Un antistelist care regretă necazul Stelei

Cum o echipă îți intră atât de mult la inimă, din felurite motive, încât îi devii necondiționat suporter, tot așa, o alta îți poate deveni antipatică. La mine, în această din urmă postură s-a aflat Steaua (ca și Dinamo de altfel). Nu-mi pot explica în primă instanță de ce, pentru că acest lucru s-a întâmplat din copilărie, pr când habar n-aveam de niciun fel de istorie, de modul abuziv în care pătrunsese în fotbalul românesc sau de alte nereguli înfăptuite de-a lungul timpului. Poate aflând că este echipa Armatei – pentru mulți acest fapt a însemnat un atuu în a se lăsa atrași de această grupare – mă ducea cu gândul la războaie, ca să nu spun că și respectiva insituție nu am agreat-o vreodată, nici măcar la evenimentele din `89, când se tot striga că „Armata e cu noi” (acum, peste ani, am aflat cu adevărat cât de mult a fost cu noi). Pe de altă parte, este posibil să fi fost și un gest de frondă, căci locuiam la doi pași de complexul sportiv Ghencea (de la etajele superioare ale blocului meu văzându-se tabela de marcaj de la stadion), iar mulți cei din jurul meu erau steliști. Ba chiar și în casă aveam: pe bunicul meu matern, cel ce mi-a inoculat pasiunea pentru fotbal, care dezrădăcinat de comuniști prin suprimarea lui Venus, marea sa adorată din sportul-rege, s-a îndreptat spre CCA, cucerit de jocul acelei echipe care a dominat la noi anii 50; pe tata, și el căzut în admirația aceleiași CCS, care însă se cam răsfăța, căci atunci când bătea „Poli” Timișoara și pierdea Steaua spunea „Poli e echipa mea, cea a studenției mele”, iar când bătea Steaua și pierdea „Poli” Timișoara afirma „am spus întotdeauna că Steaua va fi cea mai bună echipă”.

Eu însă am rămas constant în părerile mele, neapărându-mi vreo urmă de simpatie pentru combinația roșu-albastru. Iar cu timpul, când am început să cunosc istoria fotbalului românesc, și am aflat despre mai sus amintitele abuzuri făcute de-a lungul timpului în jurul acestei grupări, este de închipuit că nu avea cum să-mi devină mai simpatică. Iar ceea ce a făcut mass-media în ultimul deceniu, printr-o discriminare bezmetică, în care Steaua era prezentată și în cele mai minuscule și neinteresante detalii, față de restul competitoarelor, inclusiv marile rivale, despre care abia se ofereau câteva informații, a fost de neacceptat pentru orice cititor de bunsimț, fie el și stelist. Cu toate acestea am respectat-o ca pe o adversară a favoritelor mele, NEDORINDU-I NICIODATĂ DISPARIȚIA. Recunosc, voiam s-o văd măcar pentru un sezon, ca și pe Dinamo de altfel, activând în Liga 2, considerând că astfel și-ar fi plătit păcatele. Așa cum s-a întâmplat cu Juventus în Italia, pe care chiar o uram. Însă după acea perioadă de penitență din Serie B, e drept cam scurtă pentru câte nenorociri făcuse, mi-a trecut furia pe ea, nu pot spune că acum o ador, dar în niciun caz nu mai am acea repulsie agresivă.

Sigur, la momentul câștigării Cupei Campionilor, din mai 1986, sentimentele patriotice mi-au dat la o parte orice barieră, transformându-mă într-un fan al Stelei, bucurându-mă sincer la cele patru momente de megainspirație ale lui Duckadam, ca și la transformările lui Lăcătuș și Balint. Indiferent că au avut nu știu ce culoar sau că n-au participat echipele englezești, cum afirmă adesea unii dintre detractori, a fost o imensă realizare și deloc întâmplătoare, Steaua demonstrând și în anii următori forță și valoare. De altfel, peste ani s-a demonstrat că mulți dintre eroii de la Sevilla erau și ca oameni valoroși, nu doar ca fotbaliști. În zilele care au urmat succesului de pe „Sánchez Pizjuán”, m-am dus la toți steliștii cu care mă știam, pentru a-i felicita sincer. De altfel, am mulți cunoscuți de toată ispravă care sunt steliști. Totodată i-am respectat pe toți marii fotbaliști care au activat de-a lungul timpului în roșu și albastru, cu o mulțime dintre aceștia realizând interviuri de suflet, iar cu destui dintre ei având o relație apropiată. Aceasta pentru că am avut întotdeauna puterea să-i recunosc, chiar și unui dușman, valoarea precum și alte elemente pozitive.

Da, am spus-o mereu, chiar dacă am făcut-o fără plăcere, că Steaua a fost clubul cel mai galonat din fotbalul românesc (chiar dacă unele dintre performanțele interne sunt discutabile) și totodată cel mai performant pe plan internațional (aici nu-i nimic discutabil). Iar amintitul succes din Cupa Campionilor Europeni este, după părerea mea, cel mai mare din istoria fotbalului românesc, și din nefericire irepetabil.

Prin 2000, când au început să cadă primele echipe cu nume din fotbalul nostru, speram că fie o criză trecătoare, care să lase în urma ei cât mai puține victime. În 2006, când a murit și „Poli” a mea mi-am dat seama că situația devenea dramatică, dar în niciun caz nu mă gândeam că branduri precum Universitatea Craiova, Rapid, Dinamo ori Steaua să fie atinse. Îmi ziceam că dacă și aceste bastioane urmau să cadă, însemna că acela e sfârșitul. Chiar mi-era teamă să nu ajungă și prima ligă de fotbal precum cea de la hochei pe gheață, când Steaua și SC Mirecurea Ciuc, după ce treceau de „jaloane” ca Dunărea Galați sau Sfântul Gheorghe, jucau apoi vreo 50 de meciuri între ele ca să stabilească echipa campioană…

Din nefericire au ajuns să cadă și Universitatea Craiova, și Rapid, n-are rost acum să mai pomenim cauzele. A fost la milimetru să o facă și Dinamo, dar, bravo ei, a rezistat. Și a apărut această luptă internă la Steaua, pornită de acel personaj mic și trist numit Talpan, la început ca un mic bulgăre de zăpadă care pe parcurs a devenit tot mai dolofan până s-a ajuns la epilogul acestor zile.

Becali, un personaj care este departe de a-mi fi simpatic, având și el partea lui de vină pentru cele întâmplate, n-a intrat de unul singur în birourile Armatei, a luat Steaua, a băgat-o în buzunar, și a plecat, în pofida sutelor de lacrimi ale neprihăniților generali, colonei și alți apv-iști care nu l-au putut opri… A fost o înțelegere consensuală, la care s-a bătut de multe ori cuba, ceea ce înseamnă că trebuie luați la întrebări și apv-iști. Definitorie și exactă mi s-a părut explicația-comparație pe care a dat-o pe pagina sa de Facebook fostul meu coleg și bunul meu prieten Tavi Cojocaru, unul dintre acei cunoscuți de-ai mei steliști de toată ispravă de care pomeneam mai sus: „O zic de când a început delirul talpanian: dacă s-au făcut mânării, să plătească, să plătească toți cei care au favorizat infractorul, și însuși Becali. Dar jos labele de pe echipă! Să zicem că dacă eu am ocupat abuziv casa cuiva din Piața Victoriei, ăla își va dori casa aceea înapoi, și nu va cere demolarea ei, pentru ca apoi să-și facă o alta în Ferentari…” Cum spuneam, foarte elocvent.

Îi aud pe unii care spun că „este decizia justiției și că nu poate fi contestată”. Așa cum am scris și cu alte ocazii, ba da, justiția din România este printre cele mai contestabile instituții, având în vedere câte decizii strâmbe, îndoielnice a dat de-a lungul timpului, nenorocind destine de oameni, de societate, de țară. Actuala degradare în care am ajuns i se datorează într-o foarte mare măsură. Iar acum și-a pus semnătura într-o nouă distrugere. Ce știu juriștii de tradiție, de traseu competițional, de pasiunea suporterilor? Iată așadar un motiv pentru care FIFA nu permite implicarea intrușilor în fotbal.

Reacțiile pe care le-am văzut după această decizie stupidă au fost aproape la unison: „pentru mine această echipă este tot Steaua”. La fel, ca și cu plăcuta ocazie pe care am avut-o în ultimele luni când am realizat interviuri cu personalități ale societății noastre care iubesc în general fotbalul și în special pe Steaua, îi voi și numi, Andrei Partoș, Constantin Cotimanis, Doru Stănculescu, Dan Bittman, cu toții au răspuns că ACTUALA ECHIPĂ DIN LIGA I ESTE STEAUA.

Ca unul care n-a simpatizat niciodată Steaua, ar fi trebuit să exult de cele întâmplate, pe deoparte că respectiva grupare a dispărut, iar pe de alta că cea care vrea să-i ia locul, așa-numita CSA Steaua, ca o amară ironie, este nevoită să înceapă de foarte jos, așa cum nu a făcut-o în 1947 echipa primară în momentul când a apărut în fotbalul românesc sub numele de AS Armata București. Însă ca un om care iubesc fotbalul românesc, nu am cum să mă bucur când încă o piesă din patrimoniul acestui, și încă ce piesă, este pe cale de a fi distrusă. Paradoxal, se pare că un antistelist ca mine ține mai mult la Steaua decât cei care ar fi trebuit să o aibă în grijă…

 

Salvează legătura permanentă.

Răzvan Toma

Răzvan Toma
Nume: Toma. Prenume: Răzvan. Născut: 08.04.1964 (Bucureşti). Starea civilă: căsătorit, tată a două fete. Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea TCM, secţia Maşini-Unelte. Lucrez în presa sportivă începând din 1986, pe când eram student. Atunci am fost colaborator la cotidianul „Sportul”. La 01.04.1990 am fost angajat la acest cotidian care între timp şi-a schimbat numele în „Gazeta Sporturilor”. În septembrie 1991 am devenit membru fondator al săptămânalului „Fotbal Plus”, unde ulterior am ajuns redactor-şef adjunct. În vara lui 1994 am trecut la „Sportul Românesc” iar la începutul lui 1996 am fost membru fondator la cotidianul „Sport XXI”, unde am fost redactor-șef adjunct. În vara aceluiaşi an m-am reîntors la „Gazeta Sporturilor” unde am stat până în 2003, când s-a făcut permutarea redacţiilor „Gazetei” cu a „ProSport”-ului. De la începutul anului 2004 am devenit liber-profesionist, colaborând cu mai multe publicaţii, agenţii, chiar posturi radio şi TV, fiind specialist în domeniul istoriei şi statisticii fotbalistice. Am fost unul dintre fondatorii, în 1991, al Comisiei de Istorie şi Statistică a FRF, al cărui preşedinte am devenit de la sfârşitul lunii octombrie 2011 până în 2014, atunci când a fost radiată de noua conducere. Am scris sau am făcut parte din colectivele care au realizat mai multe lucrări. Pentru „High-Life-ul Fotbalului European” şi „Fotbal de la A la Z” am fost premiat de Asociaţia Presei Sportive din România. Alte lucrări pe care vreau să le menţionez sunt toate anuarele fotbalului românesc apărute după 1990 (la cele de după 2000 fiind coordonator) ca şi „Istoria Fotbalului Românesc” apărută în 2009, cu prilejul centenarului FRF,. De asemenea am colaborat şi la importante cărţi din fotbalul internaţional, precum „A-Z del Futbol Europeo”, „European Football Yearbook” sau “L’Atlas Mondial du Football”. Am fost corespondentul din România al publicaţiilor „Don Balon” (Spania) şi „A Bola” (Portugalia), ca și al agenției Press Association (Marea Britanie).

Comentariile nu sunt permise.