O poveste în care Făt-Frumos se află în time-out

Am vrut de mult să scriu un articol despre lupte. Nu numai din cauză că regretatul meu tată a fost un mare campion în acest domeniu (deşi recunosc că şi acest argument e important pentru mine), ci şi din simplul motiv că luptele pot fi considerate sport naţional în România.

Vechea trântă, practicată din cele mai vechi timpuri, a fost imortalizată în basmele copilăriei noastre. Cine nu îşi aminteşte de zmeul cel rău care îl ridica pe Făt Frumos şi îl îngropa în ţărână până la brâu, pentru ca eroul pozitiv al poveştii, cu un efort supraomenesc (toate basmele sunt un pic supraomeneşti, nu?) să repete isprava, dar cu rezultate fatale pentru zmeu? Povestea ca povestea, dar, vreme de decenii, luptătorii români au fost fala sportului românesc, într-un timp în care gimnastica nu avea anvergura de la Nadia încoace, iar canotajul era substituit de „fratele” caiac-canoe. Între 1956 şi 1988, România a cucerit nu mai puţin de 32 de medalii la lupte, şi am luat aici în calcul numai Jocurile Olimpice. În clasamentul laurilor la JO, pe sporturi, această disciplină ocupă locul 5, după gimnastică (69 de medalii all-time), canotaj (37 de medalii), atletism (34 de medalii), caiac-canoe (34 de medalii). Totuşi, cum spuneam mai sus, de mai bine de 20 de ani nu s-a mai cucerit nici o medalie la lupte, fie ele greco-romane sau libere. Ţinînd cont că ultima generaţie care a cucerit trofee are acum în jur de 50-55 de ani, acest hiatus pare un paradox. Ştefan Rusu, Vasile Andrei, Nicu Gingă, Ion Draica, Vasile Puşcaşu, şi mulţi alţi luptători de primă mână din anii ’80 ar fi trebuit – măcar unii dintre ei! – să ajungă buni antrenori, să-i înveţe pe tineri secretele acestei întreceri bărbăteşti şi să ducă ştafeta mai departe. Dacă nu s-a întâmplat aşa, înseamnă că ceva s-a strecurat în angrenajul natural al lucrurilor şi l-a stricat de tot.

Nu ştiu să dau o explicaţie. Primul argument care îmi vine în minte sunt banii, mai bine zis lipsa lor, dar aceasta se manifestă în mai toate sporturile, cu excepţia fotbalului. Într-un fel sau altul, sportul luptelor s-a retras timid într-un colţ, ca un bătrân invitat din obligaţie la o sărbătoare a familiei, ştiind că poveştile lui romanţate din tinereţe nu mai interesează pe nimeni din generaţia Wireless. Ceea ce mă bucură, însă, e că la noi, în Banat, flacăra acestui sport arde necontenit. Lugojul, care a dat primul medaliat olimpic al României, Francisc Horvath (bronz la Melbourne 1956), scoate în continuare tineri luptători, mai pierde câte unii în disputa (inegală) cu cluburile bucureştene, pe alţii îi ia valul tinereţii, dar flacăra, flacăra arde. Lugojul, prin Clubul Sportiv Şcolar şi CSM, câştigă titluri, medalii, respect. E un lucru extraordinar! În Timişoara, clubul sportiv CFR (azi Banatul), odinioară acoperit de glorie şi medalii, a lăsat-o mai moale, în schimb CSŞ-ul şi CSM-ul local aduc, la rându-le, rezultate foarte bune, cu predilecţie la nivel de juniori.

Dacă aş fi consilier al primarului ori al preşedintelui Consiliului Judeţean, i-aş spune: Domnule, hai să respectăm tradiţia luptelor în Timişoara. Hai să alocăm nişte bani (cu salariul unei vedete de la Poli se ţine o secţie întreagă!), să (răs)plătim mai bine antrenorii şi să-i specializăm, să ţinem sportivii în Banat, să ne aducă fală din nou. Timişoara şi Lugojul au dat foarte mulţi campioni naţionali şi medaliaţi la felurite competiţii internaţionale. Cu ceva efort, se poate ajunge mai sus, la europene, mondiale sau Jocuri Olimpice!

Dar, cum nu sunt consilierul nimănui, mă rezum la aceste rânduri, pe care nu ştiu dacă vreun politician ori gospodar local le va citi. Mai departe, vom trăi şi vom vedea.



Salvează legătura permanentă.

Ovidiu Forai

Ovidiu Forai
Ce generaţie sunt: Născut la 15 aprilie 1969, în Timişoara (fiu al luptătorului cu acelaşi nume, multiplu campion al României şi participant la JO 1952 - Helsinki). Ce am studiat: Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara (1988-1993) și, mai nou, Istoria, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Marea calitate a unui inginer, m-a învăţat un profesor, e să ştie unde să caute. Prinde bine și la istorie, și la sport!  Ce treabă am în presă: Colaborator la Radio Timişoara (1991, am intrat prin concurs!), apoi, din acelaşi an, colaborator la cotidianul „Timişoara”. Şef al secţiei Sport la „Timişoara” între 1993-1998, redactor la săptămânalul „Focus Vest” (1999-2001), apoi colaborator până în prezent; redactor-şef şi redactor-şef adjunct la cotidianul „Ziua de Vest” (2002-2004). Aşadar, peste 20 de ani de dat cu plăivazu’ şi tastele. Cu ce mă laud: „Jde” mii de articole, desigur, toate bune şi foarte bune, pe bune (); în plus, iniţiator şi realizator al proiectului „Cel mai bun fotbalist din Estul Europei” (1996-2004), titulatură aflată pe site-urile oficiale ale sportivilor laureaţi. Daţi pe Google „Shevchenko” şi „Focus Vest” şi o să găsiţi premiile noastre! Ce mai fac pe lângă presă: Din 2005, lucrez ca inginer în cadrul concernului german Continental (din 2009, sunt inginer de calitate la Contitech Romania SRL). Şi chiar îmi place ce fac... Ce cărţi am scris: Povestiri din mondo-sport, Timişoara, Editura Helicon, 1999; Croazieră pe planeta Fotbal, Timişoara, istorie şi analiză, Editura Eurostampa, 2002; Viaţa ca o tablă de şah, reportaje, Editura Brumar, 2008; Un castel cu vinuri vechi, portrete, memorialistică, Timișoara, Editura Brumar, 2009; ultima, și sper că nu cea din urmă: Biserica Sfântul Gheorghe, prima Catedrală a Timișoarei - monografie istorică, Timișoara, Editura Ariergarda, 2015.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


8 − = sapte