite săptămâna nefastă care tocmai se încheia, și totodată să intre într-un mod cât mai plăcut în singura zi de odihnă pe care o avea la dispoziție. N-o pot uita nici pe secretara lui, Peggy Fair, interpretată de Gail Fisher (care ne-a părăsit mai demult, în 2000), tot timpul aranjată și voluntară, drăguță, cu un zâmbet fermecător, care mi-a arătat pentru prima oară în viață că și femeile de culoare pot fi atrăgătoare.

Mike Connors era un pseudonim, numele real al actorului fiind Krekor Ohanian, având rădăcini armenești, fiind văr cu un alt armean celebru, cântărețul francez Charles Aznavour. Chiar și personajul Mannix a fost creeat să aibă origini armenești. Krekor se născuse la 15.08.1925 în Fresno, California, fiind cel mai mic dintre copiii familiei Ohaian. În copilărie a fost mare fan de baschet, motiv pentru care fusese poreclit „Touch”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat înrolat în armata americană, la aviație. După război, s-a înscris la University of California din Los Angeles (UCLA), la drept (mama sa dorind să-l vadă avocat), având însă și o bursă pe baschet. De altfel, regizorul William A. Wellman i-a remarcat expresivitatea feței văzându-l când juca baschet. Așa s-a făcut că a apărut pentru prima oară într-o producție TV, într-un episod al serialului Jukebox Jury, în 1953, sub numele de Touch Connors. A mai fost invitat să participe la alte opt producții, între 1952 și 1957, sub același nume, e drept, în roluri obscure. După 1957 a devenit Mike Connors. Ulterior, cu prilejul unui interviu, el a explicat că ideea de a nu-și folosi numele real, Ohaian, a avut-o un agent din lumea filmului, Henry Willson, acesta motivând că suna asemănător cu cel al unui actor în vogă din acei ani, George O’Hanlon.

Seria Mannix, realizată între 1967 și 1975, l-a făcut cu adevărat celebru. În 1970, pentru acest rol, a fost recompensat cu Globul de Aur pentru cel mai bun actor dintr-un serial dramatic.

Cu toate că a fost un tip care a avut mare succes în rândul sexului frumos, el a avut o singură soție, Mary Lou Willey, cu care a fost căsătorit din 1949 până acum, la moartea sa, așa cum jurase în fața preotului. Împreună cu ea a avut doi copii, un băiat și o fată.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Salvează legătura permanentă.

Răzvan Toma

Răzvan Toma
Nume: Toma. Prenume: Răzvan. Născut: 08.04.1964 (Bucureşti). Starea civilă: căsătorit, tată a două fete. Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea TCM, secţia Maşini-Unelte. Lucrez în presa sportivă începând din 1986, pe când eram student. Atunci am fost colaborator la cotidianul „Sportul”. La 01.04.1990 am fost angajat la acest cotidian care între timp şi-a schimbat numele în „Gazeta Sporturilor”. În septembrie 1991 am devenit membru fondator al săptămânalului „Fotbal Plus”, unde ulterior am ajuns redactor-şef adjunct. În vara lui 1994 am trecut la „Sportul Românesc” iar la începutul lui 1996 am fost membru fondator la cotidianul „Sport XXI”, unde am fost redactor-șef adjunct. În vara aceluiaşi an m-am reîntors la „Gazeta Sporturilor” unde am stat până în 2003, când s-a făcut permutarea redacţiilor „Gazetei” cu a „ProSport”-ului. De la începutul anului 2004 am devenit liber-profesionist, colaborând cu mai multe publicaţii, agenţii, chiar posturi radio şi TV, fiind specialist în domeniul istoriei şi statisticii fotbalistice. Am fost unul dintre fondatorii, în 1991, al Comisiei de Istorie şi Statistică a FRF, al cărui preşedinte am devenit de la sfârşitul lunii octombrie 2011 până în 2014, atunci când a fost radiată de noua conducere. Am scris sau am făcut parte din colectivele care au realizat mai multe lucrări. Pentru „High-Life-ul Fotbalului European” şi „Fotbal de la A la Z” am fost premiat de Asociaţia Presei Sportive din România. Alte lucrări pe care vreau să le menţionez sunt toate anuarele fotbalului românesc apărute după 1990 (la cele de după 2000 fiind coordonator) ca şi „Istoria Fotbalului Românesc” apărută în 2009, cu prilejul centenarului FRF,. De asemenea am colaborat şi la importante cărţi din fotbalul internaţional, precum „A-Z del Futbol Europeo”, „European Football Yearbook” sau “L’Atlas Mondial du Football”. Am fost corespondentul din România al publicaţiilor „Don Balon” (Spania) şi „A Bola” (Portugalia), ca și al agenției Press Association (Marea Britanie).

Comentariile nu sunt permise.