Finalul României U19 cu Ucraina reamintește în ce cultură fotbalistică alterată sunt crescuți juniorii. Mentalitate? Atitudine? Disciplină?

Nu încape îndoială că regulamentul încorsetat al celor de la UEFA în privința manifestării bucuriei după marcarea golului se înscrie pe aceeași linie din intolerantul political correctness actual, la fel cum și Uniunea Europeană nu mai știe ce să născocească, înfigând șablonat pe gât o anumită dimensiune și formă standard a bananei, dar acestea sunt vremurile sinistre pe care pasiv acceptăm docil și cu ignoranță să le trăim, iar dacă asta-i litera legii jocului, bună, rea, este mai mult decât indicat să nu o încalci. Mai ales când miza este suficient de mare, caz al fotbalului românesc prin noua sa speranță, selecționata generației 1999, aflată marți seară la nici un sfert de oră distanță de câștigarea biletelor pentru un turneu final continental.

Iar la cât de rare tinzând spre zero sunt asemenea oportunități pentru sportul rege din Carpați, asigurarea respectivelor bilete era cu atât mai vitală pentru moralul unei ramuri bâjbâind cu disperare în încercarea stopării declinului.

Însă doar și simplul fapt că fotbalul românesc și-a pus atâtea mari speranțe în actuala generație sub 19 ani, deja proiectată în viitor ca urmașă a unora mai ilustre, împovărându-i implicit umerii cu suficiente responsabilități, de parcă Dragomir&Co ar putea deține bagheta magică a rezolvării atâtor deficiențe din bătătura internă, sugerează disperarea sportului rege din Carpați de a se agăța de orice fir de pai în speranța salvării de la înec, contraproductivă progresului acestui nou val, al cărui potențial ar putea să nu fie atins la adevărata-i capacitate. Din acest punct de vedere, eșecul de marți din prelungiri al naționalei sub 19 ani a României nu este și unul al întregului fotbal intern, care ar proceda nedrept prin a-și pune mai toate nădejdile exclusiv pe cocoașa unui efectiv fără doar și poate încă în formare. Calificarea doar ar fi lansat o rază de speranță însă n-ar fi șters hocus-pocus cu buretele din neajunsurile de profunzime ale arenei autohtone.

Dar pe de altă parte, piatra de moară care a îngropat marți seară pe final meciul juniorilor mari ”tricolori” cu Ucraina și implicit calificarea la Euro U19 reprezintă o sugestivă pecete a metehnelor din sportul rege intern, ducând cu gândul în special la aspecte precum mentalitatea, atitudinea, disciplina și organizarea. Căci poți să fii oricât de talentat, dacă într-un joc cu caracter colectiv nu respecți întocmai da capo al fine anumite repere indispensabile rețetei succesului. De unde că gestul marcatorului Moruțan se regăsește în reflexele păguboase ale fotbalului intern iar explicația unui asemenea dans cu focul poate fi găsită tot în abordările din arena autohtonă.

Căci pe Olimpiu Vasile Moruțan, adolescent încă în procesul de formare și dezvoltare din toate punctele de vedere, și nu deja vreo nouă vedetă, cum se grăbeau în ultimele luni televiziunile să-l contureze, tot modul de operare din fotbalul românesc l-a croit cu bune și rele, având drept efect și riscanta ieșire din tipare, un produs al stilului mioritic ”merge și-așa”. Nu merge, iar concluzia este dovedită constant prin repetitive rateuri.

Ca o radiografie pe scurt a traiectoriei de dată recentă a acestei generații fără doar și poate mai talentată ca altele, însă astfel se trâmbița la vremea respectivă și despre cea de 1994, fără a-și atinge potențialul din anumite motive care s-ar putea regăsi și la baza problemelor acestui nou val, înlăcrimații de marți seară sunt deja la a doua nefastă experiență, bis la ratarea calificării din preliminarii în prelungiri.

Cu această povară mentală, România nu și-ar fi putut permite nici cel mai mic lux al vreunei largheți în mai mult decât oportunul moment al găzduirii grupei Turului de Elită, și cu atât mai mult odată ce câștigase deja primele două partide, având și varianta remizei în decisivul direct care pe care cu ucrainienii, de pe ”Ilie Oană” din Ploiești.

Și trebuie doar să parcurgi vorbele înțelepte din popor, pentru a înțelege tâlcul lucrurilor. Nu zi hop, până nu sari. Însă, deschizând scorul în minutul 77, 1-0 și implicit 5 puncte avans în ierarhie față de vizitatorii de pe locul 2, Moruțan se vedea deja cu sacii în căruță. Visa cu ochii deschiși la evoluțiile sale la turneul final finlandez. În percepția sa, nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla în următoarele 13 minute, de unde și gestul de a-și dezbrăca tricoul naționalei, în bucuria reușitei.

Însă fotbalul se joacă până la ultimul fluier al arbitrului, iar așa cum s-a dovedit până chiar și în finale UEFA Champions League, răsturnări de scor pot surveni fie și strict doar în cele câteva minute de prelungiri.

Așa încât, intens fiind purtat deja prin fața camerelor TV la un mod laudativ, Moruțan ar fi trebuit să știe, mai ales că avea deja un cartonaș galben, că periclitează integritatea numerică a echipei din care face parte. L-au tras însă de mânecă profesionalismul îndoielnic și mentalitatea păguboasă din fotbalul intern, atitudinea de genul noi suntem mai breji, lipsa autocontrolului, indisciplina, acoladă ca efect al dezorganizării și discontinuității de ordin general, sâmbure al problemelor generând altele și altele pe terenurile țării. Fotbalul intern nu este unul așezat, ci așezat eventual și mai degrabă în ale relelor. Ca de exemplu cea a fricii de rezultat, care mai bine ar fi înlocuită cu cea de regulamente sau dacă nu, măcar de Dumnezeu.

Căci, în 10, juniorii A români au încasat acasă golurile înfrângerii în minutul 84 respectiv în cel de-al doilea de prelungiri, sfârșind meciul chiar în nouă, semn al degradării și pe mai departe a indisciplinei. O calificare spulberată aidoma țiganului la mal. Suntem în general o națiune de vreme bună, iar când e să se aleagă praful… Încotro?

Însă gestul lui Moruțan are și rădăcini ceva mai adânci. Iar aici trebuie punctat esențialul aspect al balonatei încrederi în sine, auto-insuflată în sânul acestui colectiv juvenil dar și exacerbată ca reflecție prin prisma oglindirii de dată recentă din mass-media. În primul rând, cât încă depășise doar prima fază a preliminariilor, în toamnă, în Creta, contra unor naționale nu neapărat de rang precum Grecia și Rusia, din interiorul acestui efectiv au răzbătut niște aprecieri care ar fi trebuit poate lăsate pe seama altora. Erau deja mari zmei. E nevoie de mare luciditate și realism pentru semnarea unor vremelnice auto-estimări. Mai era mult până departe chiar și în aceste calificări, darmite pe îndelungatul parcurs al unei cariere, cât junii nu pătrunseseră încă nici măcar la tineret.

În al doilea rând, iar aici și-a intrat cât se poate de clasic și tipic în viteză presa ”centrală”, unii juniori mari au început deja să fie mici mari vedete. Același cult al celebrității și personalității, exersat pe micul ecran într-o societate extrem de subiectivă și cu puternice complexe contrastante, hrănindu-se din clișee și cu mult prea bune impresii de sine, pavăză în calea fricii. Unuia precum Moruțan i s-a dat fără doar și poate nas, peste noapte mare subiect de transfer, câte și mai câte despre salarii și contracte cu multe zerouri, și nu în lei tramvai, cât încă băiatul era de fapt un junior la o trupă ce avea să sfârșească în play-out, AFC Botoșani.

Mai încet cu mobila pe scări. Picioarele pe pământ? Nu. Vârtos pe pedală. Cine suntem noi…

Filiera, una clasică, ungerea firului spre același tăiș al lamei carierei multora, entitate cu mai multe inițiale din capitală. Atât se știe, atât se poate. Într-adevăr, debutul Turului de Elită a arătat că generația de 1999 are acel ceva în plus față de mai puțin spumoase valuri recente, România U19 trecând cu 4-0 de omologii sârbi și cu 2-1 de suedezi, de la 0-1, dar ce folos toate aceste dovezi, dacă finalitatea a lăsat de dorit!? Debutul a venit de fapt ca o surpriză și nu neapărat ca o confirmare, pe când ieșirea din scenă a reamintit în ce cultură fotbalistică au fost crescuți și unii dintre acești juniori mai răsăriți, așadar cu excepțiile de rigoare.

Una este să fii încrezător în forțele proprii, însă la un mod bine calibrat și realist, și alta este să devii prematur arogant, nonșalanță taxată nemilos de sportul rege. O repet de zeci de ani. Capul plecat cu smerenie, joc de glezne și extrem de multă transpirație în regim de disciplină și bună conduită. Iar aceste reflexe nu trebuie lepădate nici măcar atunci când fotbalul românesc va ieși din mină la suprafață, asta dacă va mai ieși cumva prea curând. Altfel, cu false impresii, bariera automulțumirii de sine nu va fi doborâtă cu una, cu două. Iar ca un indiciu exemplificativ, de aceea și sunt nemții unde sunt, pentru că mai întâi și mai înainte sunt riguroși cu ei înșiși…

Când fotbalul intern va deprinde în regim constant și de continuitate bunele reflexe indispensabile unor speranțe de mai bine, scuturându-se pe de altă parte de metehnele mentalităților de genul cât de special mi-s eu, atunci va avea și șanse reale de progres. Până atunci însă, doar va constata cu amărăciune că nu întreprinde ceva chiar cum trebuie, totul plecând de la mentalitate. De ce nu-i iese fotbalului românesc? Tocmai pentru că nu procedează așa cum se cuvine, iar Moruțan a oferit un sugestiv exemplu. Acestea fiind zise, sportul rege din Carpați nu trebuie să aibă foarte mari așteptări strict de la generația 1999, ca un fel de salvatoare a aparențelor, și acest val mai înalt fiind tot creația unui fotbal cu nenumărate probleme.

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Liga 1 și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− doi = 4

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: