După Eurovision 2018

Răzvan Toma revine cu penelu-i fin, însă prin a lăsa pentru moment deoparte datele statistice și a apleca lupa asupra unui eveniment care te mai poate face doar fie să râzi, fie să plângi, cel mai sigur pentru sănătate fiind de fapt să te lase complet indiferent. Mai există așa ceva?

De jenă, trofeul s-a spart.

Am tot ezitat dacă să scriu ori nu rândurile de față. Însă prea tare m-a enervat epilogul, încât n-am rezistat să n-o fac.

Eurovison Song Contest în engleză, Concours Eurovision de la Chanson în franceză sau Concursul muzical Eurovision în româna noastră cea străbună. Nu de alta, dar voiam să fiu sigur că are în titulatură și cuvântul muzică sau vreun derivat al lui. În tinerețe, îl așteptam cu nerăbdare. În afara faptului că era unul dintre puținele spectacole de muzică din Vest transmis de zgârcita televiziune comunistă a acelor ani, oferea și muzică de calitate, lansând nume ce aveau să devină mari staruri, în frunte cu Abba, apoi Sandy Shaw, Cliff Richard, Udo Jürgens, Celine Dion, Johnny Logan, Dschinghis Khan, Bucks Fizz, Peter, Sue and Mark etc. Datorită pasiunii mele pentru sport, mă mai atrăgea și prin spiritul de competiție inter-țări pe care îl emana. După 1990, în urma căderii „cortinei de fier”, desființându-se Interviziunea, Euroviziunea a „înghițit” și țările din estul Bătrânului Continent, devenind astfel o adevărată uniune europeană TV. Așa că, în amintitul concurs muzical au putut pătrunde și acestea. Însă în loc să devină mai interesant, s-a alterat de la an la an. Și nu neapărat din cauza esticelor. Acestora li se poate reproșa doar faptul că au introdus reciprocitățile de vot maxim între țări vecine cu afinități apropiate. Însă politizarea concursului și totodată aservirea acestuia mizeriei numită „political correct” aparține în totalitate prea cuvioșilor vestici. Cu toate acestea am continuat să-l urmăresc, ba mai mult am transmis acest „microb” și fetelor mele care mi s-au alăturat în vizionare încă de când erau micuțe. Adesea am scrâșnit din dinți de nervi, deranjat de nedreptățile pe față făcute prin intermediul unor sisteme de jurizare îndoielnice. De aceea am fost tentat, ba chiar mi-am propus, în mai multe rânduri să-l abandonez, că, slavă Domnului, azi există o mulțime de alte surse de muzică. Cu toate acestea, am cedat aproape de fiecare dată. Dar tot n-am reușit. Motivele pentru care m-a atras, expuse la început, sunt încă bine pironite în conștiința mea afectivă.

Chiar cu două zile înainte de recenta finală din Portugalia, un amic care detestă acest concurs mi-a oferit un răspuns pe cât de scurt, pe atât de concis, prin care și-a motivat repulsia: „M-aștept ca într-o zi să câștige un pitic transsexual evreu cu origini africane, imobilizat într-un cărucior, bolnav de scleroză laterală amiotrofică, care și-a petrecut ultimii ani ai vieții împărțind conserve refugiaților sirieni”. Stupefiat de rezultatul finalei, aceste vorbe ale sale mi-au venit imediat în minte, cât de bine descriu peisajul de astăzi al Eurovision Song Contest. Căci ceea ce s-a întâmplat mi-a depășit orice așteptare sumbră. Cu toate neajunsurile lui de care am pomenit, nu credeam totuși că acest concurs, zice-se de muzică, am arătat titulatura, va promova antiestetica, prostul gust și, cel mai grav, non-muzica. Încă din prima semifinală, când am văzut pentru prima oară piesa Israelului, mi s-a trezit mirarea, cum de o asemenea porcărie a putut ajunge la un concurs care se vrea de anvergură! Pentru o secundă, am fost săgetat de o întrebare-fior, „dacă va câștiga concursul?”, mai ales că aflasem consternat că era printre cele mai bine cotate la casele de pariuri. „A produs multe aberații concursul ăsta, dar să cadă chiar atât de jos nu pot crede”, am încercat eu acest răspuns lăuntric prin care să mă liniștesc. Nefiind un tip încăpățânat, am încercat să-i deschid totuși o poartă a înțelegerii în ziua finalei, că poate, deh, simțul meu artistic nu o fi destul de dezvoltat și o mai avea scăpări. Zadarnic, verdictul meu a rămas neschimbat: TOT O PORCĂRIE. MARE. Iar acel fior de groază mi-a reapărut când în momentul votului televiziunilor vedeam că țopăia pe primele locuri! Totuși, rezultatul final al acestora n-a dus indecența la maxim, încât s-o claseze pe prima poziție, cu toate că și a treia mi se părea ireală. Dar a venit acel așazis vot al telespectatorilor care a decis incredibilul. Am privit concursul în fața televizorului împreună cu mai mulți cunoscuți, oameni cu gusturi muzicale diferite, cu toții însă având aceeași părere față de creația Nettei, că așa o cheamă pe tanti care s-a produs. Și n-am fost singurii. E plin internetul de dezaprobare.

Unii, care au încercat să-i găsească o justificare, ne-au explicat că „a fost o melodie cu mesaj puternic”. Dacă e așa, atunci să se fi dus la Eurovision Message Contest, că în titulatură, așa cum arătam, totuși scrie Song, și asta încă de pe vremea elvețiencei Lys Assia, prima câștigătoare, în 1956. De aceea, muzica ar trebui să fie primordială. Dar hai să vedem și cam ce mesaje mi-a transmis: 1. Că nu mai trebuie să te uiți în oglindă ca să apari pe o scenă, și nici măcar să te mai urci pe cântar; ce siluetă, coafor, într-un cuvânt estetică? Gata cu ele. 2. Nu trebuie să ai cine știe ce voce, dacă atunci când deschizi gura ies sunete, e perfect. Așadar gata și cu lecțiile de canto. 3. Iar la ceea ce înseamnă muzica, termenii „melodie”, „ritm” și „armonie” sunt deja depășiți. Ajunge să faci ca un animal, de preferință pasăre, iar în jurul tău să bată toba și să sufle goarna, iar dacă sunetele le însoțești și cu o gestică pe măsură, succesul e asigurat.

E trist, că un concurs cu greutate cândva, a ajuns terenul de desfășurare al unor grupuri de presiune care vor cu orice preț să-și impună conceptele și „cultura”, subjugând astfel muzica și ideea de concurs. Acești fățarnici care în numele nediscriminării discriminează în jurul lor. Chiar dacă nu sunt dovezi clare și sunt convins că nici nu se va osteni cineva să le caute profesionist din motive „political correct”, mie mi se pare evident că rezultatele sunt măsluite în părțile esențiale. Iar acest lucru mi-este arătat chiar de unele dintre temele abordate cu care s-a câștigat în ultimii ani. Nu voi mai pomeni despre promovarea lgbt care este clară, ci voi exemplifica prin învingătoarea de-acum doi ani, Jamala din Ucraina, care a avut o melodie mediocră în care însă a abordat subiectul deportării tătarilor din Crimeea de către sovietici. Categoric o dramă, așa cum au știut sovieticii să le pricinuiască multora. Însă una-i una, alta-i alta. Dar la acel moment, trebuiau puse tunurile pe Putin și Rusia (nu că ar fi niște uși de biserică), așa încât orice motiv era binevenit în acest sens, motiv bun pentru ca tema respectivă să câștige Eurovision! Dacă ar fi apărut acea melodie prin, să zicem, 2000, nici nu ar fi trecut de semifinale.

La puțin timp după concurs a apărut o știre conform căreia trofeul primit la Lisabona de coana Netta s-a spart. E și ăsta un semn. Până și lui i-a fost jenă.

 

 

Acest articol a fost publicat în Exclusiv și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


6 + noua =

 


Ultimele articole din categoria Exclusiv: