Nea Gioca nu mai e!

În plină iarnă revenită pe meleagurile României, când fulguia și bătea vântul pe străzile Bucureștiului, pe data de 23.03.2018, și-a luat adio de la această lume cel care a fost Gheorghe Glișici, sau „Gioca” după diminutivul cu care era cunoscut de mai toată lumea. Și asta la doar două luni după ce se stinsese draga lui soție, doamna Zagorca, alături de care trăise împreună mulți ani fericiți.

Născut la 16.11.1929, la Denta, o localitate din județul Timiș, Gioca Glișici a fost de mic îndrăgostit de fotbal. Etnic sârb, a jucat prima oară fotbal în mod organizat în țara vecină de la sud-vest, pe când încă era puști, la Dinamo Pančevo, unde l-a avut antrenor pe un fost mare internațional iugoslav, Blagoje Marjanović. În 1947, când a revenit în țară, a fost legitimat la juniorii Ripensiei, cu care a izbutit să câștige titlul național în ediția 1947/48. Evolua pe postul de extremă stânga, lovind la fel de bine balonul cu ambele picioare. Nu a avut aceleași rezultate și la seniori, căci a preferat cartea. Intrat la Facultatea de Mine, care pe-atunci era la Timișoara, în acea perioadă fotbaliștii nu beneficiau de nicio clemență din partea profesorilor, existând cazuri în care dintr-o grupă care avea 15 studenți, din care 12 erau fotbaliști, la final doar trei să izbutească să treacă anul universitar. A fost coleg de grupă cu tatăl meu, ei făcând parte din prima generație de topografi din România. Astfel, a jucat puțin la nivelul primului eșalon, după Știința Timișoara în timpul facultății, la Flacăra Ploiești, iar în Divizia B la Flacăra Târgoviște, de fapt locurile unde se afla cu serviciul. După un stagiu la Petroșani, avea să se mute definitiv în București, unde a lucrat până aproape de pensionare la Metale Rare. Dragostea de fotbal însă i-a rămas înșurubată, așa că a stat în permanență aproape de fenomen.

Apropo de această pasiune a sa pentru sportul-rege, mi-a povestit o întâmplare interesantă din viața lui. În anii 70, a lucrat o perioadă de câțiva ani în Chile, unde a fost împreună cu toată familia, adică soția și cei doi copii. A prins acolo și celebra lovitură de stat din septembrie 1973, când președintele marxist Salvador Allende a fost ucis, puterea fiind preluată de Augusto Pinochet. Mi-a spus lucruri inedite despre acele evenimente, pe care nu le-am văzut scrise pe nicăieri. Fiind foarte bine pregătit în meseria sa, înspre finalul perioadei în țara sud-americană, a primit de la un antreprenor o ofertă tentantă financiar de a lucra în Canada. Asta însemna să nu se mai întoarcă în România și să-și continue activitatea, viața chiar, în Țara Frunzei de Arțar. Luat oarecum pe nepregătite, i-a răspuns respectivului că îi este greu, deoarece este împreună cu familia și locuiesc într-o casă mare, în care are foarte multe lucruri de care n-ar vrea să se despartă, că îi va fi greu să le strângă și că nu știe cum să le ia etc. La care, interlocutorul său, i-a spus că dacă se hotărește să lucreze pentru el, într-un interval de timp cât mai scurt va sosi în Chile un vapor, care îi va transporta în Canada… toată casa. A cumpănit o săptămână, și în cele din urmă l-a refuzat. Motivul: nu s-a putut rupe definitiv de fotbalul din România. La întoarcerea în țară, securistul intreprinderii la care lucra, cu care se cunoștea foarte bine fiind foști colegi de facultate, i-a șoptit la ureche, când s-au revăzut: „Băi Gioca, de ce te-ai întors? Ești ori prost, ori nebun!”

Alături de Gioca Glișici, la Timișoara, 20 iulie 1996

Cu toate acestea, a avut parte de o viață frumoasă și după întoarcerea în țară, având o frumoasă familie, un loc de muncă bun și totodată fiind permanent aproape de fotbalul pe care l-a iubit atâta. A activat ani buni ca observator federal, fiind la un moment dat și vicepreședinte al Comisiei de Disciplină a FRF. În afară de familie și fotbal, mai avea două slăbiciuni: Politehnica Timișoara și națiunea sârbă. Membru marcant al Uniunii Sârbilor din România, a luat adesea poziție față de atacurile NATO asupra Serbiei, de la care chiar mâine se vor împlini 19 ani.

Totodată, cocheta și cu publicistica sportivă, având numeroase articole legate mai ales de fotbalul iugoslav. De fapt, atunci când exista câteo confruntare fotbalistică româno-iugoslavă, era în mijlocul evenimentului din toate punctele de vedere (translator, ghid, ziarist, oficial), căci toată lumea apela la el. A acționat și în mod invers, transmițând și în țara vecină informații despre fotbalul nostru, fiind ani buni corespondent al cotidianului „Sport” din Belgrad.

Așa cum am afirmat mai sus, mi-a fost cu atât mai drag, cu cât fusese coleg, și chiar unul apropiat, cu regretatul meu tată. Astfel, atunci când mă aflam alături de el, simțeam că în preajmă se afla și tata, de care îmi era și îmi este adesea foarte dor, el părăsind această lume în septembrie 1989. Totodată am avut plăcerea ca la săptămânalul „Sport Plus” să fiu și eu coleg cu fata lui nea Gioca, Slavița, o femeie admirabilă, care iată trece acum prin momente foarte grele, pierzându-și ambii părinți într-un interval atât de scurt și într-un moment necruțător al climei.

Condoleanțe familiei îndoliate și Dumnezeu să te odihnească dragă nea Gioca!

Salvează legătura permanentă.

Răzvan Toma

Răzvan Toma
Nume: Toma. Prenume: Răzvan. Născut: 08.04.1964 (Bucureşti). Starea civilă: căsătorit, tată a două fete. Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea TCM, secţia Maşini-Unelte. Lucrez în presa sportivă începând din 1986, pe când eram student. Atunci am fost colaborator la cotidianul „Sportul”. La 01.04.1990 am fost angajat la acest cotidian care între timp şi-a schimbat numele în „Gazeta Sporturilor”. În septembrie 1991 am devenit membru fondator al săptămânalului „Fotbal Plus”, unde ulterior am ajuns redactor-şef adjunct. În vara lui 1994 am trecut la „Sportul Românesc” iar la începutul lui 1996 am fost membru fondator la cotidianul „Sport XXI”, unde am fost redactor-șef adjunct. În vara aceluiaşi an m-am reîntors la „Gazeta Sporturilor” unde am stat până în 2003, când s-a făcut permutarea redacţiilor „Gazetei” cu a „ProSport”-ului. De la începutul anului 2004 am devenit liber-profesionist, colaborând cu mai multe publicaţii, agenţii, chiar posturi radio şi TV, fiind specialist în domeniul istoriei şi statisticii fotbalistice. Am fost unul dintre fondatorii, în 1991, al Comisiei de Istorie şi Statistică a FRF, al cărui preşedinte am devenit de la sfârşitul lunii octombrie 2011 până în 2014, atunci când a fost radiată de noua conducere. Am scris sau am făcut parte din colectivele care au realizat mai multe lucrări. Pentru „High-Life-ul Fotbalului European” şi „Fotbal de la A la Z” am fost premiat de Asociaţia Presei Sportive din România. Alte lucrări pe care vreau să le menţionez sunt toate anuarele fotbalului românesc apărute după 1990 (la cele de după 2000 fiind coordonator) ca şi „Istoria Fotbalului Românesc” apărută în 2009, cu prilejul centenarului FRF,. De asemenea am colaborat şi la importante cărţi din fotbalul internaţional, precum „A-Z del Futbol Europeo”, „European Football Yearbook” sau “L’Atlas Mondial du Football”. Am fost corespondentul din România al publicaţiilor „Don Balon” (Spania) şi „A Bola” (Portugalia), ca și al agenției Press Association (Marea Britanie).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− 1 = trei