Cu Daniel Banu, despre investiţii în sport, mentalităţi şi atitudini

În preajma intrării, fotografia de grup a Politehnicii Timişoara în sezonul 1988-1989. Suntem pe Aleea Ripensia dar nu la arena „Dan Păltinişanu”, ci peste drum de stadion, în cocheta bază cu sală polivalentă „Banu Sport”, parte a grupului Banu Invest. Pe celălalt perete, alte clişee de arhivă, cu CFR-ul aceloraşi vremuri. Iar în toate se regăseşte Daniel Banu, fotbalistul de altădată, „marcator la toate nivelurile, de la Promoţie în sus”, după cum îşi aminteşte actualul investitor.

Daniel Banu în colţul cu amintiri din dreapta intrării la Banu Sport, pe cînd CFR cîştiga în B

„Sunt în haine de lucru dar de ce să mă ascund? Aceasta este realitatea! Lucrez…”, explică Daniel Banu apropiindu-se de „colţul vişiniu”, cu fotografii surprinse în cursul carierei sale de jucător, în faţa unor tribune pline, la Gara Mare. „Sunt la datorie, aici, la sala Banu Sport…”, adăugînd că tocmai a reglat luminozitatea în incintă întru economisirea curentului electric. Nu sunt vremuri uşoare în lumea sportului…

Internaţionalele de Badminton, o tradiţie la Banu Sport

Ceea ce a câştigat pe de-o parte, prin facilităţile oferite sportului de masă la baza Banu Sport, inclusiv minifotbalului, cât şi prin crearea unei tradiţii a organizării Internaţionalelor de Badminton ca parte a circuitului european, Timişoara a pierdut pe de altă parte, e evident, prin neimplicarea în fotbalul „mare” a unui fost truditor „în iarbă” ce şi-a dovedit apoi abilitatea managerială în sfera afacerilor, atât de căutată, atât de necesară. Spunând „ştiu cum se face”, Daniel Banu nu s-a gândit doar la afaceri, ci la fotbalul ca afacere.

Banu a făcut sport de performanţă iar de-atunci munceşte cu succes în lumea afacerilor, sudoarea încercărilor ambelor domenii conferindu-i statutul de opinant avizat. Finanţarea FC Timişoara din banul public şi de către un unic investitor de pe alte meleaguri e o temă de actualitate, ce dă de gândit, aşa încât un fost fotbalist ce a generat împreună cu fratele său Florentin milioane la primul pas major ca întreprinzător, napolitanele Joe, ar avea o explicaţie la neimplicarea mediului de afaceri local în fotbalul divizionar timişorean.

„Sponsorul îşi face practic antireclamă”

Corupţia şi neprofitabilitatea fotbalului românesc, în această ordine, sunt în opinia fostului atacant handicapurile care îi ţin la distanţă pe oamenii de afaceri ce şi-au făurit un renume de investitori corecţi: „Prin asocierea cu un fotbal corupt, nu e chip să ai un nume serios, sugestive fiind interviurile de după jocuri, învăluite într-un climat de scandal şi suspiciuni, pe fundaluri cu numele celor care-au <băgat> bani. Acei sponsori practic îşi fac antireclamă. Iar o altă problemă e că investitorul nu-şi poate permite să iasă în pierdere. Dacă <bagă> bani în fotbal, o face cu un anumit interes, iar principalul scop este să aibă profit, în plus capitalul de imagine câştigat în sport servindu-i să deschidă uşile altor afaceri”.

Clişee înrămate cu Banu în tricoul lui Poli şi CFR

Înţelegător, Banu a salutat efortul depus peste drum, la FC Timişoara: „Au pus mult suflet, şi Marian Iancu, în locul investitorilor localnici, şi reprezentanţii autorităţilor locale. Bune intenţii sunt! Însă dacă şi cât din banul public se pretează pentru acest club, raportat procentual, e o problemă mai complexă. În orice caz, interesant, întrebaţi fiind, pătimaşii ţi-ar zice că ar prefera o echipă tare unor investiţii în spaţiul civic, în cele din urmă totul depinzând însă de numărul celor veniţi la meciuri…”

Neprofitabilitatea acestui altfel foarte popular sport e însă influenţată direct de murdăria în care a fost cu impunitate târât de păstorii jocului şi clica lor de învârtiţi „băieţi deştepţi”. Daniel Banu identifică şi alte crestături ale faliei dintre investitorul trudind în propria afacere şi mediul fotbalistic stricat: „În afara faptului că aduce ceva oameni la stadion, atâţia câţi aduce, fotbalul nu atrage super contracte de publicitate, statul nefiind implicit de acord să încurajeze o activitate non-profit, de unde şi absenţa unor facilităţi fiscale pentru investitori. Ca o altă problemă în fotbal, calitatea umană poate fi de cea mai joasă speţă, mai exact mercenariatul câştigând teren. Nu poţi ajunge fotbalist, indiferent de calităţi şi talentul avut, dacă mentalitatea e învechită!”

„Lumea nu mai prea vrea să lucreze, rîvnind la bani mulţi, cu cît mai puţin efort”

Fără îndoială, fotbalistul mileniului III e un răsfăţat al sorţii iar unii aspiranţi nu-şi merită statutul profesionist, cauzalitatea fiind una mai adâncă, şi de natură socială, după cum compară Banu cu discernământ: „Lumea nu mai prea vrea să lucreze, râvnind la bani mulţi, cu cât mai puţin efort. Jucam cu-n papuc de-un fel şi-un papuc de altul, nu pe nocturnă ci la 30 grade, mâncam cartofi, n-aveam apă caldă după antrenamente prin mocirlă, mulţumindu-ne cu o butelie şi-un televizor color. Acum, unii muncitori nu câştigă toată viaţa cât de-un contract anual, şi tu ce faci? N-ai rezultate, te dai la o parte, nu te încadrezi la efort. Văd şi aud la pătimaşii care vin aici după meci, cu bani cât de-o bere, şi plâng de supărare pentru băieţii ăştia, care au bani cu găleata. Dar conştiinţă pauză…”

Dezavantajul Timişoarei în această piaţă liberalizată a fotbalului e că nu şi-a depăşit prin performanţe consolidante condiţia de simplă haltă, de trambulină de lansare spre alte cluburi, găsindu-se astfel câte-un rătăcit ce trăgea de contract cu aprovizionări nocturne de altfel de „butelii”, în aşteptarea telefonului salvator. Ar fi însă tineri pretendenţi de-ai locului?

„Am senzaţia că perspectiva e sumbră. Pe de-o parte, baza fotbalului local a fost spulberată de moartea cluburilor de pe lângă unităţi productive, cu tot cu echipele lor de juniori. Iau exemplul CFR-ului, unde-am jucat. Dacă nu mai ai şine de tren, şi normal, nu mai ai nici fotbal. Dar nu e singura tradiţie care a murit în Timişoara, din păcate… Pe de altă parte, le găsesc o mare vină părinţilor, care forţează copiii la o vârstă la care să poată fi valorificaţi pe bani. Şi-atunci dau o şpagă antrenorului, să-l ia acolo, să <reuşească> deja la 15-17 ani. Nu se orientează spre performanţă, spre educaţia moral-volitivă ce induce conştientizarea necesităţii unui program ordonat, ale cărui roade să fie culese după 20 ani. Iar într-un spectru social mai larg alunecăm chiar pe panta modelării unor generaţii tot mai nepregătite, în pericol să se <taie> la 20 ani şi să dispară din sfera performanţei. Parcă n-ar mai avea oasele călite ori vână pentru antrenamente…”

„Am un vis, să iau un club, să-l <aduc> încet, încet”

La care Daniel Banu îşi aminteşte spusele lui „Cici” Manolache, şi antrenorul de-atădată invocând legile naturii: „Cine nu rezistă, piere!” Şi-atunci ce-i de făcut? Niciodată contactat ori consultat pentru un potenţial coacţionariat în fotbalul divizionar timişorean, Banu are însă ideile sale. „Am şi eu un vis, să iau un club, să-l <aduc> încet-încet. Dacă aş avea bani şi timp, n-aş sta pe gânduri, dar la parametrii impuşi de mine, cu seriozitate, şi în limitele legii. Aş selecţiona copii de 14-15 ani, le-aş impune un regim cazon, conştientizându-i că rodul atingerii adevăratei maturităţi sportive le poate fi la îndemână, sub forma unui viitor contract. Le-aş spune <Vă poate aduce 4-500.000 euro, banii voştri, faceţi ce vreţi după aceea, dar trageţi ăştia zece ani spre binele vostru şi la 9 în pat…> Iar banii ar trece din contul meu în contul lor în raport cu performanţa atinsă. Aş face-o însă mai degrabă acasă, în Ciacova, investind într-un stadion cu nocturnă, decât la un fost club cu nume din oraş…”

Campioana Sonia Olariu s-a întărit antrenîndu-se şi la Banu Sport cu Doru Miclăuş

Sonia Olariu s-a pregătit inclusiv pentru calificarea Olimpică din acest an, din Danemarca, la complexul sportiv Banu Sport

Până atunci, ne strângem mâinile, Daniel Banu întorcându-se în oaza de normalitate a investiţiei sale în sportul local. Sub al cărei acoperiş se antrenează printre alţii şi o junioară cu medalii europene la gât, Sonia Olariu, transpirând lângă fileu, cu paleta şi fluturaşul, într-o disciplină deloc „simplă”, ba mult mai complexă şi istovitoare decât ar putea fi percepută la prima vedere: „Badmintonul e un sport nobil dar fără expunere şi chiar destul de scump…”

Acest articol a fost publicat în Fotbal și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− 3 = trei

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: