Ovidiu Forai

Ovidiu Forai
Ce generaţie sunt: Născut la 15 aprilie 1969, în Timişoara (fiu al luptătorului cu acelaşi nume, multiplu campion al României şi participant la JO 1952 - Helsinki). Ce am studiat: Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara (1988-1993) și, mai nou, Istoria, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Marea calitate a unui inginer, m-a învăţat un profesor, e să ştie unde să caute. Prinde bine și la istorie, și la sport!  Ce treabă am în presă: Colaborator la Radio Timişoara (1991, am intrat prin concurs!), apoi, din acelaşi an, colaborator la cotidianul „Timişoara”. Şef al secţiei Sport la „Timişoara” între 1993-1998, redactor la săptămânalul „Focus Vest” (1999-2001), apoi colaborator până în prezent; redactor-şef şi redactor-şef adjunct la cotidianul „Ziua de Vest” (2002-2004). Aşadar, peste 20 de ani de dat cu plăivazu’ şi tastele. Cu ce mă laud: „Jde” mii de articole, desigur, toate bune şi foarte bune, pe bune (); în plus, iniţiator şi realizator al proiectului „Cel mai bun fotbalist din Estul Europei” (1996-2004), titulatură aflată pe site-urile oficiale ale sportivilor laureaţi. Daţi pe Google „Shevchenko” şi „Focus Vest” şi o să găsiţi premiile noastre! Ce mai fac pe lângă presă: Din 2005, lucrez ca inginer în cadrul concernului german Continental (din 2009, sunt inginer de calitate la Contitech Romania SRL). Şi chiar îmi place ce fac... Ce cărţi am scris: Povestiri din mondo-sport, Timişoara, Editura Helicon, 1999; Croazieră pe planeta Fotbal, Timişoara, istorie şi analiză, Editura Eurostampa, 2002; Viaţa ca o tablă de şah, reportaje, Editura Brumar, 2008; Un castel cu vinuri vechi, portrete, memorialistică, Timișoara, Editura Brumar, 2009; ultima, și sper că nu cea din urmă: Biserica Sfântul Gheorghe, prima Catedrală a Timișoarei - monografie istorică, Timișoara, Editura Ariergarda, 2015.

Senina Halep

Revenirea fulminantă a Simonei Halep la Turneul Campioanelor, după o jumătate de an în care jocul nu i-a mers grozav, a reaprins spiritele concetățenilor noștri, sătui, probabil, de o campanie electorală searbădă și de un fotbal local la fel de insipid și inodor. Victoria din grupă împotriva Serenei a dus ditirambii pe culmi greu de anticipat. Indivizi care deunăzi o desființau, dintr-o volută a mâinii posesoare de condei, s-au sucit la 180 de grade, ridicând-o în slăvi. Personal, nu sunt un super-pasionat de tenis, dar ascult / citesc cu interes, în ”dosarul Halep”, numai declarațiile personajului principal. E atâta seninătate în această tânără de 23 de ani, atâta normalitate în ceea ce spune, încât verbii tăioși ai marilor editorialiști ai neamului par niște frunze veștejite, pripășite unde nu le e locul.

Meciul-cumpănă cu Ivanovici a ”splituit” din nou publicul atotștiutor. ”Ce prostie, să îi ia un set sârboaicei și să tragă ”monstrul” în semifinale! Măcar de ar fi bătut-o. Ce a gândit la faza asta?”. Verdictul de naivitate dusă până în pragul unui cuvânt mult mai dur cade neîndurător, la fel ca reverul pe care fiecare dintre noi îl dăm perfect din fotoliu, la colț, să nu spun la ”păianjen”… Și o ascult din nou pe Simona. Zâmbește și zice că nu a făcut calcule de genul ăsta, a vrut să o bată pe Ivanovici, dar n-a fost să fie și speră să fie bine pe mai departe. Seamănă un pic cu Hagi în declarații, are un dram de platitudine în discurs, să fie bine ca să nu fie rău, dar ce vreți, nu e Andrei Pleșu! La urma urmei, de ce trebuie ca sportivii să fie geniali în declarații, nu e mai bine să fie pe teren? Și iată că Simona o spulberă pe Radwanska, pentru a se reîntâlni cu ”monstrul” în finală. Fără istoric. Serena se răzbună, dă cu ură în toate mingile, cred că ar rupe și fileul, la câtă determinare are, iar Simona se stinge curând și pierde imperturbabil, cu zâmbetul pe buze. A simțit, desigur, că la momentul respectiv Serena juca la 120% din potențial, în vreme ce, cu câteva zile înainte, nu era nici la jumătate. Iar Serena, când e turată la maximum și îi merge jocul, nu prea are adversar pe planeta Pământ.

O ascult din nou, după meci, pe Simona. Felicitări sincere învingătoarei, un zâmbet relaxat și un strop de bucurie. Da, bucuria de a fi acolo, de a juca finala, de a juca tenis, la urma urmei. Fata asta iubește enorm tenisul, asta cred eu că e mai greu de înțeles pentru noi, profanii, care atunci când auzim ”as”, ne gândim mai întâi la cel de ghindă sau inimă roșie. Sigur, îi place să câștige – și o face! – se bucură să ne bucure pe noi, dar întâi și întâi se bucură pe ea, jucând! Sunt convins că se simte stingheră auzind glasul nației strigând din toți rărunchii, ”Simona, ești a noastră, acum ori niciodată”! Se simte stingheră și, după o clipă de uluială, probabil zâmbește senină, cum îi e felul. ”Nu, eu sunt a părinților mei, nu a voastră. Și nu e acum ori niciodată, e acum, și data viitoare, și cealaltă dată viitoare și cât îmi face mie plăcere să joc tenis”.

Bravo, Simona! Că ești pe locul 2 sau 200, bucuria de a juca nu ți-o poate lua nimeni, nici Serena, nici Șarapova, nici Radu Banciu ori alt ”judecător” de TV. Keep calm and be happy!

Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− 1 = trei