Episodul 2. Amintirea lui Emanoil Miţaru (1938-2004), un reputat sportiv bănăţean: de la Recolta Comloşu Mare la Ştiinţa (Poli) şi CFR Timişoara

Despre un fost jucător al alb-violeţilor şi alb-vişiniilor, apoi pentru decenii plămăduitor de tinere talente. De la Recolta Comloşu Mare la Ştiinţa (Poli) şi CFR Timişoara, ulterior cu zeci de ani ca antrenor de copii şi juniori, o rememorare serializată a carierei şi vieţii lui Emanoil Miţaru, conform scrierii colaboratorului nostru Ioan Olărescu în „Suflet Nou”, revistă a satului bănăţean ce apare lunar în Comloşu Mare, sub egida Asociaţiei Culturale cu acelaşi nume (www.suflet-nou.ro). Astăzi, partea a doua…

* acelaşi subiect, şi în rubrica FILE DE ISTORIE, din josul primei pagini a cotidianului. Iată şi primul episod al amintirilor, publicat săptămâna trecută:

http://sporttim.ro/timisene/amintirea-lui-emanoil-mitaru-1938-2004-un-reputat-sportiv-banatean-de-la-recolta-comlosu-mare-la-stiinta-poli-si-cfr-timisoara

„Pe prima scenă a fotablului românesc a debutat la 19 ani, în etapa a III-a de campionat, în toamna anului 1957, în meciul din deplasare cu U.T.A. – terminat la egalitate (3:3). A fost folosit destul de des în acel prim an, înlocuindu-l, pe extrema stângă, pe experimentatul şi valorosul Gyssi Boroş, care evolua la Ştiinţa din 1952.

Veneam deseori de la Comloş să asist la meciurile Ştiinţei, disputate pe vechea arenă din spatele Politehnicii, care avea însă o capacitate mică, sub zece mii de spectatori. Am fost prezent la stadion în meciul dramatic din antepenultima etapă, disputat în iulie 1958, care deschidea posibilitatea ca Ştiinţa să devină campionaă naţională. În acest important meci, Manu a evoluat strălucit întreagă partidă, alături de Fuchs, Sbârcea, Brânzei, Florescu, Cojereanu, Tănase, Gârleanu, Ciosescu, Lereter, Ştiinţa obţinând victoria în ultimul minut de joc, prin golul lui Ciosescu, dintr-o centrare a lui Manu. În ultimele două partide, cu Progresul Bucureşti în deplasare şi Steagul Roşu Braşov acasă, Ştiinţa avea nevoie de o singură victorie şi ar fi devenit campioană naţională, având şi un golaveraj foarte bun. Dar a urmat un dezastru la Bucureşti, în care Ştiinţa a pierdut, incredibil, cu 0:7 şi cu asta titlul de campioană, întrucât în acel meci şi-a deteriorat şi golaverajul. Finalul de campionat 1957/1958 cosemnează trei echipe la egalitate de puncte (27), titlul fiind câştigat, la golaveraj, de Petrolul Ploieşti, locul 2 de C.C.A. Bucureşti, iar Ştiinţa rămânând cu medalia de bronz, după ce o avusese pe cea de aur în buzunar. Insuccesul de la Bucureşti a fost pus pe seama oboselii jucătorilor, majoritatea aflaţi în sesiunea de examene, participarea la multe meciuri internaţionale în Cupa Dunării, precum şi un parcurs lung în Cupa României, în care studenţii au ajuns până în finală. În acel retur de campionat, Ştiinţa a disputat mereu câte două meciuri pe săptămână (miercurea şi duminica), neavând, ca în prezent, metode avansate de pregătire şi recuperare.

Ştiinţa s-a revanşat însă strălucit în Cupa României, pe care şi-a adjudecat-o la sfârşitul campionatului, învingând Progresul Bucureşti, pe Stadionul 23 August din Capitală, cu 1:0, prin golul marcat de Cădariu, în minutul 37. Cu toate că nu a fost prezent pe teren în finală, antrenorul Dincă Schileru preferând jucători mai experimentaţi, Manu a evoluat în fazele preliminare, contribuind la victoriile obţinute cu C.S.M. Reşiţa, Minerul Lupeni, Dinamo Cluj şi Steagul Roşu Braşov, în semifinală.

Începând cu turul ediţiei 1958, a urmat o nouă schimbare de generaţie la Ştiinţa. Majoritatea jucătorilor mai în vârstă şi cei care au absolvit cursurile universitare s-au transferat la alte echipe sau s-au retras din activitate. Au mai rămas la echipă Curcan, Gârleanu, Remus Lazăr, Lereter, Codreanu, Miţaru. În noua generaţie au fost coechipieri, până în 1968, cu Miţaru mulţi jucători emblematici ai fotbalului bănăţean, printre care: Răcelescu, Petescu, Manolache, Tănase, Ţurcan, Igna, Urziceanu, Hălmăgeanu, Georgescu, Surdan, Hârşova, Botescu, Pain, Cotormani (fiul vestitului internaţional de la Ripensia), Speriosu, Grozea, Petrovici, Regep, Petre Popa, precum şi, din 1962, jucătorii veniţi de la Craiova, printre care Mircea Popa şi Bâtlan.

În aceşti ani, Ştiinţa a avut evoluţii oscilante, cu rezultate contradictorii. A alternat retrogradările în B cu revenirile anuale în A. În sezoanele 1960/61 şi 61/62 a ocupat poziţii de mijloc în clasament (locul 10 şi 9). Manu era titular indiscutabil ca extremă stângă, închegându-se cuplul Lereter-Miţaru. În lotul echipei erau jucători valoroşi, ca: Pain, Curcan, Codreanu, Neacşu, Cojereanu, Petescu, Tănase, Gârleanu, Iordache, Igna, Feodot, Manolache, Lereter, Miţaru.

În ediţia 1962/63, a învins echipe puternice ca: Dinamo, UTA, Steagul Roşu, a terminat la egalitate cu C.C.A., Rapid. În această ediţie, Ştiinţa a avut o linie ofensivă deosebit de eficace, formată din: Igna, Remus Lazăr, Manolache, Lereter, Mircea Popa, Miţaru. În penultima etapă, a învins la Bucureşti pe Dinamo, ocupând locul 3 în clasament, după Dinamo şi Steaua.

Ştiinţa lui Woroncovshi şi Ion V. Ionescu, cu Miţaru între fotbalişti

După rezultatele foarte bune anterioare, Ştiinţa, în mod suprinzător, a retrogradat. Revine, însă, în Divizia A în anul următor, avându-i în lot pe Petre Popa, Curcan, Urziceanu, Hârşova, Mihăilă, Ţurcan, Răcelescu, Lereter, Surdan, Igna, Ciosescu (revenit pentru un an), Mircea Popa, Tănase, Remus Lazăr, Miţaru.

A urmat o nouă retrogradare şi, din nou, revenirea în A, în ediţia 1965/66, cu următoarea formaţie de bază, în sistemul 4-2-4: Sziklai – Surdan, Petrovici, Răcelescu, Speriosu – Grizea, Mihăilă – Cotormani, Mircea Popa, Lereter, Miţaru.

De menţionat că, din anul 1963, a fost dat în folosinţă noul stadion, denumit 1 Mai, pe care, de acum, evolua Ştiinţa, redevenită Politehnica (Poli) din anul 1965.

În aceşti ani, echipa studenţească a avut bune rezultate în meciurile internaţionale, oficiale şi amicale, în care Manu a fost titular inconstestabil. Cu toate că echipa oscila între A şi B, fiind poreclită la un moment dat ABBA, unii dintre jucători au făcut parte din loturile reprezentative A, olimpic, B, tineret.

Manu a fost selecţionat în echipa de tineret a ţării, în reprezentativa B şi în echipa olimpică, care pe atunci nu includea jucătorii de naţională. Cu toate că a avut evoluţii strălucite, nu a fost inclus în prima reprezentativă, care a rămas marele său regret din cariera de fotbalist, aşa cum mi-a mărturisit mai târziu. El avea un joc de mare viteză, ca o extremă clasică, cu demarcări impetuoase pe aripa stângă, şuturi puternice la poartă, din unghi, şi centrări periculoase în faţa porţii. Aceste calităţi i-au fost puse în evidenţă de coechipierii de la Timişoara, îndeosebi de Lereter şi Mircea Popa. Apreciatul jucător al lui Poli, Mircea Popa, cu care am devenit, din 1997, coechipier într-o echipă de veterani, spunea: „Pe Miţu (aşa era denumit de coechipieri) îl puneai în cursă cu mingi lungi, printre, iar el îşi depăşea cu uşurinţă adversarii, datorită vitezei sale deosebite şi, apoi, tot din alergare, şuta puternic la poartă, din unghi, marcând deseori goluri spectaculoase şi decisive pentru echipa noastră”. La convocările în echipele naţionale B, de tineret şi olimpice nu a avut coechipieri care să ştie să-i pună în valoare aceste calităţi.

Între anii 1959-1964, eram student în Bucureşti, la ştiinţe economice, şi urmăream mereu evoluţia Ştiinţei Timişoara şi a lui Manu, fiind prezent la meciurile disputate în Capitală de timişoreni. Evoluţiile lor spectaculoase, cu un joc tehnic, avântat, în viteză erau deosebit de apreciate. Ştiinţa făcea mereu meciuri mari cu Dinamo şi C.C.A., capotând însă deseori în faţa Rapidului şi Progresului.

Echipele studenţeşti din Timişoara, Cluj şi Iaşi şi, ulterior, Craiova aveau, în acei ani, mulţi susţinători în Capitală, îndeosebi datorită studenţilor originari din diferite oraşe din ţară, care îşi uneau forţele în încurajarea colegilor de pe teren, îndeosebi la meciurile cu Dinamo şi C.C.A. (Steaua). Era o atmosferă sportivă şi în tribune, departe de dezlănţuirile sălbatice a aşa-ziselor galerii de fani din prezent, care se dedau la acte de violenţă, de neconceput în trecut. După absolvirea studiilor universitare am revenit în Banat, din septembrie 1964 profesând ca economist la Timişoara. Eram prezent la toate meciurile lui Poli (denumire la care s-a revenit din toamna anului 1965) de acasă şi la unele din deplasare. Acasă se juca, din primăvara anului 1963, pe noul stadion, care avea o capacitate oficială de 40.000 de spectatori, dar la unele meciuri asistau chiar şi peste 50.000.

Îmi amintesc şi acum de ediţia de campionat 1965/66. După un debut promiţător, prin victoria cu 2:1 în dauna Steagului Roşu Braşov, în etapa a 2-a Poli învinge senzaţional pe Dinamo, la Bucureşti, cu 3:2 şi apoi câştigă lejer acasă, cu Universitatea Craiova (3:0), care, însă, pe atunci nu era încă Maxima. După primele patru etape, Poli era pe primul loc. Colectivul de antrenori (C. Woroncovschi – principal şi profesorii Ion Ionescu şi C. Iovănescu – adjuncţi) a adoptat, în locul clasicului 4-2-4 introdus de Brazilia la Campionatul Mondial din 1958, o aşezare surpriză 4-3-3, cu trio-ul de atacanţi: Mircea Popa, Lereter, Miţaru.

La următorul meci, în deplasare, cu U.T.A., au fost prezenţi pe stadionul din Arad, după unii, trei mii de susţinători timişoreni, după alţii, cinci mii. Personal am fost la meci. Deplasarea am făcut-o alături de colegii de serviciu şi împreună cu soţia, într-un camion deschis de transport marfă, cu bănci de lemn. Pe şoseaua dintre Timişoara şi Arad era un convoi lung de autobuze, camioane, motociclete şi, mai rar, autoturisme, pe atunci. În acel meci a strălucit cuplul Lereter-Miţaru, secondaţi de Mircea Popa. Manu a produs mereu panică în apărarea arădeană prin incursiunile sale vijelioase pe extrema stângă. Meciul s-a terminat la egalitate (2:2), dar, în final, timişorenii puteau să câştige, dacă şutul lui Manu, din unghi, nu ar fi nimerit bara. În tribune existau încurajări ale ambelor echipe, însă într-o atmosferă civilizată, de respect reciproc, cum rar se poate vedea în prezent, iar meciul a luat sfârşit în aplauzele tuturor, pentru ambele echipe, care au oferit un spectacol sportiv de excepţie.

Poli avea însă evoluţii oscilante. Un meci care ilustrează acest fapt a fost cel din 13 octombrie 1965, într-o miercuri, acasă, cu Siderurgistul Galaţi. Chiar în primele minute, Voinea, la o greşeală a apărării timişorene, înscrie un gol. Poli se năpusteşte în atac iar gălăţenii se betonează în apărare, rareori trecând centrul terenului. Dar stupoare! La puţinele lor contraatacuri, înscriu gol după gol, din care unul de la centrul terenului, printr-un şut al aceluiaşi Voinea. Cu toate că Poli nu a jucat rău, unele gafe din apărare şi în special ale portarului Petre Popa au consfinţit o înfrângere amară cu 2:5, greu de digerat de spectatori. La acel meci mi-am promis că nu voi mai veni ca spectator la meciurile lui „Poli”, promisiune pe care însă nu am respectat-o! Întrebându-l, după ani, pe Mircea Popa ce s-a întâmplat în acel meci, Mircea, care are o memorie deosebită în privinţa tuturor meciurilor şi a coechipierilor din apreciata sa carieră de fotbalist divizionar şi component al selecţionatelor de juniori ale României, mi-a relatat că apărarea a prins o zi mai slabă iar în atac nu au avut noroc şi nu au reuşit să străpungă betonul gălăţean. Bine, zic, dar portarul Popa să ia gol de la centrul terenului, la o minge pe care şi eu aş fi apărat-o cu uşurinţă, cum se explică? Mircea mi-a zis: „Petre (Popa, portarul) avea probleme cu vederea la distanţă. El, practic, nici nu vedea mingile care veneau de departe. Se trezea cu ele în faţa porţii. Ca portar, nu purta ochelari iar lentilele de contact, în acei ani, erau rare”. Aceasta a fost explicaţia acelui eşec, dată de Mircea, care a rămas în anale ca miercurea neagră a lui Poli.

Manu a evoluat la Poli până în vara anului 1967, deci timp de zece ani. A prins trei generaţii de jucători. Printre ultimele meciuri ale sale se numără şi o splendidă victorie pe teren propriu cu Dinamo Bucureşti, eternul rival, care strângea pe marele oval timişorean aproape 50.000 de spectatori. În partida câştigată cu 4:2 au evoluat: Petre Popa – Bodrojan, Petrovici, Lereter, Rotaru – Grizea, Mihăilă – Regep, Surdan, Popanică, Miţaru. Din vechea gardă au mai rămas Lereter, care s-a retras în apărare, Surdan şi Miţaru. Dar, după unele meciuri foarte bune, printre care şi un egal (2:2) cu C.C.A. (Steaua) în deplasare, au urmat căderi în joc şi înfrângeri la echipe mai slab cotate.

Manu s-a retras de la Poli la vârsta de 30 de ani, după o carieră de excepţie, în care a fost un component de bază al formaţiei studenţeşti. În următorii doi ani a jucat la C.F.R. Timişoara, în Divizia B. Printre mai tinerii săi coechipieri au fost: Tatar, Hanganu, Mafa, Morovan, Speriosu, Samson, Chimiuc, Cioroparu, Seceleanu, Fodor, Panici.

În vara anului 1969 se retrage din activitatea competiţională, la vârsta de 32 de ani, considerată pe atunci deosebit de înaintată pentru un fotbalist, după 16 ani de la debutul său fotbalistic oficial, la Comloş, în 1953. În întreaga sa carieră sportivă a fost un bun coleg cu toţi coechipierii, serios în pregătire, cu o viaţă ordonată, fără excese, consum de alcool sau alte tentaţii. O întâmplare care ilustrează modul său de viaţă este caracteristică. În vara anului 1963, făceam practica de anul IV la Tehnometal din Timişoara. Eram în peste 50 de colegi de facultate, răspândiţi la diferite întreprinderi industriale din oraş. Într-o seară călduroasă, fiind  împreună cu doi colegi nebăneţeni, l-am întâlnit, pe Corso, pe Manu. Am stat de vorbă, l-am prezentat colegilor, care au fost încântaţi să-l cunoască. La un moment dat, zice: Acum vin de la antrenament. Mie mi-e foame. Hai să mergem să mâncăm ceva împreună. Mergem la Vapor, la Ştefan. Fac cinste! (Vapor = terasă-restaurant pe malul Begăi; Ştefan Grozescu, consătean şi coleg din Comloş, născut în 1937, era în acel timp ospătar, după care a absolvit liceul şi facultatea, devenind economist şi contabil-şef la Dacia). La masă am servit câte o friptură, iar Manu, două. Noi am asezonat friptura cu bere din belşug. Manu, în schimb, nu a băut decât foarte multă apă minerală. La sfârşit, la plată, Manu, care era salariat, profesor de geografie, a vrut să plătească întreaga consumaţie. Noi, cei trei studenţi, cu toate că nu ne dădeau banii afară din casă, nu am fost de acord să nu plătim nimic. Atunci, Manu a zis: Plătesc eu mâncarea şi voi, băutura.

Alături de activitatea sportivă la cel mai înalt nivel, Manu s-a preocupat cu seriozitate şi de pregătirea sa şcolară şi universitară. După absolvirea liceului a urmat studii superioare, devenind profesor de geografie la diferite şcoli din Timişoara. A urmat şi diferite cursuri de perfecţionare pentru a deveni antrenor de fotbal cu atestat. După retragerea din competiţii, a dat curs pasiunii sale pentru fotbal, dedicându-se în întregime profesiei de antrenor. A fost timp, de două decenii şi jumătate, un apreciat antrenor la Centrul de copii şi juniori al Clubului Poli, şlefuind o mulţime de tineri, dintre care unii au ajuns mari fotbalişti. Una dintre cele mai de seamă performanţe ale sale a reprezentat-o câştigarea titlului naţional de juniori mari, în anul 1991 – antrenaţi de el, împreună cu fostul său coechipier Florescu.

Juniorii Ştiinţei Timişoara din 1956, conform pozei din albumul inginerului Constantin Marcu

Ne întâlneam deseori când mergea la antrenamente, veşnic cu o sacoşă de sport în mână, întrucât locuia pe str. Filipescu, în apropiere de Consiliul Judeţean Timiş, unde profesam eu. Îmi povestea de tinerii pe care îi antrena. Unele grupe dimineaţa iar altele după-masa, practic fiind toate zilele ocupat, plus meciurile din zilele de sâmbătă şi duminică. Ne mai întâneam uneori în parcul de la Neptun, în Colţul Şahiştilor, unde mai jucam câte o partidă sau, el neavând prea mult timp, mai mult chibiţa. Şahul era o mare pasiune a lui, de fapt şi a mea, inoculată de profesorul nostru de la Comloş, dirigintele Ioan Toconiţă, care, în unele ore de dirigenţie sau de sport, în timpul iernii, aducea multe table de şah şi ne-a introdus în atmosfera fascinantă a acestui joc.

Era un bun familist, îngrijindu-se cu dragoste şi înţelepciune de creşterea şi educaţia fiicei, împreună cu soţia Rodica, şi apoi a celor doi nepoţi, o fetiţă şi un băieţel. Mergea, cu schimbul, cu soţia, să aibă grijă de scumpii săi nepoţi, în Germania. Acolo a decedat pe neaşteptate, în somn, în noaptea de 30 noiembrie 2004. Întâmplător, în ziua de 1 Decembrie, zi de sărbătoare, am fost cu soţia la Spitalul Judeţean. Aşteptând pe culoarul secţiei de chirurgie, am întâlnit-o pe Scumpiţa, care era internată acolo. Am stat mult de vorbă, inclusiv despre Manu. La un moment dat, soţul Dorin îi spune Scumpiţei: Hai dragă în salon, lasă amintirile despre Comloş cu colegul tău, să te odihneşti, că doar ieri ai fost operată. După un sfert de oră, Scumpiţa iese din salon şi vine plângând la mine, care eram încă pe culoar, şi-mi spune: A murit Manu. L-au găsit mort, dimineaţa. Acum am primit telefon din Germania. Am rămas răvăşit, neimaginându-mi că Manu, pe care-l întâlnisem cu câteva luni înainte, în plină putere, fără să fie suferind, ar putea pleca dintre noi. Trupul neînsufleţit i-a fost adus în ţară, fiind înmormântat în 4 decembrie, în Cimitirul din Calea Lipovei.

Emanoil Miţaru a fost un fotbalist de frunte al Banatului, cu o activitate sportivă competiţională la cel mai înalt nivel, la Ştiinţa (Poli) şi apoi C.F.R. Timişoara, precum şi peste 25 de ani ca antrenor de juniori.

A fost deosebit de legat de Comloşu Mare, unde a absolvit cele trei clase elementare şi unde a debutat oficial în echipa locală Recolta.

Fie-i amintirea mereu vie în memoria iubitorilor sportului şi a celor care l-au cunoscut, apreciat şi preţuit.

La elaborarea evocării de faţă, alături de multele amintiri proprii privind pe colegul şi preietenul meu Manu, am beneficiat de informaţii preţioase de la foştii săi coechipieri, ing. Cosntantin Marcu şi ing. Mircea Popa, cărora le adresez şi pe această cale călduroase mulţumiri.

Totodată, în completarea amintirilor proprii am folosit şi volumele de istoriografie sportivă (Iosif Dudaş, Timişoara, leagănul fotbalului românesc, CEFS, Timişoara, 1971; Mircea Jiva, Haide Poli, Editura Facla, Timişoara, 1974; Anuarul fotbalului românesc 1909-1967, CNEFS, Bucureşti, 1968; Gheorghe Popa, 110 ani de fotbal în Banat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010)”.

(Publicaţia „Suflet Nou” este tipărită la Editura Eurostampa)


Acest articol a fost publicat în Fotbal, Poli Timişoara și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Fotbal: