România, iar fără medalie la Mondialul de seniori, și în atletism, și la canotaj

Coincidență, s-a potrivit ca atât atletismul cât și canotajul să aibă Campionatul Mondial de seniori în ultimele două săptămâni, ziua finală de întreceri pe pista de la Beijing chiar suprapunându-se cu cea inaugurală pe luciul apei de la Aiguebelette, și astfel a sărit cu atât mai mult în evidență, din punctul de vedere al României, că delegațiile ”tricolore” n-au îndesat, din nou, nici o medalie în tolbă, atât în China cât și în Franța.

logo_ frc

 

Și zic din nou pentru că este deja al treilea Mondial succesiv de atletism în care delegația de seniori a federației de specialitate n-a mai urcat pe podium, ultima medalie fiind adusă de Nicoleta Grasu, pe-atunci la 38 de ani, la Berlin, în 2009, unde ”tricolorii” se clasau pe pozițiile 32-37 în ierarhia finală la acest capitol, cu un bronz, respectiv a doua reuniune la rând a canotajului Mondial la seniori, după cea de anul trecut de la Amsterdam, în care, la fel, România n-a mai avut satisfacția unei clasări măcar într-o probă între primele trei, apărând în schimb acum, ca raritate, de la 7 în jos. În atletism s-a menținut ștacheta de la un Mondial la altul, un loc 6 la Moscova, în 2013, un loc 6 prin Marian Oprea la triplusalt, în China, pe când în canotaj a mai coborât din 2014, la Amsterdam, unde se atingeau două locuri 4 cu fetele la dublu rame fără cârmaci și 8+1, actualmente reducându-se la câștigarea finalei B de către Cristina Grigoraș și Laura Oprea, tot la 2-.

Rândurile de mai jos, dacă unii ar anticipa deja astfel, n-au însă săgeți la adresa celor două foruri federale autohtone, ci curg ca o constatare a efectului devenit deja obișnuință legat de faptul că România nu se mai bucură de cățărarea măcar o dată pe asemenea podiumuri de premiere, și spun efect căci reculul de la ultimele ediții n-a fost dat pur și simplu de oarecare mai mari slăbiciuni de dată recentă ale celor implicați în disciplinele cu pricina, cauzele fiind în schimb ceva mai adânci, mai ramificate și mai complexe.

Dar subiectul își are totuși rostul său căci vorbim despre cândva bastioane de rezistență ale sportului carpatin, supape prin care România mereu scotea cândva capul la nivel mondial, mai mult sau mai puțin. Și își mai auzea cu certitudine numele, în ramuri dintre cele mai dificile, în confruntări dintre cele mai aspre.

Pe scurt, cu glasul cifrelor, 43 de țări au avut săptămâna precedentă reprezentanți pe podium la Mondialul atletic de seniori de la Beijing, în frunte cu Kenya și Jamaica, fiecare cu câte 7 medalii de aur, în pluton regăsindu-se, pe locul 6 în ierarhia generală, Polonia, Rusia pe 9, Belarus pe 14 iar Cehia și Slovacia pe 15, toate măcar cu câte un loc I, și în continuare de exemplu și Croația, Ucraina, Bosnia și Herțegovina, Letonia sau Serbia. De ce am enumerat respectivele națiuni, nu e greu de intuit. România în schimb, nicăieri.

Astăzi se încheie și Mondialul de seniori la canotaj, cu ultimele 8 finale A, dar cuvintele se pot deja rostogoli pentru că nici o vâslă ”tricoloră” n-a obținut calificarea în măcar una dintre cele 27 de finale pentru medalii ale reuniunii nautice din Franța, ci în 4 cazuri a spintecat apa spre finala B. Și sunt deja 18 flotile medaliate, printre care și din Slovenia, Serbia, Estonia sau Ucraina. România, la fel, în afara disputelor finale pentru podium. Serbia în Asia, Serbia în Europa.

Reușitele vecinilor de la sud-vest nu irită deloc, și nu de aceea le scot în evidență repetitiv, ba din contră, având darul de a oferi un bun exemplu, și iată că o națiune recunoscută ca fiind spre vârful ierarhiei mondiale în sporturi de echipă gen baschet, polo pe apă sau handbal și nici prea departe chiar și în fotbal sau volei, poate excela și în mai abrazivele discipline individuale. Da, Serbia a fost bombardată la pulpă de brațul armat – ”marionetă” al bestialei oculte mondiale și sfârtecată ca teritoriu și populație de aceiași malefici luându-i la țintă pe cei cărora nu le cântă-n strună, și asta nu foarte demult, pentru a nu mai reaminti a câta parte este ca număr de locuitori din România, dar tot strânge mai vrednică medalii pe unde ”tricolorii” tindeau să-i ia lesne fața acum ceva ani.

Exemplul Serbia este dovada că fără doar și poate orice este tangibil, însă în condițiile în care, esențial, s-a păstrat cu mare grijă piramida structurală a activității sportive dintr-o națiune iar lanțul de legătură între ”baza” nivelurilor juvenile și de masă, amatoare, și ”vârful” competitiv de performanță a fost cu atenție uns. Ori s-au conservat oare aceste bune obiceiuri și la nord-est de Dunăre!?

Iar aici ajungem la cauzele ceva mai adânci, mai ramificate și mai complexe, amintite ceva mai sus.

Școala fără doar și poate a decăzut, devenind încet, încet un laborator experimental de subtilă înregimentare spre conformism, mai ca în triste vremuri deloc apuse ci parșiv reinventate nu doar în spațiul mioritic, și nu doar sălile de clasă ce șochează prin septembrie retina telespectatorilor sunt igrasioase, ci și terenurile din curte ca vai de lume, fără a fi însă induse în colimator. Căci sportul în școli și cel școlar trece la ”și altele”, bun de adeverințe și învoiri.

Iar pentru națiile sănătoase la cap, sănătoase fiind la trup, ”rezervorul” școlar este mina de aur a sportului de performanță, grație unui sistem criterial de selecție și îndrumare spre ramura potrivită ce implică numeroși factori, bine cântăriți, dar și decizionali, decidenți semnificativ implicați și conlucrând în spirit colectiv. În baza unui interes și crez comun.

În România însă, ca mai în toate domeniile, aproape orice urmă de structurare a fost azvârlită în haos, cum că planificările cu secera și ciocanul covârșiseră națiunea, deși, stați liniștiți, secera e mai ascuțită iar ciocanul mai… baros în toate actualele ”mari democrații” ale lumii, așa încât nu s-au conservat nici filoanele de bine din societate, iar sportul a luat-o și el la vale.

Și fără o bază solidă, la nivel școlar și juvenil, respectiv în lipsa unei culturi și educații sportive adecvate a sportului de masă, oarecum resuscitat acum dar pe un șablon mai puțin natural și firesc, ci mai degrabă artificial, comercial-corporatist și insistând tocmai pe clișeele cele mai bine ticluite de mașinăriile de PR, nici sportul competițional de performanță n-are cum cu adevărat prospera. Aceste nivele nu se exclud ci ar trebui să fie angrenate într-un ritm, iar relansarea acestui întreg mecanism necesită mult timp, multă chibzuință și planificare, o coagulare a factorilor de resort și extrem de multă voință la nivel decizional, relativ absentă în ciuda indiciilor că până și în privința Legii Sportului s-ar mai mișca totuși câte ceva.

Totul lasă însă senzația că nu s-ar lua taurul de coarne ci doar s-ar limita și petici pierderile și decăderea.

Desigur, nu doar lipsa liantului puternic între sportul de la baza piramidei, juvenil și de masă, și cel competițional, precum și a stimulentelor în plus pentru ”rezervorul” de talente stau la baza reculului de dată recentă, cauzele fiind într-adevăr mai complexe, dar în orice caz trebuie identificate și la aceste niveluri, fără o limitare strict la rezultatele punctuale, efecte în sine și ale acestor mai diversificate motive.

Și e clar că există un recul, căci dacă iei orice ediție de Mondial de seniori de acum 10 sau 20 de ani, atât în atletism cât și în canotaj s-a urcat măcar o dată pe podium. În 2005 pe luciul apei regatei nipone Nagaragawa respectiv pe pista arenei olimpice de la Helsinki. În anii ’90, tot în Țara celor 1.000 de lacuri, la Tampere, respectiv pe stadionul Ullevi din Göteborg, în atletism. Timpul însă a tot trecut iar oricât a mai luat totuși România fața grație rezervelor consolidate în decenii precedente, acestea s-au tot împuținat, intervenind o sumedenie de factori mai degrabă regresivi, plus că oponenții de tradiție n-au stat nici ei cu mâinile în sân, ajungându-se acum să se caute recuperarea timpului și a terenului deja pierdut, ceea ce e întotdeauna mai anevoios.

Mai pe scurt, atletismul și canotajul sunt și acestea parte a unui sistem, și n-aveau cum să prospere pe fondul unui evident declin societal. Și este poate doar un banal clișeu însă întâmplările cu internaționalii flotilei României batjocoriți în antrenamentele pe Snagov de leprele născătoare de valuri cu ale lor motoare pe apă indică faptul că gropile săpate din interior, oricât de insignifiante ar părea, pot genera în timp un efect în plan psihologic, moral, chiar mai insidios decât sus-amintitele bombardamente survenite din exterior.

Desigur, în tot acest sistemic lanț al slăbiciunilor, nici cei de la capătul său, în federațiile de profil, direct implicați în activitatea cu pricina, nu pot fi ocoliți de răspundere, care tinde a li se azvârli în cea mai mare măsură în poală, explicațiile de mai sus având însă tocmai darul de a reliefa că nu sunt doar de capul lor într-un sistem degradat de interdependență, dar și federalii pot da dovadă că s-ar simți la o adică cu musca pe căciulă, mai mult și mai mult de teamă să nu se sesizeze cei cu ”cașcavalul”, care n-ar înțelege oricum prea multe din subtilitățile complexe ale sportului, și ar tăia într-o clipită din zerourile esențiale, îngreunându-le implicit și mai mult soarta.

Și am punctat și acest aspect pentru că observatorii de regularitate au putut nota că între dezideratul specificat al Federației Române de Canotaj pentru Mondialul de la Aiguebelette, negru pe alb pe propriul portal cum că delegația vizează obținerea unei medalii și calificarea a 3 ambarcațiuni la Jocurile Olimpice de vară, și concluzia participării, și anume că s-au reușit respectivele trei calificări, a intervenit o omisiune. Pur și simplu au dispărut între timp evidențele că forul federal își propunea de fapt și o medalie în Franța, precum și descrierea fișelor de parcurs pe care nici una dintre cele 7 ambarcațiuni nu a promovat în finala A a probelor, pentru locurile 1-6, rescriindu-se scenariul printr-o bine învelită concluzie finală în care se specifică faptul că ”Delegația României  încheie participarea la Campionatele Mondiale de Seniori din Aiguebelette (Franţa) cu trei ambarcaţii calificate la Jocurile Olimpice din 2016”.

Desigur, fiecare își vinde marfa cum poate mai bine, mai ales în ideea abia amintită și recent reliefată și pe aceeași primă pagină federală că de exemplu ”Țiriac Auto susține canotorii României”, însă aceste reformulări prin omisiune duhnesc a șterpelire a propriei căciuli. De ce nu s-ar specifica așadar verde în față că respectivele calificări s-au obținut prin clasări și pe locul 5 în finalele B, adică 11 per total, ceea ce, din nou, nu este nici rău, nici lipsit de merit, dar nu sună în orice caz precum a menționa încă din capul locului că participarea s-a încheiat cu 3 calificări!?!

Căci din moment ce nici nu s-a intrat măcar într-o finală A cu medaliile pe masă dar s-a pomenit înaintea Mondialului de obiectivul obținerii unei clasări pe podium, aspect de neregăsit acum în scriptele www.frcanotaj.ro, atunci înseamnă că participarea s-a încheiat de fapt vădit pe minus. Sau prezența în Franța, deși nu prea pare, a fost strict legată de pregătirea alinierii la Jocurile Olimpice de vară din 2016? Nu de alta dar să nu se contureze acum o falsă stare de bine, și mai greu de mascat și explicat în condițiile unei potențiale scufundări la Rio de Janeiro, dat fiind extrem de ascuțita luptă la vârf ce se anunță peste Atlantic.

Ca rezultate la Mondialul de canotaj, e clar, nu s-a reușit pentru a patra oară în ultimele 5 ediții obținerea unei medalii, cele de argint adjudecate de fetele din dublu rame și 8+1 în 2013 la Chungju, în Coreea de Sud, răzbătând ca un far solitar în acest deceniu și reamintind că se mai câștiga și un bronz în 2010, tot la 8+1, pe lacul Karapiro, în îndepărtatul Hamilton din Noua Zeelandă, dar captura este tot mai redusă.

Cât despre timișoreanul participant la această a 44-a ediție a Mondialului de seniori în canotaj, Cristi-Ilie Pîrghie a încheiat împreună cu George Palamariu pe 5 în finala B de dublu rame, în vreme ce medaliile finalei A au ajuns la gâtul celor din Noua Zeelandă, Regatul Unit și, da!, Serbia, vecinii într-un creditabil 6:25,360, românii în 2- obținând însă fie și prin această clasare un culoar la Jocurile Olimpice de vară din 2016, precum colegii de lot de la 4 rame fără cârmaci și dublu rame feminin, dar dorințele acum voalat retractate ale federalilor țineau și de altceva decât locuri I dar mai ales 5 în finalele secundare. Iar în nota remarcării fără alte complicații doar a jumătății pline a paharului s-au înscris, ceva mai trist, colegi de breaslă care, extrem de succint și în lipsa unui context, au titrat și informat că merituosul canotor lansat de CSȘ Bega și-a asigurat biletele pentru competiția din Brazilia, încheind prin a dezinforma fățiș că ”obiectivul delegaţie României pentru această competiţie a fost calificarea a trei ambarcaţiuni la Jocurile Olimpice din 2016”. Și astfel se rescrie zilnic istoria într-o nație fără nici cea mai mică pudoare în a vedea lucrurile mereu și constant doar în lumina în care-i surâde, furându-și însă de fapt repetitiv căciula.

Și nu dau la rescris aceste rânduri când România va smulge o medalie la viitoare ediții de Mondial.

 

 

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Mihai Comşulea

Mihai Comşulea
Timișorean născut în ianuarie 1973, fiu de sportiv în orientare turistică. Dus de la vârsta grădiniței la jocurile lui ”Poli”, pe ”1 Mai” și în ”Olimpia”, dar și prin deplasări. Absolvent de ”C.D. Loga” și al Universității ”Politehnica”, promoția 1996, pe când conturam deja 4 ani în presa scrisă sportivă, în ”Sport Vest” și ”Fotbal Vest”, la începuturi despre fotbalul britanic. Experimentat ulterior la fața locului, de la finale pe Wembley până pe cele mai cochete arene. Una dintre cărțile de fotbal, compilate în insulă. Peste ani, colaborări periodice sau punctuale în presa scrisă, națională și internațională, TV și radio. Legitimat din 2005 la gruparea atletică Serpentine RC London, participant activ la numeroase competiții de anduranță și implicat în acțiuni caritabile. Lansator Sporttim.

Comentariile nu sunt permise.