Conf. Dr. Gheorghe Dumitru, medic primar de medicină sportivă, lansează un SOS: ”Pentru a spera la un fotbal de altă calitate mâine, antrenorii noștri trebuie să devină – de urgență! – psihologii sportivi ai piticilor și juniorilor de azi”

Conferențiar Doctor Gheorghe Dumitru, medic primar de medicină sportivă din Constanța, lansează o pledoarie în favoarea asistenței psihologice a sportivilor, pledoarie în pregătirea căreia s-a ”documentat insistent de mai multă vreme, întrucât și eu – ca atâția alții care sunt implicați profesional în acest domeniu – ader la opinia potrivit căreia accesul la performanțe de valoare deosebită în sport nu poate fi asigurat doar de fizicul și fiziologicul competitorilor. Pentru aceasta fiind obligatoriu ca ei să dețină și un psihic foarte bine <clădit>, și maximal și specific antrenat”, după cum explică însuși autorul, adăugând că ”desigur, demersul întreprins de mine poate fi pus în discuție de specialiștii noștri în domeniu, și-mi asum riscul ca respectivii să încerce să identifice în textul său anumite imperfecțiuni. În ciuda acestui risc însă – după ce am cercetat suficient de insistent cum stau lucrurile în stiința și practica psihologiei sportive din țara noastră, din fotbalul nostru în speță – am decis să lansez totuși acest SOS. Totul în speranța că poate – cine știe – ceva, ceva se va întâmpla până la urmă, în planul atenției reale, profesioniste și consecvente, de care asistența psihologică a sportivilor va trebui să se bucure și în sportul nostru.” Dar iată textul integral al pledoariei lansate de medicul constănțean, cu mențiunea că Sporttim a publicat în vara trecută și actualizările și completările efectuate de Gheorghe Dumitru la propriul studiu despre dezantrenare pe care îl prezenta în 2014 la cursurile de Licență UEFA Pro și A, iar vara aceasta a semnalat apariția publicistică sub semnătura medicului constănțean, Penaltiurile din fotbal de la loterie la știință”.

”SOS. Pentru a spera la un fotbal de altă calitate mâine, antrenorii noștri trebuie să devină – de urgență – psihologii sportivi ai piticilor și juniorilor de azi”, de Gheorghe Dumitru, medic primar de medicină sportivă din Constanța, material cu tot cu chestionar și bibliografie.

”În principiu toată lumea este de acord că ultimul  fotbalist „made in Romania” cu adevărat valoros a fost Adrian Mutu. Jucător pentru care Chelsea a plătit 22,5 milioane de euro în 2003. An în care a devenit de altfel și ultimul român nominalizat la Balonul de Aur. Era sfârșitul unei destul de prelungite perioade de grație a  fotbalul nostru, una care va mai putea fi atinsă extrem de  greu. Și asta cu condiția ca Ovidiu Ioanițoaia să fi avut gura aurită, atunci când a spus că un fotbalist ca Hagi se naste la 50 de ani, iar o echipă națională de talia celei a generației de aur, la 100 de ani [20].

A urmat după aceea o perioadă de pârjolire a acestui sport cândva emblematic. O epocă pe care o parcurgem și în continuare, zeloși și inconștienți. Fără să putem întrevedea „luminița de la capătul tunelului”; altfel spus fără să avem vreun semn, cât de cât relevant, că am fi atins fundul prăpastiei, iar de aici încolo nu se poate decât  să începem să  urcăm iar. Este o perioadă pe care jurnalistul Vasile Mâcicășan o definea foarte inspirat, atunci când cu aproape trei ani în urmă scria că fotbaliștii români vânduți în ultimele 3 sezoane de dinainte, s-au dovedit a fi ”mai mult țepe decât transferuri reușite”[13]. Iar întrucât, ca demni urmași ai lui Vlad Țepes, propensiunea noastră către perfecțiune nu cunoaște limite și odihnă, de curând am reușit, în sfârșit,  performanța de „a-i țepui” pe turci și la fotbal  [11].

Părăsind acest ton hazliu, este de netăgăduit că avem deja 2-3 decenii de ”producție” fotbalistică de foarte slabă calitate. Și un palmares internațional realmente dezastruos, într-un domeniu de activitate aflat atâta vreme în prim-planul interesului și mândriei românilor. O situație care preocupă și mâhnește pe toată lumea, și vis-a-vis de care s-au emis numeroase și conjuncturale  scuze, motivații și explicații. Explicații dintre care una bine fundamentată – în planul la care se referă, al fotbalului ca business – , ni se pare a fi cea avansată, în 2019,  de Dan Ovedenie [16].

În rest, trecând în revistă ideile din unele analize românești menționate sau nu în  bibliografie, rezultă că, în esență, actualul dezastru al fotbalului românesc s-ar putea  explica prin dispariția condițiilor din comunism. Condiții care ar fi favorizat și stimulat sportul în general, și implicit și fotbalul; în felul acesta devenind  posibilă și  apariția generației de aur. Ceea ce,  în opinia subsemnatului, este  doar în foarte mică măsură valabil. Și asta deoarece, de fapt, mult mai probabil generația respectivă „a explodat”  tocmai ca urmare a înlăturării  comunismului. În esență  datorită faptului că jucătorii noștri au putut, în sfârșit,  să evolueze în campionate de valoare. Asta permițându-le printre altele, să nu mai aibă complexe, și să se exprime plenar în fața oricăror adversari.

Că acele „minunate” condiții din comunism nu sunt adevăratele și principalele explicații,  o arată și faptul că până la generația de aur ele nu au dus niciodată fotbalul nostru atât de sus, că fotbaliști valoroși au produs și produc în permanență și țările care nu au fost niciodată comuniste. Și, mai mult, că inclusiv în multe din țările foste comuniste au apărut și apar fotbaliști de top, și după ce sistemul politic respectiv a devenit și acolo istorie.

De aceea adevărul pe care trebuie să-l conștientizăm foarte acut, și de la care să ne impunem să pornim, în sfârșit, de aici încolo, este că timpul nu mai poate fi dat inapoi. Și chiar dacă, în mod miraculos, acest lucru s-ar putea realiza, nu există nici un argument că revenind la practici din acele timpuri, fotbalul nostru ar reîncepe să înflorească. Este ca și când un om ajuns adult sau vârstnic, nu și-ar trăi în permanență prezentul, ci ar privi tot timpul doar către trecut, iar în felul acesta ar reîntineri.

Și, mai ales, să înțelegem toți, și în primul rând cei implicați în sport și în fotbal, că a ne lamenta steril, a continua să băltim într-un paseism bolnăvicios, neîncercând noi și mai adecvate strategii, și nepropunând noi rezolvări, vom ajunge într-o prăpastie și mai adâncă. Al carei punct terminus poate fi inclusiv dezinteresul total al copiilor, și al românilor în general, față de acest joc și de rezultatele lui.

De altfel, semnale care anunță că s-ar putea întâmpla și asta, că o astfel de perspectivă ne paște, și-au făcut deja apariția, și pot fi cu ușurință constatate. Ne referim spre exemplu la numărul foarte redus al spectatorilor și telespectatorilor care urmăresc jocurile primei ligi; ce sa mai vorbim de celelalte ligi! Precum și la faptul că extrem de rari sunt micii fotbaliști, care își aleg drept idol un jucător român.

La fel ca în orice domeniu și în oricare situație care nu mai poate fi tolerată, pentru a remedia lucrurile și pentru  a se asigura succesul noilor direcții pe care urmează să se meargă în continuare în fotbal, este nevoie să se întocmească mai întâi  o analiză  –  obiectivă și exhaustivă –  a prezentului,  și a cauzelor care au făcut să se ajungă aici. Analiză sugerată/solicitată nu de mult și de Gica Hagi [19], și care nu poate fi efectuată decât de cei care conduc fotbalul nostru. Cu condiția de a o face cât mai în detaliu, mai profesionist și mai cu bună credință. Eventual cu ajutorul unor specialiști în asemenea analize, de la UEFA și FIFA,  și împrumutând ceea ce poate fi împrumutat din experiența și modul de lucru al altor federații europene și din lume.   

Date fiind  cerințele și condițiile unui astfel de  efort analitic,  este evident că prezentul material nu poate avea pretenția de a se erija într-o asemenea încercare, și/sau de a i se substitui. El nepropunându-și altceva decât să semnaleze câteva aspecte care, în opinia autorului, ar avea o destul de mare importanță. Și care, dacă ar fi rezolvate/remediate,  ar putea contribui – să sperăm în mod perceptibil – măcar la schimbarea direcției în care merge fotbalul din țara noastră.

Așadar, ca  specialist care începând din 1977  a fost implicat direct în, și martor la tot ce s-a întâmplat în plan fotbalistic în județul Constanța, considerăm că  cele două categorii de  cauze  foarte importante ale  catastrofalei  recolte de fotbaliști români valoroși din ultimii 15 – 20 de ani sunt, în mod generic, acestea:

  1. solicitările extrem de precoce, de mari și epuizant de prelungite   –  de peste 10-11 ani deja până la terminarea junioratului – , cărora trebuie să le facă față cei ce vor să ajungă fotbaliști, în condițiile nerespectării flagrante a măsurilor de refacere fizică și psihică (somn insuficient și la ore foarte târzii, alimentație haotică, abuzul de jocuri pe calculator/telefon  etc, etc),
  1. combinate cu, și favorizate de slaba educație pentru sănătate și performanță în general, precum și de absența oricărei forme de asistență și/sau abordare psihologică: atât din partea antrenorilor cât și din partea părinților.

            [La care am adăuga  un alt aspect foarte important, pe care nu-l vom dezvolta aici. Și care ține de modul de colaborare al cluburilor și antrenorilor, cu sportivii și mai ales cu părinții lor. Anume faptul că aceștia nu sunt implicați/angrenați direct și  în cunoștință de cauză, în procesul de instruire-formare, și în urmărirea progreselor și evoluției viitorilor fotbaliști.

Ne referim la absența unui mod de lucru utilizat de academii de valoare din lume, in virtutea căruia, printre altele,  rezultatele testărilor și evaluărilor periodice, sunt analizate și explicate mai întâi cu părinții și sportivii, și abia după aceea cu antrenorii și cu cei care-i coordonează pe antrenori. La care se adaugă faptul că, pentru obiectivitate maximă, aceste evaluări și testări sunt efectuate NU tot de preparatorii fizici și antrenorii care-i și pregătesc pe sportivi; deoarece  aceștia pot să nu fie ( cel puțin la nivel de suspiciune) foarte obiectivi.

Or, dacă s-ar adopta metodologia din respectivele academii de top,  sportivii ar  ajunge să participe  conștienți și interesați  la procesul de pregătire, și să respecte toate recomandările pendinte de viața sportivă. Iar părinții lor nu ar  mai fi suspicioși și permanent tentați să acuze nedreptăți, care li s-ar face copiilor lor. Ei  putând deveni în acest fel,  foarte utili și eficienți parteneri ai antrenorilor și cluburilor, în efortul comun,  enorm de prelungit și dificil, de formare a unor adevărați profesioniști ai fotbalului.]

Dacă încercăm însă „să punem punctul pe „i ”, și să identificăm cauza de fond, cea care stă la baza tuturor greșelilor, atitudinilor, obiceiurilor și comportamentelor care subminează ireversibil evoluția normală și atât de dorită a copiilor – adesea extraordinar de talentați –,  constatăm că totul se poate reduce la educație, și mai ales  la psihic și psihologie. Practic la lipsa funciară a  preocupărilor și măsurilor reale, profesioniste, consecvente  și eficiente din acest plan, din partea conducătorilor cluburilor și academiilor, a antrenorilor și a  părinților.

Înainte însă de a aborda mai țintit o serie de aspecte  de psihologie sportivă,  cu relevanță specifică pentru fotbaliștii de diverse  vârste, să prezentăm în fugă  și să exemplificăm, cele două categorii de cauze menționate mai sus. Ele meritând însă, indiscutabil,  o mult mai extinsă prezentare-dezvoltare

Astfel, în ultimele 2 – 3 decenii, și la noi copiii încep să practice  fotbalul în mod organizat foarte devreme. Ceea ce face ca  până la  14 -15 ani  ei să acumuleze un număr imens de antrenamente și jocuri; la o grupă de 9 ani,  am contabilizat de exemplu, într-un an, cca  80 de jocuri. Nu rareori, în condițiile  unui astfel de program supraîncărcat, unii părinți îi mai duc pe copii și la înot, arte marțiale, tenis. Iar unii le mai adaugă și un antrenament suplimentar de forță, „măcar odată pe săptămână”.

În multe cazuri, la oboseala produsă de efortul din antrenamente și jocuri se adaugă și cea generată de parcurgerea unor mari distanțe până la teren. Deși nu am  investigat în mod expres această problemă, am aflat întâmplător  de cazurile unor  copii în vârstă de 7 – 8 – 9 ani, care erau/sunt aduși la antrenamente în Constanța,  de la Hârșova (85 Km), Babadag (90Km) sau Slobozia (142 Km). Și chiar, un caz realmente  absurd, al unui copil foarte talentat, care locuind  în Constanța a fost transportat pentru o perioadă, la antrenamentele unui  club din București (230Km). Nu mai vorbim  de cazurile foarte numeroase, care fac naveta de la Mangalia; o distanță de 45 km, pe care vara ești fericit dacă o parcurgi în 80-90 de minute. Ceea ce, însumat, înseamnă cel puțin două ore și  jumătate – trei.

De toate aceste eforturi și sacrificii – care inevitabil  sunt însoțite  de trezirea la ore matinale (când colegii  de aceeași vârstă „dorm încă duși”), de pregătirea genții de antrenament, de efortul de a mânca ceva, deși nu le este foame etc, etc –  acești copii, au parte de sute de ori pe an, ani la rând. La care, să nu uităm, se adaugă și sarcinile ce țin  de obligațiile școlare.

 [Fără a dezvolta problema, considerăm că un mare număr  dintre copii foarte talentati care se pierd din fiecare generație, ar putea fi salvați pentru fotbalul de înaltă performanță,  dacă federația ar identifica, forma, stimula si controla profesori-antrenori din localitațile rurale mai importante și depărtate de orașe. Care să se ocupe profesional de cei cu vârste între 5-6 și 10 – 12, chiar 14 ani. Astfel încât,  abia după aceea aceștia să fie supuși unor condiții de genul  celor pe care le-am descris mai sus. Aceasta deoarece actualele reguli, care obligă echipele de Liga a IV-a – dar nu și pe cele de liga a V-a și a VI-a, să aibă juniori (când de fapt ar fi mult mai bine dacă ar fi obligate să aibă echipe de copii), sunt ineficiente. Cluburile respective tratând formal problema și trimițând în teren tineri de 16-17-18 ani, care nu au nici o pregătire de bază, nici o ucenicie reală în acest joc. ]

De partea cealaltă, eforturile și investițiile financiare ale părinților sunt și ele foarte mari; enorme adesea. La o  scurtă trecere în revistă a acestora, reținem echipamentul, cantonamentele, alimentația – poate și susținătoarele de efort, taxele, transportul,  în unele cazuri închirierea unui apartament în localitatea unde se află clubul etc. Iar uneori chiar și un număr de   deplasări,  de cel puțin câteva zile, la cluburi din alte localități și chiar din  străinătate, „pentru a da probe”.

O mare povară financiară, pe care unii nu și-o permit, o reprezintă participarea la foarte multe turnee. Exagerat de multe, încât ele nu mai înseamnă  adevărate evenimente, cu reală și benefică rezonanță, care să-i motiveze pe copii, cum ar trebui să se întâmple. Ci simple evenimente  obișnuite, banale, scurte perioade de relaxare și de  întrerupere a monotoniei și plictiselii din antrenamente, de care ei se bucură  că scapă în acele zile. Și, desigur, o afacere, dar prea puțin din perspectiva copiilor și a părinților lor. Și asta în ciuda faptului că nu de puține ori, tocmai părinții sunt cei care propun participarea la multe turnee

Dar problema cu toate aceste eforturi financiare/cheltuieli nu este doar aceea că unii copii – adesea printre cei mai talentați – nu și le permit. Ci și  că, la un moment dat,  în cazul unora dintre cei care și le-au permis, ele ajung să acționeze ca un element de presiune pe copil, prin urmare ca un permanent factor de stress.

Astfel, în evoluția fotbalistică a acestor copii,  o perioadă de răscruce intervine la 13-14-15  ani. Este un stadiu, o fază  în care –  deși nu o conștientizează și/sau  nu o spun – , din considerentele enunțate fugitiv mai sus,  unii dintre copiii care promiteau își pierd entuziasmul, sunt deja obosiți, plictisiți, „sătui” de fotbal și mai ales de sacrificiile pe care acesta  li le-a cerut deja,  și urmează să li le  ceară, din ce în ce mai mult, și în continuare. Este perioada în care debutează procesul de  decantare a valorilor, loturile naționale încep să se contureze, iar  cluburile și academiile valoroase  își alcătuiesc/finalizează lista sportivilor pe care-i păstrează,  și/sau îi achiziționează. Este, în sfârșit – așa cum vom vedea mai jos – perioada cea mai sensibilă și periculoasă din  evoluția unui individ, în care adolescentul se caracterizează prin cea mai mare  fragilitate  și  vulnerabilitate,  atât  d.p.d.v. fiziologic, cât și – extrem de important – și în plan psihologic și social.

Ei bine, în lunile premergătoare acestor momente, uneori și cu un an înainte de „a se trage  linia”, randamentul nesatisfăcător, atitudinea „nebătăioasă”,  lipsa ambiției, a interesului și a progreselor  încep să fie observate mai acut,  de  către părinții care își puseseră mari speranțe în viitorul fotbalistic al copilului lor. Ceea ce-i determină să înceapă să-i certe, uneori chiar pe teren, în văzul tuturor, la antrenamente sau jocuri. Iar acasă să le aducă tot felul de reproșuri. Neîncercând să afle sau să găsească explicațiile, neapelând eventual la un psiholog, neluând măsuri în ce privește așa-numita viață sportivă (mai ales în ce privește somnul) etc;  măsuri care, prin simpla îndepărtare a oboselii acumulate,  s-ar putea dovedi benefice.

Odată depășită această primă perioadă de răscruce, nu înseamnă că toate pericolele și toți factorii ce pot greva evoluția către o  carieră de profesionist  a unui copil talentat, au dispărut. Aceasta deoarece  deși tentațiile și pericolele sunt de altă natură, ele  se înmulțesc și cresc în  nocivitate, în condițiile în care  antrenamentele  devin  mai numeroase și mai solicitante. Iar timpul și măsurile alocate refacerii ar trebui să țină și ele pasul, adică să atingă nivelele cerute de profesionism. Și in condițiile în care, de multe ori,  nici supervizarea părinților – atâta câtă era – nu mai acționează; fie pentru că sportivii  nu mai locuiesc cu aceștia, fie pentru că nu mai este luată în seamă.

Drept urmare, în ultimii doi ani de juniorat – care reprezintă așa-numita fază a dezvoltării profesioniste/professional development phase [14] –,  cel mai important obiectiv devine acela de a-l responsabiliza plenar pe sportiv. De a-l aduce în situația de a fi capabil să-și impună un regim de  viață și de muncă favorabil performanței în fotbal. Precum și dezvoltării sale personale și profesionale,  împlinirii și pe plan  extrasportiv; lucru de regulă ignorat sau neglijat de către cluburi și antrenori.  

În alți termeni, de a-l face să înțeleagă că performanța sportivă și reușita, nu depind doar de talent și de  ce faci  la antrenamente și meciuri, ci și – și adesea în mai mare măsură! – de ceea ce faci și cum te porți în afara terenului. Și, mai ales, de cât de consecvent și riguros vei fi în a renunța la obiceiurile, apucăturile, activitățile și prieteniile care fac rău unui organism supus antrenamentelor de performanță.

Din păcate însă, în  condițiile acestei noi faze foarte  sensibile din devenirea fotbalistică a celor ce au apucat-o pe acest drum, singurul personaj care în practică  mai poate să se impună,  și să fie ascultat și urmat, rămâne antrenorul. Dar asta numai dacă pe langă calitățile și competențele  de tehnician în fotbal, acesta dispune – și le poate aplica credibil, convingător în activitatea sa de zi cu zi – și de cunoștințe, metode și  mijloace din arsenalul psihologiei sportive. Ceea ce – să fim lucizi – deocamdată suntem foarte departe de a se întâmpla, în mod sistematic, în lumea reală a fotbalului nostru.

Trecând acum efectiv la tema acestui material, deși în principiu toată lumea este de acord că foarte frecvent psihicul face diferența, pentru a scoate și mai mult în evidență importanța acestui factor amintim cazurile foarte recente, ale marilor sportive Naomi Osaka și Simone Biles, care au cedat psihic – lamentabil și neașteptat, în opinia necunoscătorilor –, precum și execuțiile dezastruoase de penaltiuri de la recenta Cupă a Europei. Când eșecurile unor fotbaliști de top au adus extrem de mari deservicii și daune echipelor lor.

De altfel, după cum scriam în cartea Penaltiurile din fotbal de la loterie la știință [5], din cauza formidabilei presiuni psihice seriile de penaltiuri sunt recunoscute  ca și contexte speciale,  în care ratările pot fi înregistrate mai ales la jucătorii cei mai valoroși. Pentru nereușitele acestora știința psihologiei sportive oferind deja explicații demne de încredere. Explicații care au început să fie însoțite și  de soluții și măsuri preventive; numai că antrenorii – și nu doar ai noștri! – continuă să fie convinși că „penaltiurile sunt o loterie”.

La cazurile de mai sus ne permitem să adăugăm și noi o întâmplare, cu care ne-am confruntat ca medic al lotului național și olimpic de kaiac-canoe, care se pregătea pentru un Campionat Mondial de la sfârșitul anilor ‘70. Ceea ce arată că astfel de întâmplări, de cădere psihică totală, nu se întâmplă numai de când am trecut într-un nou mileniu, când într-adevăr viața și sportul au devenit cu mult mai stresante.

Este vorba de un fost mare kaiacist al nostru, care până la urmă a și câștigat  2 medalii de aur la mondialele respective. Dar care, cu numai 3-4 săptămâni înainte de competiție, a părăsit pur și simplu, într-o după amiază, cantonamentul organizat la cabana Cumpăna din coada Lacului Vidraru. Lăsând totul baltă și pornind-o pe jos către Barajul Vidraru – vreo 14km – în speranța ca de-acolo să găsească o mașină care să-l ducă la Curtea de Argeș. Și totul din cauza faptului că antrenorul secund îl apostrofase, zicându-i: „Ce râzi măi cutare ca prostul?” 

Desigur, în alte împrejurări o interpelare ca aceasta ar fi trecut neobservată de toată lumea, inclusiv de sportivul respectiv. Sau oricum nu ar fi  declanșat o asemenea reacție. În contextul acela foarte special însă, când toți sportivii  erau vulnerabilizați psihic și aveau „nervii întinși la maximum” de cele peste 10 luni de cantonament, cu câte 5 antrenamente pe zi, acea comportare autodistructivă, acea renunțare completă, „dând cu piciorul la tot”, a devenit posibilă.

Revenind la problemele jocului de  fotbal în general, este un lucru evident că interesul pentru mental/psihologic a crescut vertiginos în ultimii ani. Acest interes  concretizându-se atât în acțiuni și măsuri tot  mai specializate pe psihologie sportivă, organizate și/sau promovate de FIFA, UEFA și federațiile naționale, cât și în cercetări  specifice și intervenții  țintite  pe diferite teme;  cum ar fi tema extrem de  importantă a emoțiilor, de exemplu. Cercetări și intervenții derulate  în cadrul academiilor de fotbal și pe durata  mai multor ani,  de către doctoranzi în psihologie sportivă, sau  de echipe de psihologi de  la catedrele de specialitate din universități. Concluzia cea mai importantă a celor mai multe dintre aceste acțiuni și cercetări, fiind că antrenorii pot și trebuie să se implice mai mult și mai profesionist,  în prevenirea, identificarea și rezolvarea problemelor psihologice ale jucătorilor și/sau ale echipelor lor. Pentru aceasta ei trebuind însă nu doar să accepte,  că în mileniul trei în fișa postului lor intră  și acest tip de sarcini și misiuni, ci  și să achiziționeze  multe  cunoștințe și competențe  în materie.

Din categoria acțiunilor organizate de forurile fotbalistice ne vom referi în continuare la una din 2020, și aparținând UEFA. Al cărei conținut este rezumat într-un foarte recent material, apărut în nr. 194 al revistei UEFA Direct [21]. Ea a durat 3 zile și a fost organizată online de către Departamentul pentru dezvoltarea tehnică al UEFA, la solicitarea Federației Ruse de fotbal și cu ajutorul celei a Franței. Fiind dedicată exclusiv aspectelor mentale pe care cursurile de licențiere UEFA, organizate de federații, ar fi ideal să le includă în programele lor de școlarizare.

Din partea Federației Franceze a participat Frank Thivilier, psiholog și membru al Jira Panel (UEFA), care a argumentat de ce antrenorii au nevoie și ar trebui să fie foarte interesați să stapânească tot mai multe cunoștințe și competențe de psihologie sportivă. Și anume pentru că, în acest fel, ei și-ar manageria mult mai bine atitudinile, emoțiile, comportamentele, inclusiv limbajul corporal, care le sunt vânate și exploatate de televiziuni și ziariști, și chiar de adversari. Dar – și mai important – pentru că ar fi mult mai eficienți și mai convingători, mai empatici cu jucătorii; ceea ce i-ar ajuta  foarte mult să vizeze și să creeze o atmosferă optimă de lucru.

Drept urmare, în programa tuturor cursurilor organizate de Federația Franceză au fost incluse ore dedicate performanței mentale, după cum urmează: 10 ore  la licența B și C, 21 ore la A și 32 ore la UEFA Pro. Cele 8  module de câte 4 ore din acest ultim caz, ocupându-se în principal de problematica auto-cunoașterii (self-awareness), practic de înțelegerea mecanismelor ce guvernează identitatea proprie a antrenorului, dar și de metodele de construire a identității de grup.

Preocupări similare găsim și la Școala de Antrenori din Irlanda de Nord, care a introdus teme cum ar fi programarea mentală, managementul emoțiilor, leadership-ul etc. Mai mult, de curând cei din Republica Irlanda au lansat o curriculă specială, pe teme de performanță mentală, pentru cursanții de la Licența A  Tineret-Elită, care conține teme de genul: să înțelegem  creierul adolescenților (date științifice relevante pentru fotbal), aplicarea principiilor de sănătate mintală (mindfulness) și a tehnicilor de relaxare în fotbal, metode de creștere a motivației și implicării jucătorilor, leadership-ul eficient, stingerea/aplanarea conflictelor. Iar unul dintre exercițiile practice foarte interesante, constă în identificarea abilităților de leadership la marii antrenori. Tot în plan practic cursanților de la licența B, propunându-li-se  să urmărească jucătorii foarte talentați, și să identifice pattern-urile comportamentale și trăsăturile de personalitate care le influențează performanța fotbalistică.

De partea cealaltă, dintre numeroasele  articole și cărți de psihologie  sportivă dedicate  jucătorilor de fotbal, și în mod țintit  copiilor  și juniorilor, ne vom referi aici doar la conținutul de idei al celor câtorva reținute în  bibliografie.  De o valoare și importanță deosebită părându-ni-se cea de pe poziția 14, în fapt o teza de doctorat de 468  pagini, susținută  la Loughborough University (UK)  de Philippa Mcgregor. Nimeni altcineva decât un psiholog care a petrecut 10 ani într-o academie de fotbal de top (Manchester City), dedicând 7 ani studiului  emoțiilor la adolescenții fotbaliști, și în mod specific la cei de 11-15 ani.

Fără să intrăm în prea multe  detalii, din  materialele științifice respective reținem aici doar câteva dintre cele mai importante idei. Idei care – în ultimă instanță – reprezintă de fapt răspunsuri pertinente la următoarele trei întrebări esențiale:

  1. Ce aspecte psihosociale au importanță în fotbal, mai concret pentru împlinirea finală – ca fotbaliști de valoare – a tinerilor talentați pentru acest sport ?
  2. De ce este foarte indicat și extrem de util, ca antrenorii să achiziționeze competențe și să preia și  sarcini ce țin de psihologia sportivă ?
  3. De ce în general la sportivi – dar mai ales la fotbaliștii adolescenți – este foarte dificil de realizat managementul emoțiilor și al comportamentului lor reactiv?
  1. Privitor la acest punct, un articol-sinteză din 2017 [7], care a trecut în revistă 43 de alte studii (cu un total de 14977 subiecți-fotbaliști), a identificat 22 de factori psihologici (printre care autocontrolul, inteligența emoțională, autocunoașterea, determinarea, reziliența, motivația, abilitatea de a lua decizii, strategiile de coping adoptate  etc)  și 21 de factori sociali externi –  de exemplu sprijinul social (asistența socială), ambianța contextuală, relaționările și coeziunea –, de care ar depinde dezvoltarea și implinirea talentelor în fotbal. În timp ce o cercetare efectuată pe 2677 jucători U12, incluși într-un program de dezvoltare a talentelor din Germania, a concluzionat că motivația, voința, autocunoașterea,  competența emoțională sunt superioare la cei selecționați în reprezentativele regionale, și se corelează pozitiv atât cu performanțele din momentul testărilor, cât și cu performanțele fotbalistice ulterioare.

Că factorii psihologici au foarte mare importanță în fotbal, este și opinia practicienilor, a antrenorilor în speță. Relevantă în acest sens fiind opinia celebrului antrenor francez Gérard  Houllier, care în contextul   acțiunii UEFA  despre care am vorbit mai sus, spunea: „pentru antrenor, dintre toate aspectele ce țin de mental/psihologic, cele mai dificil de manageriat sunt emoțiile; atât propriile emoții cât și (sau mai ales) emoțiile celorlalți”. El referindu-se în context nu numai la temperarea și reglarea emoțiilor negative, disfuncționale, ci și la crearea de stări emoționale care să-i motiveze pe jucători.

Pe de altă parte, rezumând drastic, din  conținutul  tezei  de doctorat semnalată deja, a rezultat că în opinia antrenorilor din academiile de fotbal, extrem de importante sunt strategiile de reglare emoțională care pot fi aplicate cu succes la adolescenți [de reținut că, spre deosebire de corpul psihologilor, în opinia  antrenorilor de preferat ar fi termenul de control emoțional, și nu cel de reglare emoțională]. Și asta în condițiile în care fotbaliștii din aceste academii pot fi încercați atât de  emoții pozitive – în principiu (dar nu în mod absolut !) favorabile pregătirii și respectării programului propus de antrenori –, cât și de  emoții negative, care se exprimă prin acțiuni comportamentale negative, maladaptative.

Aceiași antrenori arătându-se interesați și de identificarea situațiilor și mai ales a momentelor, în care  este indicat, se impune sau chiar este obligatoriu să se adopte o strategie de reglare emoțională. Precum și de criteriile de alegere a celei mai recomandabile strategii; și, desigur, de modul de implementare și de evaluare a efectelor implementării  respectivelor strategii. 

Încercând acum să ne plasăm în contextul particular al fotbalului românesc, reținem  (particularizând-o la contextul fotbalului) o idee  care rezultă  din monografia lui Daniel David, intitulată  Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală [4]. Ne referim la faptul că deși potențialul nostru de inteligență și creativitate, inclusiv competitivitatea, ne-ar da dreptul să țintim și să obținem rezultate foarte bune în acest sport,  avem și două atribute care ne trag în jos,  și nu ne lasă să excelăm în general în jocurile de echipă. Este vorba de încrederea scăzută în oameni, care duce  la incapacitatea de a coopera în acțiuni colective, dar și de exagerarea atât a negativului (prin scepticism și cinism), cât și a pozitivului, explicată prin emoționalitatea ridicată. Și  avem atâtea exemple de exagerare,  în ambele privințe,  cu care suntem bombardati de jurnaliștii sportivi. Dintre care, aici,  amintim doar câteva,  foarte recente, din a doua categorie: :„Marea bijuterie a fotbalului românesc!”, „Cel mai puternic progres de la Gică Hagi”, „ Genialul….”, „Ce a făcut românul în …. i-a uluit pe jurnaliști”etc, etc..

Sunt sloganuri fără acoperire, tipare de exprimare,  pe care nu numai cititorii și telespectatorii creduli „le înghit nedigerate”, ci din păcate ajung să fie crezute și asumate inclusiv de sportivi și antrenorii lor. Nu  mai vorbim de părinții unor astfel de „genii” fotbalistice, care nu au cum „să nu și-o ia și ei în cap”.

Sunt, pe de altă parte,  aspecte care ar trebui  abordate, cercetate  și tratate în mod specific – cu prioritate  și profesional – de către psihologii noștri sportivi. Iar antrenorii și părinții tinerilor talentați ar fi mai utili evoluției celor pe care-i laudă nemeritat, dacă „i-ar aduce cu picioarele pe pământ”. Mai precis, dacă și-ar tempera elanul laudativ excesiv, și dacă  nu ar găsi  găsi mereu  vinovații pentru eșecuri  doar în arbitraje, sau în alți factori exteriori lor;  pe care oricum nu-i pot influența.

  1. În opinia cercetătorilor, achiziționarea de cunoștințe și  competențe de psihologie sportivă le-ar fi utilă  antrenorilor din cel puțin următoarele patru considerente:

►Pentru a se putea ocupa – în cunoștință de cauză și cu rezultatele dorite – de propriile emoții și comportamente. Știut fiind că emoțiile și comportamentele lor negative îi pot contamina atât  pe  jucători, cât și pe cei din staff-ul  echipei; cu consecințe dintre cele mai nedorite. În alți termeni, deja foarte frecvent uzitați, inclusiv în jargonul jurnaliștilor, pentru ca ei, antrenorii, să  acceadă efectiv la așa-numita inteligență (sau competență) emoțională. Care reprezintă un factor fundamental pentru o activitate de succes în această meserie. Și care,  pe scurt, înseamnă abilitatea de a monitoriza, identifica și utiliza, în  beneficiul personal și al grupului lor, atât propriile emoții cât și emoțiile altora [12]

► Pentru a evalua nivelul de exprimare al caracteristicilor psihologice importante în fotbal (vezi punctul A!), la jucătorii de care se ocupă,  pe care-i au în grijă. Și pentru a urmări aceste caracteristrici psihologice  în evoluție [n.b. conceptul de caracteristici psihologice este un termen umbrelă, care acoperă  trăsăturile de personalitate precum și abilitățile psihologice ale individului]. Activitate și misiune de evaluare, în care – potrivit lui Musculus  și Lobinger [15] –  diagnosticul  antrenorului  poate fi mai frecvent  pus (deci poate fi actualizat în permanență), mai precis, mai nuanțat, mai specific. Ceea ce înseamnă   mai valabil și  mai util,  decât cel rezultat din examinările efectuate de psihologii sportivi;  mult mai rare și  bazate exclusiv  pe răspunsurile sportivilor la diverse chestionare. Care, uneori,  nu sunt foarte specifice sportului, și cu atât mai puțin fotbalului.

Superioritatea și precizia diagnosticului psihologic pus de antrenori, se explică prin faptul că ei petrec foarte mult timp cu sportivii – atât pe teren, cât și în afara acestuia (mai ales în deplasări și cantonamente) –,   că și ei,  la rândul lor,  au trăit cam aceleași experiențe la vârstele respective, că pot să compare atitudinile și comportamentele celor avuți în grijă la un moment dat, cu cele ale precedenților (despre care, în plus,  știu și cum au evoluat ulterior și unde au ajuns) etc. Pe când utilitatea mai mare a rezultatelor activităților evaluatorii și supervizărilor, rezultă din faptul că – trăind aproape zi de zi  alături de sportivi –  pot observa și contracara  la aceștia, încă de la debut, cele mai mici modificări comportamentale sau de altă natură. Ceea ce asigură și favorizează rezolvarea integrală și în timpul cel mai scurt posibil, a problemelor psihologice și/sau manifestărilor comportamentale respective.

Toate acestea, precum și alte aspecte nepreluate aici, explică de ce,  de aproape două decenii, federația engleză de fotbal   are  o  strategie specială în domeniu,  intitulată ”Psychology for Football” [2]. În timp ce, de ani buni, federația germană  a decis să condiționeze licențierea academiilor profesioniste,  de focalizarea procesului/programului  formativ oferit,  pe dezvoltarea psihologică a  jucătorilor. Ceea ce a făcut ca aceste pepiniere de jucători să includă caracteristicile psihologice în evaluarea generală, periodică a jucătorilor. Iar în ultimii ani fișele scouter-ilor,  să fie și ele adaptate în consecință, în așa fel încât  acești căutători și descoperitori de talente, să nu-i mai selecteze pe sportivi doar în funcție de  abilitățile pe care le etalează în plan  tehnic.

►În altă ordine de idei, de la o vreme încoace, a început să fie discutată  posibilitatea ca antrenorii să se implice și în antrenarea unora dintre abilitățile psihologice ale sportivilor. Este un aspect puțin abordat deocamdată, și asta și datorită faptului că însuși conceptul de antrenare a abilităților psihice nu este suficient de clar conturat.  Nemaivorbind de reticența și chiar rezistența antrenorilor, care nu sunt prea încrezători că ei ar putea acționa inclusiv în acest plan.

Totuși, în urma celor câteva încercări care s-au derulat deja până acum, și care au constat în workshopuri ad hoc, s-a constatat că antrenorii care au participat la ele au adoptat o atitudine mai pozitivă,  față de eventualitatea preluării și a acestei misiuni. Cele mai accesibile/abordabile misiuni  părându-li-se acestora,  tehnicile care apelează la așa-numita imagerie (vizualizare) [1]

►Necesitatea – chiar obligativitatea urgentă  – ca antrenorii să achiziționeze cât mai multe și mai solide cunoștințe și competențe de psihologie sportivă, vine și din nevoia de  a identifica și –  ideal – de a rezolva numeroasele mici  probleme curente de ordin psihologic  ale jucătorilor lor;  luați individual, sau ca și grup. Activitate  necesară mai ales la juniori și copii, nivel de practicare a fotbalului la care nicăieri în lume nu există atâția psihologi câți ar fi necesari. Și în condițiile în care, din păcate  –  dat fiind că  nu au făcut sport – chiar și  dintre psihologii existenți și abilitați de diplomele obținute, mulți nu pot fi de reală utilitate și eficiență, înainte  de a căpăta o  experiență practică  în lumea specifică a fotbalului.

C). Managerierea problemelor psihologice ale sportivilor și mai ales a aspectelor ce țin de sfera emoțională, reprezintă o sarcină extrem  de grea în general. Dar atunci când acești sportivi practică fotbalul, și cu deosebire dacă ei sunt copii sau adolescenți, ea devine o misiune aproape imposibilă. Explicațiile dificultăților mai mari din aceste cazuri, dificultăți care  uneori par insurmontabile,  sunt  de natură obiectivă dar și subiectivă, în cele de mai jos urmând să  fie reținute doar cele câteva mai importante.

►Astfel, o primă și extrem de importantă explicație o constituie faptul că la aceste vârste, în dezvoltarea individului avem de-a face  cu o imaturitate a creierului. Mai concret cu o nesincronizare între diferitele zone  ale acestuia; dezvoltarea creierului  emoțional luând-o înaintea celei a creierului cognitiv.  Gradul acestei desincronizări fiind  diferit, în trecerea individului prin cele 3 sub-faze ale adolescenței. Care după unii autori ar consta în  adolescența timpurie (10-13 ani),  medie (14 – 17 ani) și târzie (18-21 ani). [De subliniat aici că în această privință, majoritatea cercetărilor de până acum n-au ținut cont de aceste trei sub-faze. Și că foarte multe dintre studii s-au adresat  unor grupuri  de subiecți cu vârsta cuprinsă între 12 și 17 ani. Ceea ce poate împieta asupra validității unora dintre concluziile lor. Și, în consecință, asupra adecvării soluțiilor propuse,  la anumite grupe de vârstă, și îndeosebi la  anumite cazuri, luate individual.]  

Consecința acestui ritm nesincronizat al  dezvoltării diferitelor zone ale creierului, este  că jucătorii care traversează adolescența – și mai ales cei de 12 – 15 ani (când intervine și pubertatea) – sunt foarte sensibili în plan emoțional. Așa se explică de ce ei acționează și reacționează impulsiv și irațional, și nu prea pot fi convinși/temperați/calmați doar prin argumente raționale, prin explicații care țin de logică.

Este motivul pentru care psihologii sugerează că nu numai antrenorii, ci toți adulții dintr-o academie, întreg staff-ul de suport al echipelor de copii și juniori,  ar trebui  să fie pregătiți special în acest scop. Adică să manifeste empatie maximă pentru simțămintele pe care aceste ființe fragile le pot încerca. Și – foarte important și util – să poată observa, recunoaște și înțelege semnificația  manifestărilor  comportamentale și/sau fiziologice, a vocalizărilor și a expresiilor lor  faciale, care  premerg  și anunță    exploziile emoționale.  Care odată declanșate sunt foarte greu de stins și  de depășit,  fără să lase urme în personalitatea emoțională a acestor viitori sportivi [14].

►Mai trebuie spus că inclusiv jucătorii de  aceeași vârstă, diferă  între ei, uneori   semnificativ, în ce privește nivelul de dezvoltare emoțională. Consecința fiind că și nivelul de competență (inteligență) emoțională variază de aceeași manieră și, drept urmare, asistența emoțională chiar trebuie să fie foarte strict individualizată.

►Numărul foarte mare de factori și situații care pot genera discomfort emoțional la acești tineri sportivi, și marea variabilitate a acestor factori și situații, reprezintă alte cauze care îngreuiază  atât prevenirea declanșării emoțiilor maladaptative, cât și reglarea, controlul acestora.  Lucru valabil mai ales în cazul sportivilor care părăsesc mediul familial, pentru a locui majoritatea timpului dintr-un an calendaristic,  în căminele/internatele puse la dispoziția lor de cluburi.

►În sfârșit, un alt aspect particular îl reprezintă  faptul că, în  ce privește emoțiile, la acest stadiu de dezvoltare  pentru indivizii respectivi influența colegilor tinde să fie,  sau chiar este mai importantă, decât cea a părinților și antrenorilor. Caracteristică  care poate ține și  de particularitatea că adolescenții se feresc să vorbească altora, și în special adulților, despre emoțiile lor, pentru că „nu dă bine, nu  ar fi „macho”. Ceea ce face ca,  in multe dintre situațiile în care demersul antrenorului și/sau al psihologului nu rezolvă problemele, sfatul, explicațiile  sau exemplul unui coleg mai stabil emoțional,  să se dovedească mai eficiente.

Din datele de apariție ale celor câteva articole științifice care ne-au inspirat în redactarea textului de față, se poate deduce  că, de fapt,  preocupările și tendințele pe care  le semnalăm acum sunt destul de recente, chiar foarte recente unele.

Ceea ce înseamnă – și pentru noi  este foarte bine că lucrurile stau așa – că deocamdată, în această privință tehnicienii noștri din fotbal nu sunt prea  rămași în urmă. Și asta pentru că nici cei din alte țări, și nici cei din alte sporturi,  nu au făcut prea mulți pași în această direcție.

Direcție care – culmea – a fost inițiată și este stimulată/hrănită nu de oamenii de sport, de fotbal în speță, ci tocmai de psihologii sportivi. Care prin această inițiativă și  campanie deși  aparent pledează împotriva interesului profesiei lor – pentru că dacă antrenorii preiau efectiv și eficient și sarcini ce țin de psihologia sportivă, nevoia de psihologi riscă să se  reducă –,  nu fac altceva decât să acționeze în interesul și spre binele sportului. [O atitudine și o conduită onestă, ce ni-l aduce în minte pe irlandezul William McCrum, care pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, portar fiind, deși nu era în interesul său, a inițiat și s-a luptat pentru introducerea loviturilor de pedeapsă în jocul de fotbal.]

Altfel spus, peste tot în lume și în toate disciplinele sportive, reluctanța tehnicienilor în a-și asuma și responsabilitățile  ce țin de psihologia sportivă, și a se decide să înceapă să achiziționeze cunoștințele și competențele necesare și specifice, este foarte mare [18]. De aceea  va conta foarte mult cât timp le va lua alor  noștri,  să înțeleagă că profesia li se remodelează în permanență, „din mers”. Degrevarea lor  de responsabilitățile pentru pregătirea fizică este exemplul cel mai recent, și cel mai elocvent, în acest sens.  

Și mai ales, va conta cât de repede și de convingător se vor trezi ei să ia acest start; care până la urmă tot va trebui să fie luat. Numai că de rapiditatea cu care va fi luat acest start, vor depinde în bună măsură rezultatele și nivelul de performanță, pe care le vom avea peste 10-15 ani, și ulterior. Aceasta deoarece talentul pare să fie relativ uniform repartizat popoarelor, iar pregătirea fizică, tehnică și tactică s-au uniformizat deja la nivel global.

Îndemnul la a lua acest start, într-un termen cât mai scurt, și de o manieră cât mai hotărâtă și profesionistă, fiind de fapt unul dintre obiectivele demersului acestuia.                      

                                                               *          

Așadar, la acest moment există suficiente motive și argumente, pentru a se considera că Și fotbalul nostru poate beneficia substanțial de asigurarea unei asistențe psihologice curente,  la toate nivelele profesioniste de practicare a jocului, dar mai ales la copii și juniori. Și că pentru ca o astfel de asistență psihologică să fie posibilă și eficientă, în procesul de  implementare și derulare al ei este obligatoriu să fie implicați și antrenorii: cu toată convingerea și cu toate resursele intelectual-pedagogice de care dispun. La care să se adauge  multe cunoștințe și competențe specifice psihologiei sportive, pe care ei  trebuie urgent să le achiziționeaze,  de o asemenea manieră și profunzime  încât să le poată aplica în mod curent în activitatea lor de zi cu zi.

Totuși, după cunoștința subsemnatului, până la momentul de față  această nouă și inovatoare  perspectivă de exercitare a profesiei lor, nu a fost pusă încă,  în mod tranșant, concret și sistematic,  în fața corpului profesional al antrenorilor din fotbalul nostru. Ceea ce face ca,  deocamdată, să nu existe nici un fel de informație relevantă, demnă de încredere, privitoare  la interesul acestor tehnicieni pentru psihologia sportivă în general. Ce să mai vorbim de informații referitoare la interesul și disponibilitatea lor vis-a-vis de perspectiva ca – cel puțin la nivelele copiilor și juniorilor – să devină ei înșiși vioara întâi, într-un eventual  program complex și eficient  de implementare a asistenței psihologice curente de specialitate.

În aceste condiții, din dorința  de a tatona atitudinea și opinia antrenorilor noștri, în relație cu problematica ridicată de prezentul material, am conceput un chestionar ad hoc. Un instrument fără mari pretenții, pe care li-l supunem spre completare sinceră și responsabilă; fie sub protecția anonimatului, fie în condiții de asumare nominală explicită.

Chestionarul poate fi găsit aici https://www.survio.com/survey/d/K3Z6P4A0G7B2P1K9A.

Iar completarea lui de către un număr cât mai mare de specialiști în fotbal (dar și in alte sporturi), ar oferi posibilitatea  conturării unui prim și util feedback, în ce privește necesitatea  și utilitatea implementării unei asistențe psihologice curente în fotbalul nostru, și în general în sportul românesc.”

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

  1. Arthur, R. A., Callow, N., Roberts, R. et al. Coaches coaching psychological skills—whynot? A framework and questionnaire development. Journal of Sport and Exercise Psychology, 41(1), 2019:10-23.
  2. Cale, A. Psychology for football: The offcial FA guide to success on and off the pitch. London: FA Learning, 2004
  3. Crăițoiu, A., Udrea, D., Răureanu, R. De 20 de ani suntem în afara fotbalului care contează! Trei întrebări despre situația în care ne aflăm. GSP, 29 iunie 2021
  4. David, D. Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom, Iași, 2015
  5. Dumitru, G. Penaltiurile din fotbal de la loterie la știință. Editura Ex Ponto, Constanta, 2020
  6. Feichtinger, P. & Höner, O. Psychological diagnostics in the talent development program of the German Football Association: psychometric properties of an Internet-based test battery. Sportwissenschaft 44, 2014: 203–213.
  7. Gledhill, A., Harwood, C., Forsdyke, D. Psychosocial factors associated with talent development in football: a systematic review. Sport Exerc. 31, 2017: 93–112
  8. Harwood, C. Developmental consulting in a professional football academy: The 5C’s coaching efficacy program. The Sport Psychologist, 22, 2008: 109-133
  9. Höner, O., and Feichtinger, P. Psychological talent predictors in early adolescence and their empirical relationship with current and future performance in soccer. Sport Exerc. 25, 2016: 17-26
  10. Kiarash, A. Manualul eşecului în 10 paşi: Cum a ajuns România de râsul lumii în fotbal. Adevărul  20 noiembrie 2019
  11. Kiarasch, A. „Ţepele“ din fotbalul românesc, interminabile: Ce au spus turcii despre Cicâldău. Adevărul  24 august 2021.
  12. Lee, H., Wäsche,H., Jekauc, D. Analyzing the Components of Emotional Competence of Football Coaches: A Qualitative Study from the Coaches’ Perspective.  Sports (Basel). 6(4), 2018:123.
  13. Măcicășan, V. ANALIZĂ‚ | Ăștia suntem! Fotbaliștii români vânduți în ultimele 3 sezoane, mai mult țepe decât transferuri reușite. Statistica neagră a valorii fotbalului românesc. ProSport, 01. 2019
  14. Mcgregor, Ph. The Development, implementation and evaluation of an emotion-focused
    intervention in youth academy football”. PhD Thesis, Loughborough University, 2020
    https://doi.org/10.26174/thesis.lboro.12639236.v1.
  15. Musculus, L .& Lobinger, B.H. Psychological characteristics in talented soccer players – recommendations on how to improve coaches’ assessment. Frontiers in Psychology (2018) 9:41. doi: 10.3389/fpsyg.2018.00041
  16. Ovedenie, D. Fotbalul  românesc si modernitatea. De ce nu se mai duce lumea la fotbal in Romania.

                 22/06/2019. https://www.contributors.ro/fotbalul-romanesc-si-modernitatea/

  1. Slimani, M, Slimani, N.L.,Tod, D.A. et al. Do cognitive training strategies improve motor and
    positive psychological skills development in soccer players? Insights from a systematic review. Journal of Sports Sciences. 34 (24), 2016: 2338-2349.
  2. *** Breaking Down Barriers in Sports Psychology. https://playerdevelopmentproject.com/breaking-barriers-sports-psychology/#.
  3. ***Gheorghe Hagi, discurs-manifest despre problemele fotbalului românesc. 31.07.2021. https://www.digisport.ro/fotbal/liga-1/a-vorbit-regele-gheorghe-hagi-discurs-manifest-despre-problemele-fotbalului-romanesc-solutia-propusa-1209307.
  4. *** În căutarea fotbalului pierdut. Un film despre mărirea şi decăderea echipei naţionale.  19 iunie  2016  https://www.youtube.com/watch?v=7BBMxbuM4c4
  5. ***Mind games. How important are mental aspects in coach education ? UEFA Direct. Official publication of the UEFA, nr. 194, 2021: 59-63

                                                                                                

 

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Juniori și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− sase = 0

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: