O țară de selecționeri. Chiar și la tineret

Fotbalul românesc suferă o boală cronică la bazele sale, șubred fundament zguduit în timp ca explicație a consecințelor tuturora vizibile înspre vârful structurii. Fotbalul se naște și crește de la nivelul copiilor și juniorilor, insuficient susținut din mai toate punctele de vedere, iar cum punctul de plecare își are deficiențele sale, acestea se răsfrâng și se manifestă în timp cu un impact de regulă mai mare la categoriile superioare de vârstă, adesea aidoma bulgărelui rostogolit la vale. 

Ce mai, importanța vitală a sectorului juvenil a fost încet și sigur tot mai subestimată în decursul deceniilor postdecembriste, minus decisiv de pe urma căruia România tot strânge mai nou cioburile, și le va mai strânge încă pentru ceva vreme. 

Detaliile fac diferența iar numeroase sunt aspectele deloc neglijabile ce intră în calcul încă de la prima zală a lanțului de producție, începând chiar cu baza de selecție, formarea grupelor de copii și baza materială necesară la dispoziție, și continuând printre multe altele cu metodica și pedagogia aplicate procesului de instruire, un întreg laborator în care o componentă să nu fie tocmai bine unsă și este suficient pentru apariția fisurilor, acele deficiențe mai greu de retușat pe parcurs. Esențial în egală măsură, cadrul competițional în care toate aceste echipe să pună în practică deprinderile din pregătiri.

O întreagă orchestrare, ca fundament al unui îndelungat proces de instruire, peste ani și ani. Ori bazele nu sunt tocmai dintre cele mai sănătoase și nici bine consolidate în fotbalul românesc, cu excepțiile care confirmă regula, ceea ce crește probabilitatea devierilor de la parcursul dorit odată cu delicatele pasaje de la o generație de vârstă la alta, cel mai solicitant fiind cel al inducției spre seniorat. Vorba aceea, copil mic, probleme mici, copil mare, probleme mari. 

Iar într-atât de largă este paleta factorilor de care depinde îndrumarea unui fotbalist aspirant de la primii săi pași pe teren și până spre seniorat, în interdependență și în funcție inclusiv de vectori externi fenomenului sportului rege, încât este suficient ca mici amănunte să nu fie întocmai cerințelor arenei actuale pentru ca bagajul final să nu corespundă complexității solicitărilor pe adresa jucătorului zilelor noastre. În plan tehnico-tactic, mental, fizic și nu numai…

Ceea ce s-a întâmplat tot mai mult și mai mult în fotbalul românesc al mileniului trei, care a lansat un număr mai redus și mai puțin înzestrat de viitori seniori competitivi în raport cu ridicarea ștachetei de către pepinierele altor națiuni, handicap valoric și calitativ ca urmare a diverselor asperități ivite pe parcursul anilor de acumulare la juniorat, în ciuda talentului nativ. Sprijinul nefiind de regulă cel adecvat, nici ungerea n-a fost suficientă, rigorile senioratului deconspirând lipsurile din arsenal. 

Acesta este sâmburele problemei, și anume că, la momentul debutului divizionar în ligile fotbalului intern sub egida FRF sau chiar LPF, proaspeții lansați se aliniază cu o lacună sau alta, mai greu de retușat sau înlăturat la seniorat, pentru a nu mai spune că nivelul valoric diluat al competițiilor cu pricina nu constituie cadrul ideal pentru conturarea unor destoinici internaționali de mâine.   

Fotbalul românesc s-a devalorizat prin automutilare, alunecând ani de-a rândul și salvând unele aparențe prin tot mai numeroase importuri, stare de fapt în care, indiferent de identitatea selecționerului reprezentativei de seniori, respectivul ales era constrâns să activeze cu ceea ce are la dispoziție. Iar tot mai puțin și mai puțin a fost la îndemâna ultimilor selecționeri ai României.    

Asta nu s-a înțeles nici de-această dată și s-a așteptat marea cu sarea din partea unui colectiv tehnic al selecționatei ”mari” a României care este operațional direct cel mult lunar într-o activitate comună cu fotbaliștii de pe convocator.  

S-a tot căzut în această greșeală în fotbalul românesc al ultimelor două decenii, și asta pentru că, la modul general vorbind, oamenii n-au din păcate capacitatea de a privi în ansamblul lucrurilor, limitându-se la aspecte punctuale și fără a le corela, ceea ce trunchiază analiza, evident fiind că nimic nu poate fi de sine stătător. În cazul în speță, printr-o obsedantă fixație raportată la selecționerul naționalei de seniori și la efectivul acesteia, fără a se pricepe, percepe, înțelege și deduce esențialul ideii, și anume că aria de selecție la dispoziția antrenorului este o rezultantă a resortului cauză-efect de pe urma a tot ceea ce a însemnat pregătirea în timp a acestor internaționali de astăzi.

Contra în sus, Contra în jos. Magnet a devenit Cosmin Contra pentru o ceată de Gică Contra pe tot atâtea voci. Și l-au împachetat așadar și pe Contra. Fiți fără grijă, nu i se cântă deloc în strună dinspre Timișoara doar pentru că-i de-aici, că suntem de-aici și că am fi oareșice simpatizanți ai fostului fundaș lateral, dar corul ultimelor săptămâni a dovedit că în România nu se învață nimic din greșeli. Omenește-i a cădea în eroare. A persevera însă e prostește, pentru a nu zice chiar diabolic. 

Greșeală repetată și în deceniul trecut, și în cel actual, ținând de neînțelegerea aspectului că selecționerul seniorilor, oricare i-ar fi identitatea, este poate cea mai mică problemă a unui fotbal altfel cu foarte mari probleme în rest, și care probleme generează deficiențele și valurile revărsate la nivelul reprezentativei ”mari”, pe cea mai înaltă scenă și totodată cu cea mai mare expunere, una fără ascunzișuri.  

Iar câtă vreme se va cădea în același păcat al punerii la zid a selecționerului, fără a se detecta aspectul fundamental al resortului cauză-efect, ceea ce produce acest întreg fotbal românesc și ceea ce are la dispoziție ca produs finit antrenorul învestit, că doar nu tehnicianul s-a numit în funcție pe sine însuși, fotbalul românesc nici nu va putea vedea pădurea din cauza copacilor.  

Dacă s-ar derula firul lucrurilor spre bazele fotbalului carpatin, s-ar deduce mai limpede limitările în care sunt actualmente constrânși să activeze selecționerii numiți. Dar anevoioasă ar fi o asemenea identificare în regim de sinteză, așa încât se intră în pielea personajului animat, Idée fixe, și se atacă ținta cea mai expusă, implicit și cea mai vulnerabilă. 

Nu-și mai are rostul să ne ascundem după degete și cuvinte, presa din capitală e o proastă cu ”P” mare, ceva de pomină ce s-a putut deversa și pe tronsonul final al preliminariilor UEFA Euro 2020, aberațiile fiind cu atât mai mari cu cât au răzbătut din cele mai neavenite surse, indivizi care pesemne sunt departe de a înțelege fenomenul sportiv. 

S-au completat diverși în a se pierde în amănunte și detalii devenite ca și irelevante în contextul unei semnificative și de necomprimat diferențe între fotbaliștii spanioli și cei români, ba în privința selecției la lot, ba în privința alegerii titularilor, ba în privința dispunerii în teren și a aspectelor tehnico-tactice, ba în privința schimbărilor efectuate, când de fapt handicapul ”tricolorilor” era într-atât de însemnat încât ar fi fost necesară o întreagă mai bună echipă, poate mai puțin căpitanul din poartă. 

Ce s-ar mai fi așteptat unii de la România la Madrid, la numai 3 seri după dovada oferită la a cincea tentativă că ”tricolorii” nu sunt corespunzători cerințelor de străpungere a trioului provenind din primele 3 grupe valorice!? N-a fost deja cât se poate de clar după 2-1 în Suedia, după 3-3 și 1-1 cu Norvegia, și mai ales după acel 1-2 cu Spania la București!? Și nu era cât se poate de evident că examenul cel mai dificil al României în această grupă era tocmai cel de la Madrid, în deplasare în Spania!? Ba bine că nu!

Luni seară nu putea fi altfel, ci eventual chiar și mai rău, iar un aspect adițional a uitat România de la mână până la gură, capac la toate. Pângărirea momentului de reculegere dinaintea jocului tur România – Spania de pe Arena Națională, incalificabil derapaj în raport cu oaspeții iberici, al căror răspuns a fost pe măsură, faptic, printr-o lecție de fotbal, intervenție chirurgicală de precizie, pentru extirparea aerelor cu nemiluita din închipuirile unora din Carpați. 

Așa încât, oricine ar fi fost la Madrid pe bancă în locul lui Contra, sau orice-ar fi făcut Contra luni, soarta României deja eliminate era pecetluită.

În plus, această țară plină de selecționeri, și le-ar surâde multora să-și imagineze că s-ar preta rolului, a adoptat o nouă obsesie, o altă idee fixă, de când cu rara calificare a unei selecționate ”tricolore” la un turneu final, și anume cea de tineret, care și pătrundea apoi în semifinalele turneului Euro U21 de la mijlocul acestui an. De parcă le-ar fi păsat multora până acum de aceste esențiale verigi ale structurii fotbalistice, selecționatele naționale juvenile. Câtuși de puțin, dar victoriile dezmorțesc și inspiră, ceea ce a generat un val de entuziasm, debordând în… pierderea echilibrului.

Așa încât s-a ajuns să se zică, și asta – cu atât mai grav – chiar din interiorul fenomenului, că ”tineretul” ar fi mai bun decât seniorii, comparație care oricum nu-și are nici un rost, și că noul val ar trebui să-l înlocuiască pe cel actual. Absorbția și inserția la momentul oportun a exponenților selecționatei sub 21 de ani între seniori, și în funcție de context și circumstanțe, este cel puțin la fel de importantă pentru viitorul pe termen mediu al naționalei, pe cât a fost calificarea ”tineretului” în semifinalele UEFA Euro 2019, iar Contra a purces în cazul unora la acest delicat proces, cât încă nu s-a pășit în peninsulă, dar și după turneul final, demarând o tranziție de integrare din aproape în aproape ce nu-i deloc floare la ureche. Și nicidecum nu poate fi înfăptuită pe repede înainte, cum și-ar fi putut imagina unii, hocus-pocus. Căci altele sunt rigorile. Eficiență în timp sau risipire a potențialului? În funcție de modul de operare, chibzuit ori după interese de moment… 

Nimic nu este garantat, totul trebuie confirmat, și în tot cazul, Roma nu s-a construit peste noapte. Aceste dușuri reci, inclusiv pe pielea unora de la tineret, sunt de fapt mai mult decât binevenite, partea proastă constând în faptul că în România nu se pot trage învățămintele necesare, ceea ce s-a dovedit deja. Iar o eventuală calificare deloc imposibilă la turneul final de anul viitor ar șterge memoria colectivă cu buretele, suntem din nou perfecți și ne-au murit lăudătorii. 

Așadar de ani de zile dă cu virgulă în privința raportării la selecționerul reprezentativei României, iar mai nou și în ceea ce privește translația ”tineretului” spre seniori, dar aș încheia prin a sesiza că suntem o nație de selecționeri chiar și când vine vorba despre naționala de tineret, reprezentativă care nu părea a avea nevoie de așa ceva, dat fiind rezultatele din ultimii 2 ani. Bunăoară, un moderator al postului de sport cu mai multe canale s-a apucat săptămâna trecută a dojeni selecționerul pentru grija manifestată față de componenții lotului în sensul de a-și respecta programul de odihnă, amuzându-se cât de grijuliu a fost Rădoi în această privință și în raport cu laudele și felicitările ce ar fi trebuit să curgă după recentul 4-1 acasă cu Finlanda, joia trecută. Dar Mirel Rădoi știa exact ce știa, și anume că marți seară urma o abrazivă deplasare în îndepărtata Irlanda de Nord, test bineînțeles mai delicat decât părea la prima vedere. Și oricum, programul este program, bătut în cuie de colectivul tehnic, pentru a nu mai pune la socoteală că nimic nu este dinainte câștigat dar chiar și un 4-1 poate fi știrbit în absența unei alte victorii în completare.

Răspunsul pe adresa amuzamentului contrariat al lui Radu Naum a fost adus de ploaia rece dinspre ocean, sub forma unui 0-0, a doua deplasare fără victorie din noua campanie a preliminariilor sub 21 de ani. Toate acele detalii și amănunte care pot face diferența, dar care pot fi desconsiderate și luate în derâdere până și în platouri de emisie. Iar câtă vreme mentalitatea unora e înțepenită în reflexe de genul a felicita și bate pe umeri înainte ca respectarea programului să fie literă de lege, nici carul nu-și poate dobândi locul firesc, în urma boilor. Aspecte care adunate dau întregul, legat de neînțelegerea lucrurilor în profunzimea și ansamblul lor, dar și oferă explicația elocventă a lipsei competitivității fotbalului românesc, în involuție. Formatorii de opinie ”de la centru” tind spre a fi praf și sunt doar parte a problemei, ceea ce se relevă din acest colț de țară de vreo 25 de ani.    

  

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Mihai Comşulea

Mihai Comşulea
Timișorean născut în ianuarie 1973, fiu de sportiv în orientare turistică. Dus de la vârsta grădiniței la jocurile lui ”Poli”, pe ”1 Mai” și în ”Olimpia”, dar și prin deplasări. Absolvent de ”C.D. Loga” și al Universității ”Politehnica”, promoția 1996, pe când conturam deja 4 ani în presa scrisă sportivă, în ”Sport Vest” și ”Fotbal Vest”, la începuturi despre fotbalul britanic. Experimentat ulterior la fața locului, de la finale pe Wembley până pe cele mai cochete arene. Una dintre cărțile de fotbal, compilate în insulă. Peste ani, colaborări periodice sau punctuale în presa scrisă, națională și internațională, TV și radio. Legitimat din 2005 la gruparea atletică Serpentine RC London, participant activ la numeroase competiții de anduranță și implicat în acțiuni caritabile. Lansator Sporttim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


2 − = zero