Prima zi, ultima zi

L-am sunat în prima zi din an pe prietenul meu Mihai Ion, „de la box”. E şeful Asociaţiei Judeţene, pentru cei care nu ştiu, şi e chiar omul potrivit la locul potrivit. (Credeţi-mă pe cuvânt, nu vreau să îl laud acum, dar aşa stau lucrurile). Ne urăm toate cele de Anul Nou, dar simt o undă de mâhnire în glasul lui. Îmi spune, până la urmă. „Ştii, nea Almadi… S-a dus…”. Am înlemnit la telefon. „Da, a murit chiar astăzi”.

Am scris despre Gheorghe Almadi cu trei săptămâni în urmă, în precedentul meu editorial. S-a implicat la Cupa Revoluţiei deşi trecuse deja borna celor 80 de ani şi, incredibil, venea la câteva zile după dubla amputare a picioarelor. Ca un bărbat adevărat, a sfidat prin atitudine orice încercare de compătimire. Ca un profesionist adevărat, şi-a făcut treaba de secretar al concursului, ca în atâtea alte zeci şi zeci de ocazii. Ca întotdeauna, a strâns mâinile celor din jur şi a plecat discret, spre spitalul din care „evadase” special pentru acest eveniment.

În vara lui 2009, a lansat cartea „Despre boxul şi boxerii timişoreni 1924-2007”, o istorie a pugilismului de pe aceste meleaguri întinsă pe trei sferturi de veac şi aproape 400 de pagini. Am participat la lansare şi am cumpărat un volum. În stilul său caracteristic – trebuia să-l cunoşti bine ca să deosebeşti gluma în ceea ce spune – mi-a scris o dedicaţie care atunci m-a frapat: „D-lui Forai, viitor arbitru de box, cu stimă”. Pe moment am luat-o ca o ironie duioasă, pe care n-ai cum să te superi. Participasem deja la câteva gale, ca şi crainic sportiv, dar de aici şi până la arbitru… Acum, îmi dau seama că nea Almadi nu m-a ironizat defel. Dimpotrivă. Deşi ştia că nu voi fi niciodată în această postură, în semn de simpatie, i-ar fi plăcut să mă vadă arbitru în sportul pe care l-a iubit mai mult ca pe propria-i sănătate. Era, în fapt, cel mai frumos compliment.

Gheorghe Almadi a primit carnetul de arbitru în 1954, a fost preşedinte al Comisiei Judeţene de box între 1982-1989 şi 1998-2001. Şi-a făcut mereu treaba, în ring sau alături, cu seriozitate şi infinită pasiune. Prima zi din noul an i-a fost, de fapt, ultima. Cu discreţia care l-a caracterizat, s-a retras definitiv, din viaţă şi din box, în acelaşi timp.

Nu ştiu dacă în cer se află un ring, dar ar fi bine să fie unul. Avându-i alături pe un Jack Dempsey, Joe Louis, sau pe invincibilul Rocky Marciano, nea Almadi nu se va plictisi până în veacul veacurilor.

Adio, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace!

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Ovidiu Forai

Ovidiu Forai
Ce generaţie sunt: Născut la 15 aprilie 1969, în Timişoara (fiu al luptătorului cu acelaşi nume, multiplu campion al României şi participant la JO 1952 - Helsinki). Ce am studiat: Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara (1988-1993) și, mai nou, Istoria, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Marea calitate a unui inginer, m-a învăţat un profesor, e să ştie unde să caute. Prinde bine și la istorie, și la sport!  Ce treabă am în presă: Colaborator la Radio Timişoara (1991, am intrat prin concurs!), apoi, din acelaşi an, colaborator la cotidianul „Timişoara”. Şef al secţiei Sport la „Timişoara” între 1993-1998, redactor la săptămânalul „Focus Vest” (1999-2001), apoi colaborator până în prezent; redactor-şef şi redactor-şef adjunct la cotidianul „Ziua de Vest” (2002-2004). Aşadar, peste 20 de ani de dat cu plăivazu’ şi tastele. Cu ce mă laud: „Jde” mii de articole, desigur, toate bune şi foarte bune, pe bune (); în plus, iniţiator şi realizator al proiectului „Cel mai bun fotbalist din Estul Europei” (1996-2004), titulatură aflată pe site-urile oficiale ale sportivilor laureaţi. Daţi pe Google „Shevchenko” şi „Focus Vest” şi o să găsiţi premiile noastre! Ce mai fac pe lângă presă: Din 2005, lucrez ca inginer în cadrul concernului german Continental (din 2009, sunt inginer de calitate la Contitech Romania SRL). Şi chiar îmi place ce fac... Ce cărţi am scris: Povestiri din mondo-sport, Timişoara, Editura Helicon, 1999; Croazieră pe planeta Fotbal, Timişoara, istorie şi analiză, Editura Eurostampa, 2002; Viaţa ca o tablă de şah, reportaje, Editura Brumar, 2008; Un castel cu vinuri vechi, portrete, memorialistică, Timișoara, Editura Brumar, 2009; ultima, și sper că nu cea din urmă: Biserica Sfântul Gheorghe, prima Catedrală a Timișoarei - monografie istorică, Timișoara, Editura Ariergarda, 2015.

2 răspunsuri la Prima zi, ultima zi

  1. Radu Pavel Gheo spune:

    Domnul Almadi a fost un domn adevarat, un om de o corectitudine rara si un simt al datoriei cum n-am mai vazut. A fost un timisorean dintr-o generatie care aproape ca a disparut. Un om cum nu mai sint multi: inteligent, modest si curajos. Imi pare tare rau. Dumnezeu sa-l odihneasca!

  2. konya emil spune:

    Asa este: „Ce Barbat!” Dumnezeu sa-l odihneasca-n pace!Condoleante familiei indoliate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


7 + cinci =