Și uite-așa un antrenor neo-zeelandez e dat afară în rugby în România la un club condus de un traseist politic

Asocierea rugby-Noua Zeelandă nu mai are nevoie de multe alte prezentări și explicații, iar tocmai în această idee a surprins dar de fapt și din păcate nu prea despărțirea campioanei la zi a României de un tehnician din emisfera sudică, pe bancă în calitate de ”principal” la reușita ”triplei” Superliga – Cupa României – Cupa Regelui în același sezon 2015.

S-ar putea foarte bine contraargumenta că timișorenii mutau și în 2014 tot prin demiterea unui antrenor reprezentând o altă campioană mondială în sportul cu balonul oval, sud-africanul Danie De Villiers, pus pe făraș tot după un eșec mai greu digerabil, la Baia Mare, și iată ce s-a reușit totuși ulterior!, ceea ce lasă așadar deschisă portița unor și mai mari izbânzi în următorii aproape 3 ani, însă nu aceasta este ideea în cazul despărțirii de Grainger Heikell.

Ce sare cel mai tare în ochi în cazul ivit ca și din senin în plin retur al Superligii, și anume ca deținătoarea titlului de campioană să nu încheie apărarea trofeului cu același tehnician cu care l-a recâștigat, este că un exponent al rugby-ului din țara campioană mondială la zi, țară cu 3 asemenea distincții în palmares, a trebuit să pășească în lături din schema unei grupări la vârful căreia, prezidând peste toate secțiile sale componente, se află un ex-utecist de ”Industrial” și ex-jurnalist postdecembrist metamorfozat în timp în traseist politic, oportunist parașutat cu drag dinspre Primărie tocmai la vârful noului club sportiv municipal. Această vajnică reciclare a cadrelor cu pecete carpatină.

Pe de altă parte, nu scrie într-adevăr nicăieri că a fi antrenor de rugby din Noua Zeelandă te imunizează la flagelul punerii tehnicienilor pe făraș în tot mai pervertita lume a sportului competițional și nici că dacă provii din țara campioanei mondiale la zi ești automat și neapărat un foarte mare antrenor, însă nici aceasta nu este deloc ideea în cazul de față.

Aceasta este într-adevăr soarta breslei antrenorilor, pe care și-o asumă și o digeră în marea lor majoritate cu integritate, demnitate și bărbăție, însă în situația în cauză este un suficient de mare contrast între eticheta din dreptul unui tehnician din țara reprezentativei All Blacks în rugby-ul carpatin și cea cu mari semne de întrebare în raport cu arena sportivă lipită în dreptul șefului de club în numele căruia activa și Grainger Heikell.

Ce-i drept, nu președintele grupării putea fi în măsură să-i dea papucii, expertiza sa de specialitate fiind extrem de vagă, și cel mai probabil nici n-a fost Radu Țoancă cel care a făcut-o, dar faptul rămâne consemnat, și anume că în mandatul său ca diriguitor la SCM Timișoara s-a bifat despărțirea de un antrenor din țara campioanei mondiale care apucase să-și conducă echipa pe care o îndruma cu succes de peste trei ani în numai și numai 5 partide din acest nou 2017, dintre care prima, la Edinburgh, cei din Ronaț n-ar fi câștigat-o nici dacă i-ar fi avut pe bancă pe Brian Lochore, Graham Henry sau Steve Hansen, ori toți 3 laolaltă.

Ar fi fost ele de fapt șase partide dacă gruparea condusă de parașutatul de la Municipalitate n-ar fi păstorit un fiasco organizatoric pe plan internațional la chiar debutul competițional în anul calendaristic 2017, prin ratarea găzduirii din motive logistice a ultimei apariții acasă din Grupa 5 în Challenge Cup. Organizatori plezniți din plin cu un rușinos 0-28 ”la masa verde” și zeci de mii amendă într-o tot mai patetică monedă de circulație internațională, sumă achitată din ”fonduri private”, cum s-a sforăit ulterior pe tonalități mult mai mici decât pe vremea când se abera că se va face și se va drege în dosarul filelor rupte și dispărute din legitimațiile rugbiștilor, odată fiind pe masa organelor de cercetare. Da, da.

Rateul de proporții din 14 ianuarie, când Grainger Heikell și întreg staff-ul sportiv al campioanei României n-au putut onora calitatea de gazde ale unei multiple finaliste de cupe europene, inclusiv a ediției 2016/7 în Challenge Cup, Stade Francais, acesta constituia un necesar moment al despărțirii pe loc de toți iresponsabilii făcându-se apoi de toată rușinea în tirul cu arcul al penibilelor reproșuri. Dar cine să-i demită și cum să aibă asemenea indivizi dramul de onoare pentru a se retrage spășit din scenă!? Fără asemenea coate ascuțite nu se poate, dar se poate în schimb lejer generaliza la nivelul societății românești că fără nenumărații nepotriviți intruși la ”butoanele” pe orizontală și verticală ale subminatei națiuni nu s-ar putea într-adevăr desăvârși punerea cu totul cu botul pe labe a încercatei Românii.

Tocmai în acest uriaș contrast constă marea diferență din acest caz între soarta celor care trăiesc și muncesc în lumea reală, din care face parte și acest antrenor profesionist, oameni dedicați și cu un anumit talent, o pasiune, și repulsivul traseism al lipitorilor câtă frunză, câtă iarbă, mulți dintre aceștia insinuați în funcții cheie, la purtător cu pârghii decizionale influențând cu consecințe lesne vizibile în societatea românească existența a nenumărați compatrioți.

Prin prisma rezultatelor, iar acesta ar trebui să fie barometrul muncii antrenorilor, cel care a calificat-o în premieră pe Timișoara Saracens în grupele Challenge Cupă după o serie de 6 victorii n-ar fi trebuit nici pe departe înlăturat la nici un an de la respectiva performanță, adăugată ”triplei” din 2015 și la care se alipea în mai 2016 păstrarea Cupei României și pe ”Dan Păltinișanu”, însă aș fixa drept la fel de important reper al implicării neo-zeelandezului atitudinea sa când echipa nu funcționa tocmai cum trebuie pe dreptunghiul verde. Crezându-se nevăzut de nimeni, undeva în înaltul tribunei, Grainger Heikell trosnea în tăblie câte un pumn sau o palmă de mama focului. Pentru că, om adevărat, îi păsa cu adevărat.

I-a păsat prin cele spuse, tras de limbă, cu extrageri din context și răstălmăciri, și când a fost așteptat parcă la cotitură cu penibila suspendare ce i-o aplica FRR în 2014 pe o perioadă de 8 luni, într-un prim an al său în România în care încă nu prea înțelegea cum merg dar mai ales stau treburile în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Și uite-așa un antrenor neo-zeelandez e dat afară în rugby în România la un club condus de un fost deținut politic, ăăă, pardon, traseist politic, și care club propune spre nominalizare la alegerile pentru Biroul Federal al FRR un alt ins care are tot atâtea în comun cu sportul cu balonul oval pe cât are mingea de fotbal cu disciplina jucată 80 de minute în XV, dar mai multe în comun cu aceeași detestabilă scenă politică.

A survenit o despărțire și e alegerea Timișoarei Saracens dar deloc treaba jurnalistului, însă un meci pierdut la limită cu 9-8 pe terenul liderului deși câștigat cu 0-1 la eseuri și un altul cedat acasă la 3 lovituri de pedeapsă handicap după o notabilă victorie în deplasare în manșa I nu constituie motive pentru asemenea schimbări în plin parcurs.

Ori se supralicitează valoarea lotului actual al campioanei României, trecându-se cu vederea peste circumstanțele date de notabilele modificări peste iarnă din efectiv, acumularea accidentărilor la unele piese cheie și absența jocurilor în mână în noua formulă, ori se desconsideră tăria învingătoarei de sâmbătă de pe ”Dan Păltinișanu”, Krasny Yar. Bunăoară, etalând o valoare superioară, rușii nici nu s-au putut compara cu învinșii timișorenilor în același baraj din aprilie 2016, italienii de la Calvisano Rugby, iar despre intensele preparative pentru play-off ale celor din Krasnoyarsk au menționat înaintea dublei manșe de luna aceasta și diriguitorii celor din Ronaț, așa încât se știa prea bine cu ce fel de… ”Urși” aveau Popârlan&Co de-a face. Internaționali ruși cu peste 300 de selecții laolaltă, vreo 7 titulari la număr, plus selecționabili pentru Republica Moldova, Tonga și deloc în ultimul rând Georgia, adică mai ales Georgia, și respectivii gruzini alipind aproape 90 de apariții în națională. E ca și cum, deși la prima vedere ar părea că n-ar exista nici cea mai mică legătură, s-ar nega printre altele că au trecut nici 2 ani de când CSM Știința Baia Mare era eliminată din play-off la -21 respectiv -10 puncte diferență de concitadinii rușilor, Enisei-STM, ca sugestiv indiciu, sau că ”Urșii” n-ar investi în general cu zel în rugby, aspect probat de recentele victorii directe în dauna ”Stejăreilor” la nivelurile U20 și U18 ale palierului secund continental inter-țări.

Timișoara Saracens avea un antrenor, și încă din Noua Zeelandă, dar n-a avut teren pe 14 ianuarie, n-are un transformeur sadea în noul an iar SCM Timișoara n-are conducători încă din ziua sa de naștere cu forcepsul, printre multe alte lipsuri.

Și-ar mai fi alte fațete de analizat cu ocazia acestei triste despărțiri, dar mă opresc aici. Autocenzură în fața penibilului situației.

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Mihai Comşulea

Mihai Comşulea
Timișorean născut în ianuarie 1973, fiu de sportiv în orientare turistică. Dus de la vârsta grădiniței la jocurile lui ”Poli”, pe ”1 Mai” și în ”Olimpia”, dar și prin deplasări. Absolvent de ”C.D. Loga” și al Universității ”Politehnica”, promoția 1996, pe când conturam deja 4 ani în presa scrisă sportivă, în ”Sport Vest” și ”Fotbal Vest”, la începuturi despre fotbalul britanic. Experimentat ulterior la fața locului, de la finale pe Wembley până pe cele mai cochete arene. Una dintre cărțile de fotbal, compilate în insulă. Peste ani, colaborări periodice sau punctuale în presa scrisă, națională și internațională, TV și radio. Legitimat din 2005 la gruparea atletică Serpentine RC London, participant activ la numeroase competiții de anduranță și implicat în acțiuni caritabile. Lansator Sporttim.

Comentariile nu sunt permise.