Despre Poli. De duminică, Timişoara e campioană. La volei!

„Suntem campioni” răspunde nici triumfalist, nici exaltat, un fost ridicător prim-divizionar al Universităţii Timişoara, acum antrenor în al doilea său an plin în catedra de volei a Clubului Sportiv Şcolar Bega. Campioni ai României. Mai sunt două ore şi ceva până la primul fluier al jocului de la Galaţi, intitulat de unii „finala campionatului” şi doar despre care auzeai discuţii până şi în tramvaiele oraşului, unele violete, sesizarea unei prietene care poate mai vroia să audă şi altceva decât fotbal, fotbal, fotbal, şi Timişoara avea deja o învingătoare la nivel naţional, la sporturile pe echipe.

O învingătoare de puţini ştiută, fără nici un susţinător în tribună în cele 5 zile la rând de meciuri dintre care în trei, decise în cinci seturi, au existat ingredientele necesare unui spectacol sportiv de calitate, şi în componenţă cu băieţi de-ai locului, născuţi în anii ´96 şi ´97, care numai ei ştiu cum îşi împart zilele alergând din băncile şcolii la antrenamente. Viitorul. Pe când profesorul Dan Jitaru ne aducea telefonic vestea că de duminică Timişoara are o campioană naţională, malurile Begăi erau încă scăldate de soare.

Masiva contribuţie financiară din bugetul local s-ar justifica într-adevăr dacă Poli ar fi adunat în cele ultimele 5 jocuri acasă în care trăgea la titlu mai mulţi fani decât totalul care pus laolaltă n-ar fi umplut "Dan Păltinişanu"

Masiva contribuţie financiară din bugetul local s-ar justifica într-adevăr dacă Poli ar fi adunat în cele ultimele 5 jocuri acasă în care trăgea la titlu mai mulţi fani decât totalul care pus laolaltă n-ar fi umplut "Dan Păltinişanu"

Iar pe când cu cap şi cu capul Antal şi Pena zburleau penele unor fundaşi centrali polişti în jurul a 32 de ani de loc din Slatina respectiv Galaţi, înhăţaţi în acest sezon liberi de contract, cu ultimul lansând constant şi nonşalant mai multe mingi lungi decât pase de construcţie migăloasă „din spate”, cei 9 elevi timişoreni cu profesorul lor se întorceau triumfători dar ştiuţi de foarte puţini din îndepărtatul Câmpulung Muscel…

Parcă nici înaltul cerului nu e de acord cu o eventuală sărbătorire cu tentă violetă pe străzile Timişoarei, udate la ora încheierii jocului de la Dunăre în rafale de vânt ca în noiembrie, de ploaia unei necesare curăţiri sufleteşti. Cu limpezime şi discernământ, uitându-te în oglinda forului interior, îţi poţi spune că Timişoara merita şi un alt titlu, mult mai dorit, la fotbal, doar pentru că alb-violetul e la moment aniversar, „90”, şi ar da mai bine!? Sau doar pentru că aşteptarea ţine de nouă decenii!?

E zece seara pe malurile Begăi şi undeva, în celălalt capăt de ţară, fanii altei echipe decât Poli dansează ori sunt întinşi pe un gazon invadat, exultând. Aici, sub umbrelă, pe un trotuar complet neiluminat din banii contribuabililor locului, aproape mă fac una cu pământul, şi zic pământul pentru că de fapt nu e trotuar pe acea porţiune din zona O a oraşului, iar stropitoarea ţâşnită de pe carosabil nu ţine atât de ignoranţa şoferului cât de cariile din asfaltul cu compoziţie inexactă din banii contribuabililor locului, moment în care aproape sub umbrela întoarsă de vânt se zgribuleşte un tânăr… „E rău când plouă seara şi trebuie să te întorci de la lucru” îmi spune nici trist, nici cerşind empatie, ci tot de facto, aidoma profesorului Jitaru. Îngân şi am grijă la paşi, în ale mele, pe de-o parte calculând dacă toţi spectatorii puşi laolaltă prezenţi la ultimele jocuri acasă cu Astra, Pandurii, Târgu Mureş, Braşov şi Urziceni ar fi umplut sau nu „Dan Păltinişanu” măcar ca şi cu Steaua, inclusiv cocoţaţi pe panourile cu înscrisurile numelor bun sau rău platnicilor către club din banii contribuabililor locului, şi pe de altă parte încă zornăindu-mi în urechi această ultimă maximă publicată de unul dintre trusturile mereu aţâţând focul în goana după tot ceea ce mai degrabă nu e sport ci can-can şi rating cu orice preţ, şi care dacă este adevărată ar însemna că Marian Iancu, de loc nu din Timişoara, le spune timişorenilor nemulţumiţi de strategia de alocare a contribuţiilor financiare din banul public local pentru clubul pe care îl patronează să plece unde văd cu ochii, undeva peste graniţele ţării.

Mă abţin să-l întreb pe tânărul companion de ocazie ieşit din tură duminică seară ce părere are de insolenţa conducătorului prim-divizionarei mereu trâmbiţând exagerări şi controverse cu un aer atotştiutor şi de luat în serios, constant pe posturile „de la centru” savurând balcanismul de tarabă, mai deloc rezonând însă cu oamenii locului unde-şi alimentează şi unge echipa nu doar cu produse petroliere ci şi cu otrăvuri ce îneacă motorul, şi mă abţin pentru că nu vreau să mai aud ce-mi răspundea nu doar un alt tânăr timişorean, campion mondial în ramura sa sportivă: „Dacă aş avea prilejul, şi ieri aş părăsi cât mai grabnic România”. Şi el, şi altul, şi alţii, duşi la exasperare de insolenţa şi sfidarea atâtora ca „oamenii noştri de fotbal”, printre alţii, eşantion tipic al speciei de parveniţi crescând cât ai clipi în cei douăzeci şi ceva de ani atât de previzibili, atât de cinici.

Tinerii voleibalişti, proaspeţi campioni naţionali, n-ar pleca aşa uşor, cuvântul lor de ordine, în cursul sezonului, fiind „vrem să jucăm într-o bună zi în prima ligă, pentru Timişoara”. Nişte timişoreni de 15 ani, pentru oraşul lor. N-ar cere prea mult, nu tu contracte de zeci de mii de euro şi negocieri, ci suflet şi pasiune, crez şi simţiri pentru locul în care au văzut lumina zilei. Dar să credem că se vor găsi unii cu puterea la îndemână care le vor înlesni visul localnicilor? Oare câte generaţii juvenile nu s-au risipit recent din cauza absenţei unor grupări de seniori în care să se regăsească la încheierea junioratului, pentru simplul motiv că la repartizarea alocaţiilor pe sporturi din banii contribuabililor Poli şi-a luat partea leului, cu largul concurs conştient al unor pârghii decizionale politico-administrative, iar „restul”… resturile!?

Fiecare pe drumul lui, unul sub umbrelă, celălalt alergând prin ploaie, şi-mi zornăie şi vorbele fie mai scăpate de truditori din intestinele clubului polist, acolo, la nivelul firului de iarbă de unde cresc generaţiile viitorului, fie spuse pe şleau şi în cunoştinţă de cauză de cunoscători ai bucătăriei interne a grupării dar cel puţin în egală măsură şi a remarcabilelor realităţi ale unor pepiniere mai din alte lumi, mai nebalcanice, vorbe care nu pot fi spuse… „De-ar şti lumea adevărul”. Unul dintre miile de adevăruri din lumea largă. Păi dacă le-ar şti, ar împânzi străzile.

În Timişoara tot plouă. Şi pentru voleibalişti localnici, întorşi campioni naţionali ai Diviziei Speranţe, şi pentru printre alţii trei titulari polişti la Galaţi aduşi în ultimele luni liberi de contract sau sub formă de împrumut, în alte soluţii de compromis şi de moment, străvezii însă în a masca evidenţe clare. Întotdeauna, lipsa argumentelor poate fi mascată cu strategia „cea mai bună apărare e atacul”. Şi astfel am ajuns să auzim, pornite din fruntea unui club reprezentând Timişoara, săgeţi otrăvite care n-au nimic de-a face cu fotbalul şi competiţia sportivă, ci ţinând de aspecte colaterale, arbitraje, jocuri de culise, TAS, scandaluri şi controverse. Autocenzură? Zero.  Partea proastă e că limbajul colorat şi ieşirile deloc necesare au dat curaj şi altor săgeţi la fel de întinate, lansate tot de-aici, cu care unii s-au coborât şi se coboară permanent la nivelul celor pe care-i arată cu degetul şi dispreţuiesc.

Dar cel mai rău în tot acest război psihologic purtat pe căi mediatice, şi care l-a avut victimă pe un timişorean la primii paşi în antrenorat, este că tocmai propria echipă a avut de suferit, căznindu-se să-şi păstreze luciditatea şi sângele rece într-o ambianţă şi atmosferă nu tocmai propice practicării sportului de performanţă. Iar de la a-ţi auzi vorbe din propria tabără şi până la a te chinui patru meciuri la rând pe teren propriu să profiţi de rateurile contracandidatelor nu e cale chiar aşa de lungă. De fapt, neputinţa de la Galaţi n-a fost cu nimic mai mare decât în egalurile la rând de pe „Dan Păltinişanu”, când s-a pierdut de fapt titlul.

Iar cele patru puncte diferenţă din dimineaţa cu ploaie de luni sunt tocmai cele patru puncte în plus acumulate de Oţelul pe teren propriu faţă de Poli în 2010-2011, într-un „clasament acasă”: 17  12  5  0. Într-un meci te mai fură arbitrul, în altul mai prinzi o zi proastă, dar… patru!? De aceea, indiferent de verdictul TAS de luni, care este o întreagă altă poveste în sine, Oţelul este învingătoarea morală a unei Ligi 1 pe care a prezidat-o vreme de 23 de etape, strângând ca Furnica, poreclă a antrenorului său în ultimii 2 ani, comparativ cu cele trei runde de şefie ale poliştilor cu tot atâţia antrenori în nici un an de zile. Un sârb, un timişorean şi-un ceh.

„Furnica”, Dorinel Munteanu cel din Cacova, Caraş Severin, a copiat la 43 de ani neîmpliniţi ceea ce izbutea cu o altă campioană în premieră şi colegul său de suferinţă şi bucurii pe gazon, Dan Petrescu, atunci la 42 de ani neîmpliniţi, în 2009, cu Unirea, şi tot în detrimentul Timişoarei, semn că în tot cancerul fotbalului intern răzbate totuşi valoarea unei generaţii care s-ar putea impune, care ar putea rupe buruiana ce asfixiază o potenţială mănoasă recoltă. Ei sunt viitorul pe băncile tehnice.

Aşadar un bănăţean e antrenorul campion naţional, în dauna unui ceh cu nici opt luni mai în vârstă, care a avut curajul să ia din nou taurul de coarne la Timişoara, afişând un calm şi un echilibru bine calculate în condiţiile date, împăciuitor, ponderat în cele spuse şi de bun simţ cunoscător: „În opinia mea totul se va decide în teren”. Cât de adevărat, mai ales la Galaţi. Doi – unu fără nici un fel de discuţii. Cu capul. Unul pentru Taborda, altul pentru Pantilimon. Unul dintre Burcă şi Ghionea, celălalt dintre Ghionea şi Burcă.

În aşteptarea verdictului TAS, plouă în Timişoara. Plouă şi în aşteptarea reînoirii contractului de asociere între Municipalitate şi club, plouă şi în pregătirea trâmbiţatei propuneri de sprijinire şi sponsorizare a clubului de liga a doua Victoria Brăneşti. Dar chiar aşa, ca timişorean născut pe „6 Martie” şi care mergeam prin deplasări după Poli înainte să ajung la „grădi”, pe la mijlocul anilor ´70, oare am voie la rândul meu să întreb ce-ar fi dacă unii ar sprijini şi sponsoriza aşa cum ne-au arătat că nu ştiu să o facă doar pe Victoria Brăneşti, nu din Timişoara? Sau fie de exemplu pe Pandurii, că tot e o formaţie cu potenţial, o bună investiţie, şi care ar putea da roade imediate, sâmbătă contra Vasluiului cu 62 de puncte, eventual şi miercuri contra „Furnicii”.

„Furnica” din Banat a strâns 134 de meciuri pentru ţara sa, pentru binele fotbalului românesc, plus doi de muncă la Galaţi. Măcar pentru atât şi merită titlul. Ai învins? Continuă. Ai pierdut? Continuă. Simplu. Orice altceva e lipsă de consecvenţă şi demnitate.

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Poli Timişoara și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


3 − = doi

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: