Un Englez mă caută…

…deunăzi.

– M-am întors din Anglia, se împlinesc 10 ani de cînd a murit Duki, m-am însurat, nu mai am loc la Fotbal Vest.

Hopa, ce-i asta? Rebus eliptic anagramat? Mihai Comşulea ăsta vorbeşte aşa cum scrie, ezoteric.

– Aşa că trebuie să scot un ziar. Online.

Aha, devine ceva mai clar, deşi…

– Eu ce treabă am cu asta?

– Păi să scrieţi ceva, un editorial.

– Măi Mişule, măi Mike, eu n-am mai făcut treaba asta de nici nu mai ştiu cînd, plus că fenomenul mă depăşeşte, nu mai ştiu cum arată un stadion live…

– Păi nici nu e nevoie, vă daţi cu părerea din experienţă – pune Mişulică în funcţiune periuţa.

Deci, pe scurt, o să fie un ziar on-line, despre sportul timişan, care va pune reflectoarele şi pe sporturile şi sportivii din umbră, şi pot scrie despre orice. Din experienţă…?!

– Dacă-i aşa, de ce nu mergi la Marcel Tolcea? Mai ales că nu există în Timişoara lansare , vernisaj, ziar sau post de radio sau TV noi, la care să nu fie invitat. Şi să nu participe.

– Da, dar el nu se pricepe la sport – îl jigneşte Mişu pe efervescentul filolog.

– Nu contează, nu contează, trei-patru calambururi, cinci-şase metafore şi gata articolul. Ce, ăia de la televiziunile de sport, de exemplu, se pricep mai mult?

Însă Mişu rămîne ferm, cum îi stă bine unui patron. Şi-atunci, în loc să rumeg problema ardeleneşte, scap porumbelu’:

– Bine, ca să nu zici că nu încurajez tînăra iniţiativă, pentru început mă bag, I’m in – îi arăt eu lui Mike că şi noi, ăştia rămaşi acasă, ştim englezeşte. Dar nu ştiu cît o să continui. Sînt bătrîn…

***

Eh, şi pleacă Englezul…

…şi eu rămîn să vorbesc singur: cine m-a pus să zic da, ce-o să scriu? Nu că n-ar fi subiecte: arbitrii români – au sau nu valoare, sînt ei sau nu victimele conducătorilor de cluburi şi a presei; henţul – cînd e şi cînd nu, cînd se dă şi galben şi cînd nu, că eu unul nu mai pricep; Mourinho – personaj pozitiv sau negativ, model sau nu, iar dacă da, pentru cine?; Marian Iancu – vrea sau nu performanţă la Poli, dacă nu, atunci ce vrea, dacă da, atunci cum vrea? Ehei, şi cîte nu s-ar putea prelucra! Dar aşa, singur, parcă nu-mi vine, mi-am ieşit din mînă, poate chiar m-am lenevit.

Ei, şi atunci îmi vine IDEEA, cum ar scrie Jackie Ionescu: un INTERLOCUTOR. Bun, dar cine să fie ăla? Şi brusc îmi vine în minte un proaspăt pensionar, fost reputat gazetar sportiv.

– Alo, domnu’ Nix, aici Max. Hai că vă aduc iar în prima linie sau, mă rog, aproape de linia frontului. Uite-aşa şi-aşa – îi spun eu povestea unui Englishman în Timişoara.

– No, no… m-am retras…

Ia uite, altă frînă, de unde inovaţie şi progres cu oameni ca noi? Adică de ce ca noi? Ca el, că eu îmi dau silinţa!

– Domnu’ Nix, ce vreţi dom’le, să vă ramoliţi de tînăr?

– Nu, mă’, da ştii cum e: nepoţii… şi nici nevasta nu ştiu dacă o să fie încîntată.

Na, asta-i bună. N-aş fi zis niciodată de omu’ ăsta că e sub papuc!

– Lăsaţi nepoţii, că au părinţi. Şi internet. Iar doamna nu cred că citeşte presa on-line, aşa că nu trebuie să ştie. Cum vreţi să-şi amintească lumea de dumneavoastră, ca de gazetarul sportiv sau ca de bunicu’ dirijat de bunica şi tras de mustaţă de nepoţi?…

– …N-am mustaţă…

– …Or să chicotească cunoscuţii în parc, cînd o să vă vadă cu nepoţii, asta dacă o să vă mai recunoască.

Şi l-am tot prelucrat pe domnul Nix, pînă a cedat:

– Bine, bine, o să vorbesc cu nevasta.

Extraordinar! O să vorbească cu nevasta! E clar. Vezi, de aia am zis mereu că soţia nu e totuna cu nevasta. Ea se transfomă, cu timpul, în nevastă. Uite la Mişu, el are o soţie, care îl activează, îl stimulează, îl energizează, îl dinamizează, iar el scoate un ziar. Pe cînd bietul domnu’ Nix are o nevastă…

Teoria asta mai trebuie însă revizuită şi îmbunătăţită, pentru că doamna Nix a zis da…. Da, pentru problema noastra, adică.

***

Aşa că i-am cerut Englezului…

…un reportofon şi mi-am dat rendez-vous cu domnul Nix la Mall, că la mine acasă n-a vrut în ruptul capului (“ştiu eu cum e nevestele”, mi-a zis şi a trebuit să fiu de acord că ştie). La Mall, balamuc. “N-o să se-audă nimic în reportofon”, zic. “Hai să-l probăm”, zice.

Ei şi de-aicea cred că a-nceput să-şi bage dracu’ coada sau nevasta domnului Nix a zis acel da doar cu jumătate de gură. Apăs pe “On” şi reportofonul nu porneşte. Înc-odată şi-nc-odată, tot nimic. Găsesc în Mall baterii noi, le pun, tot nimic. Apăs nervos toate butoanele la rînd, ajung şi la “Off” şi porneşte!? Offf!

Facem proba, înregistrează. Inclusiv hărmălaia din jur. Asta e, o să ciulesc urechile ca cei de la Fotbal Vest şi o să meargă. Hai să-i dăm drumul. Derulez caseta la început, pun iarăşi pe înregistrare, ciuciu. Nu vrea. Îl scutur, îl ciocănesc cu degetele, dau cu el de pămînt, nimic. Scot caseta: ruptă.

– Alo, domnu’ patron Mişu, s-a rupt caseta. “E o problemă dificilă, vedem ce putem face”, zice Mr. Mişu, grav ca un patron.

Hai măcar să facem planul de acţiune, pînă vine caseta.

Cum o să dialogăm? Ca moşii ăia doi de la Muppets, din balcon, Statler şi Waldorf parcă-i cheama? Nu, zice domnu’ Nix, ăia au un mişto nihilist, nimic nu le place. Atunci, ca Jackie Ionescu şi Florin Mihoc? Nu, zic, ăştia sînt prea spumoşi şi se mai şi înţeapă, noi dacă facem aşa, după cum vă cunosc de aprig, de la sală, o să faceţi şi dumneavoastră spume. La gură. Poate ca Banciu şi Mironică? Nici, că şi ăştia-s un fel de Muppets, simpatici desigur, şi mai incisivi, dar daţi în judecată sau ameninţaţi cu asta. Şi noi nu vrem aşa ceva.

Bine, luăm de la fiecare cîte ceva. Sau nimic. Gata prima parte a planului de acţiune.

Acum, partea a doua: ce ne facem dacă un subiect ne depăşeşte? Dăm senini cu bîta-n baltă, ca mai toţi teleaştii sportivi sau…? Sau? Sau ne consultăm cu specialişti. Glorioasă idee. O să-i sunăm, după caz, pe Arbitru şi pe Fostul Arbitru, pe Tuşier şi pe Fostul Tuşier, pe Jucători şi pe Foştii Jucători, pe Doctor, pe Profesor, pe Profesorul Cu Funcţie şi pe mulţi alţi specialişti. Fără să le dăm numele. O să le dezvăluim doar pe cele pentru care vom avea acceptul posesorilor de drept, iar patronul Mişu ne-a promis că, atunci cînd vor fi bani, o să facem un concurs cu premii, pentru cine ghiceşte numele “consultanţilor“ noştri. Sună frumos, ca şi promisiunile lui Marian Iancu.

Şi, în fine, ultima parte a planului. Hai să interacţionăm. Cu cine? – întreabă domnul Nix. Cum cu cine, cu cititorii. N-aţi auzit de Facebook, Twitter, Youtube, reţele de socializare, pe ce lume trăiţi, domnu’ Nix? A pensionarilor, zice.

– Dacă ştiam că mă iei cu din astea, cu calculatoare, nu mă băgam – continuă îmbufnat.

– Bine, bine, mă ocup eu de partea asta şi ne ajută şi patronul. Haideţi mai bine să găsim un titlu rubricii.

– Cînd nu plimbam nepoţii, eu aveam o chestie asemănătoare şi-i ziceam “Un-doi-uri”.

– Acum e la modă un-doi-ul pentru al treilea.

Bine, e de acord domnul Nix cu progresul. Şi cine e “al treilea”, se interesează el. Păi cititorul, noi facem un un-doi şi el e beneficiarul. Bine, zice.

– Păi vedeţi că am ajuns iarăşi la interacţiune? Nu mai fiţi aşa scortzos şi haideţi să dăm cititorilor ocazia să ne dea idei şi subiecte.

– Da, şi să ne înjure.

– Riscul meseriei. Da’ nu fiţi aşa speriat, poate nu ne citeşte nimeni.

Bun, o să vorbesc cu patronul Mişu să ne dea o adresă de e.mail la care cititorii să ne înju…, să comunice cu noi. Gata planul? Gata. Îi dăm drumul? Cînd vine caseta.

***

Asta numai Englezul o poate…

…şti.

– Cînd vine caseta, domnule patron Mişu?

– Nu mai vine caseta, vine alt reportofon. Vreau ceva DI-GI-TAL!!! Nu cadrează ca dumneavoastră şi domnul Nix, mai ales, să vă chinuiţi cu o vechitură. Meritaţi şi dumneavoastră şi domnul Nix, mai ales, acces deplin la tehnica digitală.

Perfect, atunci, în aşteptarea contactului dintre domnul Nix şi tehnica digitală, ia să revedem ce-am scris. Păi, nu tu un-doi sau în orice caz nu pentru al treilea. În rest, mai nimic. În orice caz, nimic despre fotbal…. Deocamdată!

Max