”Paltonari” autentici sau sub acoperire. Lipsa respectului pentru munte și în general pentru natură se lasă și cu vătămări

Plouă în plină iarnă cu accidente nu doar rutiere, ci și prin stațiuni montane și împrejurimile acestora, unele, chiar tragice. Iar înmulțirea celor din urmă nu poate fi doar o simplă întâmplare, ci efect al educației deficitare a publicului în relația cu evadările în natură în scop recreativ. Consecințele survin dat fiind că s-a balonat numărul celor care chiar se cred mai presus de tot și de toate, inclusiv în raport cu Mama Natură, fără a-și face probleme și fără a avea ulterioare mustrări de conștiință din a se lua la trântă și întrecere cu râul, ramul, ce mai!, concurs în toată regula. ”Îmblânzitorul” setos de ”trofee”.

Creșterea procentuală a accidentelor montane de la un sezon la altul, tocmai semnalată de către personalul de asistență și ajutor, este grăitoare și elocventă în acest sens. Ieșiri cu dorințe de relaxare și mișcare în aer liber, urmări cu buzele umflate. Îmblânzitorul îmblânzit sau chiar răpus…

Tot mai adesea auzi din Carpați și nu numai despre avalanșe de zăpadă provocate prin aventurarea unor amatori de senzații tari, motorizați sau nu, despre alunecări în prăpăstii, despre rătăciri în ceață, despre incidente montane fie și în plină vară sau despre accidente pe pârtii, câte și mai câte, toate survenind în ciuda repetatelor avertismente lansate cu scop preventiv de salvamontiști, în bună cunoștință de cauză.   

Salvamontiștii spun, în general tot dumnealor și aud, de exemplu și cu cei de la Salvamar în aceeași barcă a personalului avizat și calificat dar adesea ignorat. Poți să-i zici ce să facă românului atotștiutor și ”ambițios”!? Un delicat demers, abordabil cu mânuși, căci până și cele mai pertinente sfaturi pot trece în ochii unora drept… ofense. Căci chiar așa, cum adică să nu știe totul!? Și mi-este pe undeva și nițel jenă să ating un asemenea subiect, în ciuda deceniilor de schi acumulate ”la bord” și a nenumăratelor ieșiri în felurite chipuri pe pante și nu numai, încă de la vârste fragede, căci cu certitudine tematica poate da naștere vreunei interpretări din gama ”face și ăsta pe moralistul și deșteptul”…  

Din păcate, așa cum în numele prost înțeleselor libertăți din așa-zisa democrație, eronat însușită, tot mai mulți români se simt zmei și Dumnezei îndreptățiți odată ce greșit li s-a lăsat volanul pe mână, poate unica situație în care numeroși compatrioți au într-adevăr senzația absolută că s-ar afla într-o poziție de control și forță, și încă foarte convenabilă dat fiind exercitarea lor din șezut, la fel de grav pot derapa și în delicata relație cu natura, comuniune mai degrabă pângărită în spațiul carpatin, atât la nivel colectiv cât și în plan individual.

Iar absența respectului față de cadrul natural vine din ignorantă necunoaștere și lipsa educației de profil în raport cu măreția celor înconjurătoare. Și nu mă refer aici la imensa mizerie fizică lăsată în urmă în natură, tematică drept ”stat în stat” dar indiciu pilduitor al absenței unei anumite curățenii interioare, generând alte neajunsuri, ci la incapacitatea prea multora de a se raporta firesc la măreția Mamei Natură…

Căci reverența și chibzuita măsură a bunului simț sunt tot mai mult înlocuite încet și sigur cu nonșalanța indolentă și indiferentă a bunului plac indus de impresia că omului toate i s-ar cuveni, suprem prin descălecarea sa în sânul naturii. Care i-ar fi căzută la picioare. Nici pe departe…

Orășeanul doar a descins ocazional, dar nu ca mod permanent și tradițional de viață, într-un cadru a cărui veșnicie n-o poate pur și simplu conștientiza la adevărata valoare. Iar Mama Natură nu-i cruță pe insolenții care-i trec pragul fără a lua în considerare ordinea tacită a lucrurilor, canoane după un anumit tâlc aidoma mai tuturor celor lumești convenite. Și nu trebuie să fii oarece mare om de munte pentru a-i detecta supremația împietrită în timp, ceea ce obligă la a te bucura rațional și cu discernământ de frumusețile sale, pentru a-i gusta farmecul, fără acele doze în exces de înfruptare prin teribilism și stupidă cutezanță. Însă greu pot fi înfrânate vanitatea și orgoliul uman, pur și simplu mândrie și prejudecată.

Explicația e simplă.

”Ieșirile în decor” au tot proliferat în ultimii ani dat fiind percepțiile și clișeele superficiale legate de asemenea modalități de recreere, divertisment și petrecere a timpului liber, alimentate întrucâtva și dinspre sectorul mediatic, pe fundații șubrede la capitolul stăpânirea subiectului, de bază putând fi de exemplu reflexul mental ”sunt echipat ca-n revistă și până-n dinți”, sub al cărui impuls există implicit riscul lăsării acasă a materiei cenușii. Plouă? Ai la îndemână capul, să nu-ți curgă stropii în gât.

De la ceea ce constituia pe vremuri mai degrabă o delectare pentru cunoscătorii împătimiți de sporturi hibernale sau drumeții montane, s-a glisat încet și sigur spre un fenomen aproape de masă, stimulat prin expunere mediatică, fenomen în ton cu moda și curentele cu care musai trebuie ținut pasul, un grup în creștere de consumatori ai unei noi nișe, și aceasta mai degrabă tot comercială. Și foarte bine că tot mai mulți îmbrățișează ieșirile în natură, practicarea mișcării în aer liber, însă nu sunt prea numeroși cei care dețin gradul adecvat de smerenie în fața măreției naturii, și nici în foarte marea lor majoritate cei care aplică legile nescrise ale firescului și bunului simț din momentul în care au plecat la drum pe căi rutiere spre destinație și până s-au trezit cocoțați pe vreun vârf montan.

Iar exemplele nefericite constituie doar cazurile extreme și la vedere ale violării unui anumit cod de conduită în sânul naturii, pentru fiecare vătămare în parte existând însă acei mai mulți care s-au pus în pericol dar au scăpat totuși cumva cu fața curată. Ține cumva de educație și de un bun simț al înțelegerii lucrurilor, în mult mai mare măsură decât de a lectura robotic anticipativ oarece impresii sau sfaturi din mediul online…      

De la veritabilii împătimiți de munte și natură în general de altădată, cu aleasă înclinație pentru așa ceva, la aglomerația descinderilor în masă din noul secol, mai mult pentru a fi la fața locului decât pentru a te cufunda în cuget și-n simțiri în comuniune cu natura. Iar chiar că în jurul trecerii între milenii s-a produs glisarea de la un anumit fel așezat și tacit înțeles al lucrurilor în curbura Carpaților la ”turismul în masă”, odată și cu răsărirea precum ciupercile după ploaie a unităților de cazare, și acestea de regulă destul de alandala în împrăștierea lor haotică. 

Ceea ce era autentic s-a perimat încet și sigur, știrbit sub tăvălugul invaziei pe-alocuri fără căpătâi, ai cărei germeni se făceau resimțiți spre finele anilor 90. Pe-atunci, ”paltonarii” fără legea muntelui în sânge puteau fi lesne detectați, mai o îmbulzeală fără noimă pe platforma telecabinei, mai o traversare în bascheți sau chiar tocuri pe diagonala pârtiei, mai un săniuș fără a ține cont de regulile scrise și nescrise ale pantelor, dar chiar încă și la vremea respectivă era totuși suficient loc pentru fiecare. ”Paltonari”, în limbajul cifrat al practicanților unor sporturi de iarnă sau legate de cadrul montan.

Iată însă c-au trecut numai două decenii iar acum referirile sunt și la vătămări sau chiar decese survenite în avalanșe de zăpadă provocate prin schi în afara pârtiei sau din șaua unui snowmobil cu prea mulți cai putere pentru neaveniți, și la alunecări în hău, și la zdreliri ori chiar dispariții, și la rătăciri în ceață, și la felurite incidente montane indiferent de anotimp, și la tot mai multe accidente pe pârtii, după cum chiar salvamontiștii semnalează, în pofida tuturor avertismentelor cu scop de prevenire. Care va să zică paltoanele au fost înlocuite, totul e șic, trendy și ca din cutie, musai cu tot arsenalul și toate accesoriile, de parcă s-ar pleca pe Lună, dar tocmai năravurile n-au prea fost cizelate și șlefuite, acel know-how solid și de bază, practic și la obiect, simplu și fără nici un fel de complicații.   

Și nu mai dezvoltăm chiar deloc semnificativul subiect al pregătirii fizice prealabile, înaintea vacanței și la fața locului, dar totuși îl punctăm ca fiind esențial, în completare la pregătirea mentală în ideea celor expuse mai sus…

Însă așa-i când ochii văd, inima cere, micul ecran creând și un irezistibil miraj al muntelui, al zăpezii, al sporturilor albe, al naturii în general, cu atât mai îmbietoare la ceas de vacanță. Ne-am vrut în pas cu cei ”de-afară”, unde este însă consolidată și cultivată o cultură și educație în acest sens, adoptat fiind din nefericire și pe nișa în speță și acel ceva ce n-ar fi de fapt de însușit, și anume nasul pe sus la întrecere cu natura, căci destui sunt și vesticii suficient de nefamiliarizați cu anumite aspecte pentru a sfârși tragic pe versanți.

Puhoiul uman de asalt fiind în creștere, și accidentele de profil vor fi inevitabil tot mai numeroase, ingredientul aglomerație punând la încercare și capacitatea de concentrare, oricum periclitată în condițiile în care pregătirea de munte, stăpânirea prin cunoaștere a domeniului și respectarea legilor scrise și nescrise, cât se poate de naturale și firești, pot fi ”după ureche”. Însă cum ”creșterea economică” domină și tronează în discursul social, turismul fiind vagon component al garniturii cu pricina, așadar și încurajat ca atare, prim-planul este invariabil acaparat de cantitate, numeric indusă în raport cu limita maximă a capacității de cazare, în detrimentul calității relației autentice a iubitorului de natură cu mediul înconjurător.

Acea suficientă picătură ca oază și ocean al împăcării nețărmurite, așa cum nici în viață nu-ți trebuie mai nimic pentru a fi cu adevărat împlinit, poate un dram de hrană spirituală cugetului și simțirilor comuniunii cu natura.  

Mamă Natură care este vag percepută în autentica-i măreție, dar sub asediu și în această ipostază indusă de ”industria relaxării” de fapt… stresante, mai degrabă fiind exploatată. 

Care însă și atrage de fiecare dată atenția prin prisma și intermediul vătămărilor la care nu se face părtașă, detașat martor mut. Iar câtă vreme unii nu-i conștientizează supremația ci își închipuie că ar fi descins la fața locului în rol de cuceritori, tributul sângelui va continua să fie primit ca exemplu sugestiv al raportului de forțe evident complet inegal.     

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Mihai Comşulea

Mihai Comşulea
Timișorean născut în ianuarie 1973, fiu de sportiv în orientare turistică. Dus de la vârsta grădiniței la jocurile lui ”Poli”, pe ”1 Mai” și în ”Olimpia”, dar și prin deplasări. Absolvent de ”C.D. Loga” și al Universității ”Politehnica”, promoția 1996, pe când conturam deja 4 ani în presa scrisă sportivă, în ”Sport Vest” și ”Fotbal Vest”, la începuturi despre fotbalul britanic. Experimentat ulterior la fața locului, de la finale pe Wembley până pe cele mai cochete arene. Una dintre cărțile de fotbal, compilate în insulă. Peste ani, colaborări periodice sau punctuale în presa scrisă, națională și internațională, TV și radio. Legitimat din 2005 la gruparea atletică Serpentine RC London, participant activ la numeroase competiții de anduranță și implicat în acțiuni caritabile. Lansator Sporttim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


+ doi = 6