Nevoia de a fi trași de mânecă

N-ai cum să nu-ți amintești splendoarea zilelor hibernale de altădată, ale copilăriei, îmbelșugate în zăpadă, săniuța zburând pe panta intrării dinspre Băile Neptun în fostul Parcul Poporului sau pe cea unde este amplasat acum amfiteatrul din Parcul Copiilor, iar ori de câte ori ninsoarea mai dă totuși încă târcoale, reînvie subit și acea bucurie ca-n povești, iarna pe uliță, spulberând pentru o clipă vaga senzație a unei oarecare impurități, căci, da!, parcă nici neaua din aglomerațiile urbane ale anului 2018 nu mai are albul intens și imaculat al altor vremuri. Ar fi acel ceva nedefinit și greu perceptibil dar iremediabil pierdut sub apăsarea poluării…

Și-mi zic că, deși întârziată de astă dată, iarna să poftească în a-și face de cap fie și de Mărțișor, spre spartul târgului, să-și intre anotimpul pe deplin în drepturi, cu darul de a ne reaminti esența lucrurilor, rătăcită în răscolitul banal cotidian.

Căci nu ne împotrivim progresului, enunțat cândva de la tribune sub forma propășirii și dezvoltării multilaterale spre cele mai înalte culmi de civilizație, dar nici nu putem uita că, mai presus de recentele tendințe ale oamenilor de a se lăsa absorbiți și acaparați de tehnologia modernă, în voia sorții în ceea ce privește alterarea unor percepții și repere de bază, tronează inconfundabil măreția solemnă a naturii. Care ne înghiontește din când în când, mai aspru sau doar tachinându-ne, prin a-i sugera omului orânduirea lucrurilor și că rămâne totuși la cheremul ei, cu toată tehnologia tot mai adesea folosită și pentru a o influența. Artificialul asediază naturalul, perturbându-l, dar nu-l îmblânzește, ci eventual îl alterează tocmai în detrimentul traiului firesc pe pământ.

Care s-ar traduce printr-un aspect fundamental, cel al comuniunii omului cu natura, tot mai căzut în derizoriu și trecut cu vederea, ca și întemnițat odată cu înmulțirea și extinderea comunităților urbane, etalon dând tonul unor tendințe direcționate spre a pava, semnaliza și ”stropi” tot mai multe petece de pământ.

Societatea mileniului III, tot mai deconectată de la firescul comuniunii cu natura dar în schimb cuplată pe zi ce trece mai abitir la artificialul tehnologiei, utilă până în punctul din care s-ar putea întoarce cu arme și muniție împotriva utilizatorilor ei, se apropie tiptil de stadiul la care atât mentalul cât și spiritualul sufletesc tind a-i deveni sintetice, plasticizate, amplificând o disonanță cognitivă cu consecințe ca atare, nu de pe-o zi pe alta dar nici într-un viitor foarte îndepărtat.

Nu putem generaliza, existând și unele națiuni respectiv numeroase comunități care intuiesc impactul potențialelor urmări survenite din joaca îndrăcită cu natura și acționează constant prin a se îngriji de fiecare metru pătrat, fie și proaspăt călcat în folosul omului, dar în cazul dureros al societății românești sunt la tot pasul semnele unei deșănțate și impetuoase trânte cu natura, asaltată fără nici cel mai mic discernământ, fără uzitarea filtrului rațiunii.

O calamitate românească a mileniului III nu este de ordin natural, ci indusă de implacabilul dezastru ecologic, însămânțând furtună cu o nonșalanță și ignoranță care sună a pierzanie.

Câtă frunză, câtă iarbă, sunt înțesate de resturile utilizatorilor nesăbuiți, produse artificiale, iar susurul apelor de munte este de-acum mai mult un vaiet, frunza și iarba căzând în plus pradă progresului căruia nu ne opunem, colea încă un spațiu comercial, dincolo unul de producție. Și tot așa, până la înnoptat, când, vorba băștinașilor din continentul nord-american, după ce ultimul copac va fi fost demult tăiat, ultimul pește mâncat și ultimul fuior de apă otrăvit, vei realiza că bancnotele nu sunt comestibile.

Și de-aceea este mană cerească necesitatea de a mai fi trași de mânecă, atât cât mai are suflu și natura, întru încercarea de a-i readuce pe tot mai mulți în simțiri și cu picioarele pe pământ. O tentativă ca și imposibilă, dat fiind inconștientul apetit în creștere al tot mai multora, plini de sine și arogant jucându-se cu indiferență minut cu minut de-a Dumnezeu, de a tinde să devină perfecții utilizatori și consumatori fideli și compleți ai roadelor tehnologiei și produselor de tot felul, într-o tot mai mare disociere de firesc și comuniunea cu natura. De care ar vrea parcă să se imunizeze, la cât de imaculați precum scoși din cutie se împopoțonează tot mai mulți. Vedeam cu ochii minții acum nici 20 de ani, pe seama urmelor deloc feline dar de tocuri de-a curmezișul pârtiei, ceea ce constați acum supurând pe breaking news, cum că bieții salvamontiști au ajuns cărăuși de la înălțime de sacoșe și geamantane ale lăcustelor magnetizate de acest al câtelea oare domeniu liberalizat și comercializat, turismul, un fel de sherpa pentru cei în contradicție pe relația pofte – vârf montan.

Și nici nu pot fi puși la punct în a-și veni în fire pe coordonata asocierii firești, tocmai pentru că îngustimea orizonturilor percepției nu le îngăduie exercițiul mental de absorbție al unui întreg al lucrurilor care nu se raportează strict doar la narcisismul ce le este alimentat pe diverse căi și la imediatul supraviețuirii permanentei stări de criză pe nume menținerea cu sârg a impresiilor și pretențiilor.

Ne-am îndepărtat tot mai mult de momentul din care s-a lansat eronata deducție cum că omului i s-ar cuveni toate cele, fără pic de recunoștință și mai ales reverență în fața naturii, pe care ar trebui s-o prețuiască precum într-un joc al dragostei și iubirii, nu doar cu scop de exploatare, așa încât măcar în asemenea momente, în care mersul lucrurilor conform programului creionat de societate este oarecum perturbat, de exemplu cu școli sau drumuri închise ori etape fotbalistice amânate dat fiind starea vremii, să mai fim totuși încercați de vagi senzații ale unei mai profunde înțelegeri a relației firești pe axa locuitor – cadru natural.

Puțin respect de sine în plus, dar unul sănătos și nu de fațadă, cel al falsei mândrii deșarte, ar fi necesar pentru impregnarea unei amprente morale în trecerea noastră pe-aici, și nu una a mizeriei, căci n-am făurit pământul acesta, nu suntem nicidecum buricul său și mai ales îl avem de lăsat moștenire măcar la fel de neîntinat generațiilor viitoare.

Poate doar asprimea conferită uneori de natură ne mai poate induce parte din dozele de smerenie în a fi umili în fața măreției sale, atribute de care omul modern s-a cam lepădat în ritmul în care și-a deversat și mizeria morală sub forma resturilor vremelnicei sale treceri pe pământ.

În plan sportiv, gheață la malul arenei fotbalistice, fără jocuri oficiale la sfârșitul acestei săptămâni, amânate cu o săptămână la startul fazei pe grupe valorice în Liga 1 și lăsate ca rundă intermediară pe 28 martie în Liga 2 și Liga 3, eșaloane inferioare în care la sfârșitul săptămânii viitoare se vor desfășura partidele programate inițial pentru acea dată.

 

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Mihai Comşulea

Mihai Comşulea
Timișorean născut în ianuarie 1973, fiu de sportiv în orientare turistică. Dus de la vârsta grădiniței la jocurile lui ”Poli”, pe ”1 Mai” și în ”Olimpia”, dar și prin deplasări. Absolvent de ”C.D. Loga” și al Universității ”Politehnica”, promoția 1996, pe când conturam deja 4 ani în presa scrisă sportivă, în ”Sport Vest” și ”Fotbal Vest”, la începuturi despre fotbalul britanic. Experimentat ulterior la fața locului, de la finale pe Wembley până pe cele mai cochete arene. Una dintre cărțile de fotbal, compilate în insulă. Peste ani, colaborări periodice sau punctuale în presa scrisă, națională și internațională, TV și radio. Legitimat din 2005 la gruparea atletică Serpentine RC London, participant activ la numeroase competiții de anduranță și implicat în acțiuni caritabile. Lansator Sporttim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sapte × = 42