Medaliile juvenile, tot atâtea indicii ale liniilor de urmat

Final de sezon competițional nu tocmai în nota dorințelor grupărilor de seniori ale Municipalității sub înscrisurile SCM Timișoara, ci cu clasări numai cel mult de la locul 4 în jos, semn că inclusiv numeroasa prezență a unor sportivi de peste hotare în loturile respective nu asigură cucerirea medaliilor naționale. În contrast, cu investiții net mai mici, mai multe formații juvenile ale tot atâtor cluburi timișene au urcat pe podiumurile naționale, sugerând cât se poate de elocvent necesitatea imperativă a acordării creditului necesar, plin de semnificații, generațiilor ce vin. Propriilor pepiniere.

Și care pot conferi satisfacții sporite, dacă nu neapărat la nivelul gloriei sportive de ordin major și constant, de cel mai mare interes din punctul de vedere al lumii arenelor, atunci măcar la cel al desăvârșirii unor tineri de ispravă în societate.

Medaliile pe țară au fost magnetizate în cascadă în această primăvară în sporturile juvenile pe echipe, la fileul fetelor de cadetele de la CSM Lugoj, campioane ale României, dar și de elevele de la CSȘ Bega Timișoara, pe locul 3 în turneul final al Diviziei Minivolei, după care  la futsal în Campionatul Național de juniori sub 19 ani, de către CS Informatica Timișoara, pe prima treaptă în turneul final de la Piatra Neamț.

Succesele nu s-au oprit însă aici iar completările au venit zilele trecute în ramuri și mai populare în acest colț de țară, juniorii B de la LPS Banatul revanșându-se în finala Cupei României U17 la fotbal iar juniorii 2 de la SCM Politehnica, așadar și o echipă a ”Municipalității”, triumfând la Târgu Mureș în turneul cu 8 trupe pe semicerc al Campionatului Național de profil sub egida FRH.

Tot atâtea semne ale muncii asidue și mai puțin băgate în seamă a truditorilor de la nivel juvenil, deopotrivă antrenori dedicați și pricepuți cât și juniori talentați, cu spirit competitiv. Timișoara și Timișul continuă așadar să reziste pe cât posibil pe baricadele pasionantelor dispute din arena adolescentină, iar reușitele au darul de a sugera că miza trebuie pusă cu atât mai mult pe acest sector vital. Printr-o selecție continuă, prin stimularea și perfecționarea antrenorilor, prin sprijinirea pe toate căile a dezvoltării sportului juvenil, câte și mai câte. Nu sunt vorbe mari și nici goale.

Prezentul ne este binecunoscut, sub apăsarea improvizațiilor din aproape în aproape, dar viitorul poate fi construit, iar o ajustare a viziunilor și strategiei de ordin general este mai mult decât necesară. Pe când amânările în acest sens nu ajută nimănui.

Căci, oricât de prosper ai fi, nu poți fi performant axându-te la nesfârșit și în mare măsură pe importuri, cu atât mai mult cu cât sumele necesare pentru remunerarea unui sportiv crescut de alții ar fi suficiente pentru a ține în viață un întreg sezon cel puțin o formație juvenilă. Și bineînțeles că nimeni nu este absurd să se împotrivească aducerii jucătorilor străini sau ai unora autohtoni din alte centre sportive ale țării, dar mai cu măsură, într-o notă mai bine calibrată și prin prisma unui eficient raport valoare – costuri.

Viziunea și dinspre Municipalitate a celor care se ocupă de destinele sportului de pe Bega tinde a se agăța de reflexul achiziționării ca regulă principală și de bază a sportivilor din afara Timișoarei, văzută din aceeași perspectivă drept o condiție de căpătâi ca respectivele formații să aspire la performanțe pe plan intern, dar s-a dovedit în repetate rânduri și cel mai adesea că asemenea cooptări n-au dat pe deplin satisfacție și mai ales cu greu au putut fi suportate în plan financiar. Mai degrabă s-au salvat aparențele dar restanțele financiare au fost la ordinea zilei, subiect răsuflând sau nu în presă.  

S-a încheiat un sezon competițional cu pierderi de echipe și neajunsuri de ordin general în bătătura sportului timișean, dar și în cursul căruia au erupt exemple că s-ar putea proceda și altfel. Unul, elocvent, a răzbătut din futsal, unde lamentările în jurul destrămării în plină campanie a efectivului cu străini al campioanei naționale la zi CS Informatica a atins cote de parcă ar fi căzut cerul peste Bega. Nu trecea însă nici o jumătate de an și echipa de juniori a clubului cucerea atât Cupa României U19 cât și titlul național la aceeași grupă de vârstă, după ce adolescenților li se oferea botezul focului și în porțiunea de sezon din 2019 a Ligii 1 a seniorilor, după despărțirile din iarnă.

Bineînțeles că prezența străinilor de valoare a concurat decisiv la ascensiunea Informaticii spre vârful futsalului intern, dar varianta nu era sustenabilă în timp, ci doar pe termen scurt, dat fiind presiunea constrângerilor de factură financiară. Practic s-a cumpărat oarecum calea spre succes dar și traiectoria pe baze artificiale nu putea fi decât meteorică, devenind ca și imposibilă în absența unei fundații organice. La care s-a apelat în cele din urmă, cale mai sănătoasă de urmat, deși mai anevoioasă și fără nici o garanție a roadelor în timp. Perseverența în regim de continuitate este însă un ingredient esențial pentru a spera la consolidări și roade.

Un alt exemplu sugestiv, desăvârșit tot în plină campanie 2018-2019, a răzbătut din voleiul feminin timișorean, UVT Agroland retrăgându-se complet din scena la fileu cu ceea ce mai rămăsese dintr-un demers inițial dătător de speranțe. Se pleca perfect la drum, pe baze sănătoase și adecvate, altfel decât de obicei, cu echipe pe palierele juvenile de vârstă, dar se continua printr-o forțare și grăbire ”pe repede înainte” a promovării în elită a garniturii de senioare, fără a se mai aștepta răbdător și cumpătat, într-o notă de necesară temporizare, creșterea în timp a generațiilor adolescentine, bază a întregului eșafodaj. Din contră, pentru a se finanța aducerea unor străine mai mult sau mai puțin fără orizont, dar din toate cele 4 zări, s-a renunțat treptat la toate formațiile juvenile ale clubului, așa încât, dintr-un proiect exemplar, totul a derapat spre unul standard, tipic și de ordin comun, în nota obișnuită a deșertăciunii sportului intern. În doar câțiva ani, de la o promițătoare lansare de la baze, s-a ajuns la încă o dispariție totală de pe scenă, prin echipa de senioare, căci atât mai rămăsese din întregul proiect, ceea ce spune absolut totul…

Dar iată că în paralel, fără a forța nota achizițiilor externe, Lugojul și-a asigurat continuitatea și pentru cel de-al zecelea sezon în Divizia A1, punctată și printr-o calificare în premieră în cupele europene, în vreme ce ”pepiniera” CSȘ s-a calificat în turneele finale ale tuturor celor 4 categorii de vârstă ale fetelor, unul și câștigându-l, la cadete. Sugestiv, în sensul că o mai largă viziune a lucrurilor, cu o mai ponderată și echilibrată strategie, înclinată spre valurile de mâine și fără excese în direcția primei echipe, poate asigura supraviețuirea și în cele mai învolburate ape.

Sunt cazuri și cazuri, dând exemple, dar discuția de ordin general este aceeași.

Și astfel am ajuns la grupările Municipalității, în cazul cărora clasările în ierarhiile finale ale elitei seniorilor au fost mai degrabă în recul de la un sezon la altul, în special în sportul cu balonul oval. Două înfrângeri la capăt de drum, acasă în semifinale și cu 20-19 în finala mică la ”bronz” de la Bârlad, într-o altă încleștare cu cântec cu CSM București, au lăsat-o pe Timișoara Saracens în premieră în afara podiumului Superligii de la relansarea elitei în 2011. Nici locul 4 nu-i un capăt de țară după 5 titluri câștigate din 2012 încoace și alte două clasări pe poziția a treia, dar ratarea tuturor bornelor primăverii, și în finala Cupei României respectiv pe frontul internațional spre Challenge Cup, o pălărie oricum mult prea mare pentru bănățeni, indică alunecarea spre cel mai inferior punct al traiectoriei fostei campioane în deceniul în curs. Ca parte bună a lucrurilor, prin utilizarea celui mai mare număr de tineri jucători din toți acești ani, într-o oarecare ajustare a balanței pe axa sânge proaspăt autohton – ”cavalerie străină”, dar fără a putea masca o evidență ce te pune pe gânduri, și anume că prețul menținerii ștachetei la nivel înalt în Superliga și în general la seniori a fost cât se poate de mare, fără ca în paralel, în toate aceste opt sezoane în noul format al elitei, să se contureze la baza clubului și un eficient centru juvenil. Prin 2011 se vorbea că deja în acest deceniu convocatorul primilor 23 va ajunge să dețină mai bine de jumătate dintre componenți ca tineri rugbiști autohtoni, tinzând spre 80%, dar în 2019 s-a alunecat spre cel mai dificil moment al grupării din Ronaț, fără trofee, dar mai ales, esențial, fără o ”pepinieră” consolidată.

Ultim aspect definitoriu. Iar în cazul în care lucrurile ar fi stat altfel, privirea retrospectivă peste acești 8 ani și jumătate n-ar fi adus în discuție și aspectul unor timpi morți, unui tempo pierdut, unui start ca și ratat de a lansa în forță o necesară ”pepinieră”. Au apărut ceva medalii juvenile în acești ani iar absolvirea unei generații s-a lăsat cu aur la nivel național, dar nu s-a pus în mișcare o continuă bandă de producție, cu zale pe categorii de vârstă.

În consecință, cu toate marile eforturi ale conservării supremației la seniori, nici demersul din Ronaț nu este un exemplu al sustenabilității în timp, ci mai degrabă un proiect consolidat la vârf, însă nu pe baze și fundații organice, ceea ce știrbește din meritele inițiativei. Infuzia de capital pentru achiziționarea de jucători în special din emisfera sudică dar și de internaționali autohtoni merita completată printr-o consolidare treptată a centrului juvenil, ori acest tronson n-a avut aceeași trecere, ceea ce constrânge clubul în a se axa și pe mai departe pe investiții sub formă de importuri în zona primei echipe, deloc facil efort anual. Și ar putea fi oare astfel perpetuat la nesfârșit, în absența unei ”pepiniere” productive? Foarte greu de crezut.

Iar tocmai aceste așteptări, legate de obținerea gloriei sportive la seniori, performanțe asociate ideatic obligativității cooptării de jucători străini sau de rang din arena internă, îngreunează indirect și implicit dezvoltarea organică a ”pepinierelor”, în care trebuie investit.

Iar până nu se va înțelege și conștientiza că respectivele ”pepiniere” înseamnă mai mult decât o eventuală șansă și pentru tineri ai locului sau din zonă, ci și o miză și pe sănătate și prin educație sportivă a comunității de pe Bega, prin intermediul lumii arenelor, așadar cu mai mari implicații și semnificații simbolice, nici nu se va putea pune altfel problema în această mereu nesfârșită tevatură pe seama obligativității aducerii de străini pentru aspirarea la țeluri înalte.

Să fie cooptați și străini pe Bega, dar prin prisma anumitor achiziții nefaste, care nu pot fi negate în decursul acestor ani, să se și deducă aspectul că o mai mare chibzuință la cumpărare ar facilita consolidarea în paralel a ”pepinierelor”, cu alte cuvinte că nu chiar toți acei străini doriți trebuie neapărat și aduși, o linie mai strictă în acest sens deschizând noi căi unei dezvoltări organice a bazelor locale. Măcar parte din cheltuielile net mai mari cu străinii, la unele dintre acestea putându-se renunța, să fie redirecționate spre echipele de juniori ai locului.  

Acest ”nu se poate altfel” când vine vorba de aducerea străinilor echivalează cu un blocaj în fața unor noi abordări și tendințe. Ba s-ar putea cât se poate de bine, dacă tot ne-am lămurit pe linia importurilor că oricum succesul nu e garantat.

Mai mult, în cazul baschetului masculin, Timișoara s-a fript chiar și mai rău, actualul SCM rămânând cu datorii pe umeri și intrând în colimatorul FIBA de pe urma exersării aceluiași reflex al lui ”nu se poate altfel”. De fapt, problemele au apărut strict pe fondul ignorării unui aspect cheie, și anume că nu prea s-a ținut cont de cât de lungă e plapuma, apelându-se la promisiuni fără acoperire pe adresa mai multor sportivi străini, pe baza unor calcule și estimări de domeniul ficțiunii. Pe care bugetul Municipalității nu le-a putut onora, semn că și fondurile achitate de contribuabili au limitele lor și nu pot fi balonate din pix. Dar mai ales nu pot fi batjocorite prin risipire de nesăbuiți administratori.

De fapt, sportul competițional asistat social sub oblăduirea Municipalității este oricum anacronic și echivalent frecției la piciorul de lemn, o incompatibilitate în raport cu ideea de profesionism, în plus și la cheremul pârghiilor imixtiunii politicului, sferă care doar își închipuie că se pricepe și la așa ceva, dar mai mult încurcă borcanele. Și în orice caz nu înțelege esența fenomenului.

Fie însă și lăsând la o parte acest aspect oricum vital, finanțarea este canalizată pe baza unei viziuni defetiste pe termen lung, erodând resursele locale pe linia unor achiziții de peste hotare, în speranța magnetizării gloriei sportive dar prin a neglija indirect importanta componentă a sectorului juvenil.

La urma urmei, seniorii de la SCM au depășit așteptările prin a încheia sezonul pe locul 6, întrecuți fiind la final de argeșeni cu 72-79 în meciul decisiv acasă pentru prinderea poziției a cincea, așteptări depășite în raport cu situația mai mult decât delicată din punct de vedere financiar a grupării de baschet masculin. Însă, la o privire de ansamblu, stăruința peste ani în direcția unor viziuni și strategii care au asociat posibilitatea obținerii titlului cu cooptarea cât mai multor străini, titlu ca o Fata Morgana, n-a dus la mai nimic bun, ci în cele din urmă la tot mai mari datorii, completate de penalizări și amenzi, dar și la situații stânjenitoare. N-a mers vorba doar în țară, ci și peste hotare.

A greși este uman, dar a persevera în eroare indică și altceva, semn că o schimbare de macaz ar fi imperios necesară. Ceva mai bine în acest sens și cu pași înainte s-a repoziționat de dată recentă secția de handbal masculin, iar roadele au și venit cu vârf și îndesat, juniorii 2 de la SCM Politehnica luând duminică titlul național la Târgu Mureș, în primul lor sezon la această categorie și tocmai în dauna lui CSM București, după ce anul trecut se clasau pe 4 la juniori 3, o evidentă ascensiune după startul generației de la nivelul minihandbal, la LPS Banatul. Semn că se poate, cale de urmat.

S-a lansat în 2019 în oraș și un centru olimpic de pregătire pe semicercul juvenil al băieților, un alt reper prin prisma căruia alb-violetul prim-divizionar poate spera la mai mult și prin miza pe tineri, nu doar pe filiera străină sau a repatrierii consacraților locului. Toți conducătorii sunt conștienți că și prin investirea în viitoarele generații pot aspira la mai mult și mai ales la o necesară continuitate în regim de cultivare a identității și asocierii cu valorile locale, dar puțini au temeritatea de a și aplica asemenea proiecte, majoritatea gripându-se de frica ratării rezultatelor imediate.

Într-adevăr, seniorii ”violeți” au încheiat în recul de la o ediție la alta, abia menținându-și după play-off locul 7 adjudecat în sezonul regular, campania fiind salvată de câștigarea Cupei României, dar redirecționarea unor eforturi spre sectorul juvenil le conferă noi perspective, orizonturi mai însuflețitoare. Măcar s-a pornit ceva iar rezultatele au și început să apară, dătătoare de speranțe, cu mențiunea că ar fi loc de mult mai bine ca număr de echipe juvenile ale secției, dar și resursele financiare și umane sunt limitate.

În concluzie, câteva aspecte definitorii au prins un mai apăsat contur în sezonul 2018/9, conferind o impresie de ordin general peste ultimii ani deja scurși. Și anume că Timișoara nu-și prea poate permite cu adevărat menținerea de durată a unor garnituri croite la titlu, formații pentru care s-au făcut totuși mari eforturi în sensul conturării unor loturi cu aspirații și care la rândul lor au depășit pe alocuri așteptările, asta mai ales în raport cu cele alocate sportului în capitala Banatului, sacrificii implicând însă susținerea subdimensionată a vitalului sector juvenil. Care a demonstrat însă și în aceste condiții că poate fi performant, semn că pe Bega încă se ”produce”, că există tineri talentați, instruiți de antrenori dedicați. Triumfuri sugerând că investițiile în generațiile viitoare merită impulsionate, dacă altfel nu se poate fie și printr-o ciuntire cât de cât a bugetelor seniorilor, oricât de semnificativ ar fi riscul alunecării ierarhice în clasamentele elitei.

Căci dacă s-au obținut de exemplu locurile 4, 6 și 7 cu o pleiadă de străini sau jucători de prin țară, atunci de ce nu s-ar putea măcar menține pozițiile nu chiar cu tot atâția în loturi, într-o mai eficientă primenire și filtrare!? O ajustare a raportului investițiilor Timișoarei sportive în ramurile pe echipe între seniorii primei garnituri și sectorul juvenil ar fi benefică în timp, ar oferi un punct de pornire de la un numitor comun.                           

       

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


8 − = trei