Selecţionerul Carol II

Despre prima ediţie a Campionatului Mondial de fotbal, disputată în 1930 în Uruguay, s-a scris şi se va scrie cu melancolie. Destul de puţinele informaţii concrete au dat naştere, peste ani, unor poveşti mai mult sau mai puţin adevărate. Poate şi de aceea farmecul lor nu încetează să captiveze!

Una dintre acestea priveşte echipa naţională a României, una dintre cele patru selecţionate europene participante la competiţie. Site-ul oficial al Federaţiei Internaţionale de Fotbal (FIFA), ne informează negru pe alb, printre alte date referitoare la disputele din micuţul stat sud-american, cum că „Romania, whose squad was selected by King Carol II (…)” ceea ce nu e greu de tradus: naţionala tricoloră a fost selecţionată chiar de însuşi monarhul!

Cam acesta ar fi punctul de plecare. Cum presa românească postbelică nu s-a referit deloc la activităţile regilor ţării, reformarea tabloului „Uruguay ’30” este şi mai dificilă. Din alte surse (de exemplu, cartea lui Peter Seddon „The World Cup Strangest Moments”, apărută în anul 2005), am mai aflat faptul că recent întronatul rege a dat un decret prin care jucătorilor plecaţi la Mondial li se aprobă un concediu neplătit de trei luni, precum şi asigurarea că vor fi reprimiţi în slujbele lor la întoarcere. În plus, unele website-uri cu specific mai mult sau mai puţin fotbalistic, ne arată că „The King himself was also active as coach”. Măi să fie?

Ce ştim concret? Ştim că, părăsind ţara în 1925, Carol avea să revină în Bucureşti, incognito, la 6 iunie 1930, după două zile fiind încoronat în şedinţa Parlamentului. Mai ştim că delegaţia României a plecat spre Montevideo după 12 zile, cu trenul, având prima oprire în portul italian Genova. Acolo s-a îmbarcat pe transatlanticul Conte Verde, cu destinaţia Montevideo, punct atins în 4 iulie!

Altfel spus, monarhul-om de fotbal a avut la dispoziţie mai puţin de două săptămâni pentru a „selecţiona” naţionala României! Probabil trebuie că a fost un mare microbist şi pus la curent cu tot ce mişcă pe atunci vizavi de activitatea cu balonul rotund, din moment ce conaţionalii noştri au obţinut o victorie cu 3-1 in faţa echipei statului Peru (să mai spunem că în al doilea joc românii au cedat cu 0-4 în faţa gazdelor, care vor deveni primele campioane mondiale din istorie).

Personal, mi-e greu să-mi închipui în acele zile agitate o masă rotundă cu Carol, Octav Luchide, conducătorul delegaţiei, Costel Rădulescu, managerul lotului şi Rudy Wetzer, căpitanul echipei, la care, între o havana şi un coniac, proaspătul şef al statului să spună: „Cred că în poartă Lăpuşneanu nu are contracandidat. Cei doi backs nu pot fi decât Bürger şi Steiner, iar halfia se va face cu Vogl şi Rafinszki, neapărat. Ca extremă stângă îl prefer pe Barbu lui Dobai”. Apropo de această ultimă „ipoteză”: „Calul”, cum i se spunea golgeterului din Dumbrăviţa (grafia corectă este Dobai Istvan, chit că în analele fotbalistice este cunoscut sub numele Ştefan Dobay), a fost şi el printre cei vizaţi să facă deplasarea. Chiar şi-a cumpărat din bani proprii, ca şi ceilalţi jucători, de altfel, costumul de prezentare pentru campionat, însă avea să fie „tăiat de pe listă” în ultimul moment. Oare la ordinul lui Carol? Care, abia repus pe tron, nu avea oare altceva de facut decât să se ocupe de echipa de fotbal?

E-n regula, să admitem că multifuncţionalul rege era la curent cu ce se petrece în fotbalul românesc. Întrebarea care se naşte este cum a reuşit acest lucru, mai ales că lipsise vreo cinci ani din ţară? Teoretic ar fi putut-o face doar prin intermediul presei scrise, trimisă eventual de un binevoitor, pentru că prima transmisie radiofonico-fotbalistică a avut loc în 1934. Cât despre televiziune, să fim serioşi. Primele meciuri s-au văzut în Carpaţi abia la începutul anilor ’60!

Pentru punerea cap la cap a evenimentelor legate de momentul la care ne raportăm, revenim la un nume: Octav Luchide. Acestui om i se datorează pur şi simplu formarea fotbalului modern în România (în paranteză fie spus, „Grecul”, cum îl ştia lumea fotbalului, a pus piatra de temelie şi unei alte organizaţii de pionierat, federaţia de rugby!). Luchide a fost cel care a văzut printre primii posibila dezvoltare a Cupei Mondiale şi a înscris România printre participante imediat după ce s-a pus la cale competiţia care avea să reunească la start jucători amatori şi profesionişti laolaltă.

Necazul cel mai mare pentru întreprinzătorul personaj era că România nu avea o federaţie cu care FIFA să dialogheze pe tema participării. Problema a fost rezolvată de acelaşi intelectual deosebit în februarie 1930, când a luat fiinţă FRF! Semn că actuala insignă, găselniţă  a”emanaţilor ” de după 1990, pe care stă scris „FRF, fondată în 1909”, nu e decât o minciună din lungul şir cu care ne-au obişnuit Naşu´ şi argaţii lui!

Deci federaţie există. Problema o reprezentau jucătorii selecţionabili, majoritatea angajaţi la diferite  firme din oraşele unde jucau. Şi cum deplasarea peste ocean a luat aproape două luni, slujbele fotbaliştilor erau în pericol. Ca să nu mai amintim de marea criză economică mondială, declanşată doar cu câteva luni mai devreme şi care făcuse milioane de şomeri pe toate meridianele!

Este momentul în care a apărut problema controversată peste ani. Se spune că Luchide, având o oarecare deschidere la „Palat”, a făcut o listă cu jucătorii care urmau să facă deplasarea pe care a obţinut semnătura şi sigiliul regal. Cu o asemenea armă deloc de neglijat, a bătut la uşile patronilor firmelor unde lucrau fotbaliştii şi a obţinut mult mai uşor aprobările pentru plecare.

Gurile rele susţin chiar că respectiva hârtie nici măcar nu i-a fost arătată lui Carol…

Şi cum lista purta semnătura regelui, înseamnă că el i-a selecţionat pe fotbalişti, nu? Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune şi aşa. Cât despre faptul că „a fost activ ca antrenor”, cred că imaginaţia unora a luat-o puţin înaintea realităţii.

Totuşi, unele întrebări nu pot fi ocolite. Ce s-ar fi întâmplat cu echipa dacă regele Carol nu revenea în ţară cu 12 zile înaintea plecării vasului Conte Verde spre Montevideo? Cum de a aşteptat Luchide atâta vreme pentru a rezolva problema pe cale politică? Eventual ştia că va reveni regele în ţară?

În concluzie: dacă într-adevăr există acel Decret Regal privind menţinerea fotbaliştilor în locurile lor de muncă şi după Campionatul Mondial, înseamnă că actul se găseşte undeva într-o arhivă pe care probabil n-a mai deranjat-o nimeni de foarte mulţi ani (ar fi fost interesant de ştiut cine l-a convins pe Carol şi prin ce metode, să dea acest decret…). Dacă nu, înseamnă că „folclorul fotbalistic” a fost pus la mare preţ.

Oricum, adevărul absolut în această poveste e greu de stabilit acum, după 81 de ani, mai ales pentru că toţi participanţii la evenimente au plecat dintre noi. Să rămânem totuşi cu imaginea că încă de atunci fotbalul devenise o problemă de interes naţional în care politicul, chit că nu e agreat de FIFA, poate să facă şi să desfacă multe iţe.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Selecţionerul Carol II

  1. Pingback: 1930 – Mircea Meşter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


9 − noua =