Propriilor copii, răpit dreptul de a juca. Ditamai LPS Banatul, neprezentare cu 4 grupe la ”mare” distanță, Chișoda: 12 echipe și tot atâtea meciuri în aer. Rușinoasă palmă pe obrazul liceului

Palmă pe care Sporttim o aplică în rândurile de mai jos cât poate de vârtos, măcar așa să-i doară cât de cât pe cei direct vizați, deși mă îndoiesc că le pasă în vreun fel. Dar și o palmă fără de care celor implicați ar trebui oricum să le crape obrazul de rușine, în plan profesional dar mai ales uman.

antet

LPS Banatul Timișoara era programată duminică să se alinieze cot la cot cu alte 3 grupări, și anume UTA Bătrâna Doamnă, care a putut așadar descinde de la Arad, Galaxy Timișoara și Junior Timișoara, gazdă a patrulaterului ținut la Chișoda, în cea de-a treia etapă a noii competiții Interliga Națională, adresată copiilor din generațiile 2007-2010, constând în întâlniri fiecare cu fiecare ale celor 4 cluburi, în sistem campionat, în paralel la toate cele patru grupe anuale de vârstă.

Sporttim a prezentat încă din capul locului derularea noii întreceri din zona vestică, programând disputarea a patru asemenea turnee în paralel în week-end-uri din această toamnă, iar competiția începuse bine, dar iată că runda a treia a adus o semnificativă și disruptivă neprezentare, și tocmai din partea unei ”pepiniere” de la care chiar foarte puțini s-ar fi așteptat la așa ceva: LPS Banatul. Localizat, ce-i drept, extrem de departe de Chișoda, ambele în aceeași zonă sudică a Timișoarei, liceul ceva mai la est.

La o simplă socoteală, au sărit din schemă prin neprezentarea ”Banatului” nu mai puțin de 12 jocuri programate, adică jumătate din totalul de 24, totul reducându-se la un triunghiular între celelalte trei grupări cu ale lor câte 4 garnituri, de 2007, 2008, 2009 și 2010. Într-o sfidare fățișă a competiției și a celorlalte protagoniste dar și fără a se respecta deloc pe sine, LPS n-a răpit așadar doar dreptul și nevoia de a juca a propriilor elevi de școală primară, ceea ce este oricum scandalos, ci și a partenerelor de întrecere, rămase fiecare cu câte 4 partide mai puțin disputate.

Iar toată această neprezentare, dintr-o mixtură în linii mari de dezorganizare internă disipată dinspre vârful structurii pepinierei fotbalistice la liceu, iresponsabilă în a nu delega reprezentanți înlocuitori, și de nepăsare fățișă pe palier orizontal, la nivelul antrenorilor, între cei rămași disponibili ca potențiali locțiitori de moment la cârma respectivelor 4 grupe.

E clar, unul precum Cristi Petcu, reprezentând tocmai și duminică după-amiază fotbalul românesc la nivel continental, pe banca tehnică a selecționatei sub 17 ani a României, în turneul de calificare UEFA din Ilfov, nu se putea dedubla și teleporta pentru a fi în paralel și la cârma unora dintre acei copii, la Chișoda. La fel, pentru jocuri ale unor juniori mai mari, de astă dată ai liceului, tot duminică erau pe drumuri, în județul Sibiu, Florin Filip și Sorin Badea, cu formații ale instituției de învățământ timișorene angrenate în seriile de vest ale Ligii Elitelor U19 respectiv U17.

Dar în cazul celorlalți, dacă tot nu-și arătase nimeni disponibilitatea volitivă pentru a reacționa pozitiv într-un necesar spirit de întrajutorare la nivel colectiv, atunci directorul instituției, Călin Rosenblum, ar fi putut face un efort organizatoric pentru a distribui cum se cuvine personalul cu atribuții pe băncile tehnice și să desemneze la urma urmei măcar 2 reprezentanți, că vor, că nu vor, pentru a nu mai adăuga, căci e de prisos, aspectul că potențialii înlocuitori sau locțiitori de moment n-ar fi trebuit nici pe departe să se lase rugați într-o astfel de situație, ci să-și etaleze spiritul pedagogic, didactic și la urma urmei profesionist pe adresa celor vizați, elevii-fotbaliști ai liceului, respectiv cel colegial, pe adresa antrenorilor care chiar nu puteau fi prezenți la etapa de duminică, de la Chișoda, a Interligii Naționale 2007-2010.

Era chiar atât de greu să se ”acopere” unii pe alții dar și toți laolaltă în fața partenerelor de întrecere!? Absolut deloc, doar să vrei cu adevărat. Iar liceul nu stă nici pe departe strict într-unul sau 2 antrenori de fotbal, căci acolo ființează totuși o întreagă catedră, un colectiv ce s-ar dori și s-ar nimeri potrivit a fi unit, așteptările fiind cu totul altele de la alb-albaștri. Sau nu? Nu e treaba și menirea Sporttim să se amestece în bucătăria internă a liceului și implicit elaborarea din aceste rânduri nu are darul de a înfiera anumite cadre didactice susceptibile să fi preluat ”osânda” responsabilității în preajma unor elevi de școală primară, și în condițiile în care fiecare în parte poate avea cel puțin circumstanțe atenuante, ba chiar și alibiuri perfecte, dar la urma urmei este totuși vorba despre o chestiune de principiu și onoare.

Și iată astfel un alt mic dar sugestiv crâmpei exemplificând explicativ picajul evident al fotbalului românesc prin devalorizarea ”pepinierei” sale valorice, bază a tuturor bazelor, fundament esențial al bolnăvicios de mult mediatizatei reprezentative de seniori a României. Esența și sâmburele sunt la ”firul ierbii”, iar acolo situația e cum e, ușor de dedus și prin prisma unui asemenea derapaj, la prima vedere insignifiant și fără nici o legătură cu starea generală de bine a fotbalului autohton, dar de fapt semnificativ.

Vor spune poate mulți că antrenorii unor asemenea licee nu sunt cointeresați de sistemul în care activează, sau sistemele, dacă luăm în calcul atât latura educațională cât și cea sportiv-competițională, și nici bine plătiți ori apreciați, iar în plus activează în cadrul bugetar, sub flamuri de ministere și municipalități, ceea ce implică anumite norme și baremuri, ca la stat și nimic mai mult. Timpul trece, leafa merge, noi cu drag și spor muncim.

Dar în acest caz de întrajutorare la nivel colectiv era vorba și de altceva, acel ceva în plus, ocazie cu care au căzut dacă mai era cumva cazul unele măști și s-a dat arama pe față.

Iar dacă așa ceva se întâmplă la o ”pepinieră” fotbalistică etalon cândva în a oferi sportului rege carpatin jucători îmbrăcând ulterior cu zecile de selecții tricoul reprezentativei de seniori, atunci ce speranțe și așteptări mai pot fi nutrite în privința viitorului acestei discipline pe plan intern!?! Și chiar așa, din moment ce, iată!, pare-se că tocmai la greu n-are nici cea mai mică reacție în a strânge rândurile, privind lucrurile prin prisma exemplului dinspre liceul timișorean.

Este și-așa tot mai greu de crezut că fotbalul mioritic mai poate cu-adevărat șlefui și lansa și pe mai departe la fel de mulți și de buni Codrea sau Contra, tineri propulsați din bătătura liceului în cauză, dar temeri pe alocuri justificate dau fiori cam reci că n-ar mai prea răsări nici măcar ceva mai ”mici” Codrea sau Contra.

Iar acolada cauzelor care mai ales au dus dar și duc în continuare la alunecarea fotbalului românesc prin sistemul său de copii și juniori se lărgește din păcate cu fiecare asemenea nou caz în parte. Mici și mărunte, dar care se adună năvalnic. Căci potențialii seniori de poimâine, mâine juniori, copiii de azi, ei au avut de suferit, fără absolut nici cea mai mică vină. Copii de la patru cluburi, asta apropo de responsabilitatea colectivă.

Vor spune probabil alții, eh, ce mare problemă, se poate totul reprograma la o dată ulterioară! Desigur. Orice improvizație e mai mereu îmbrățișată în țara Mioriței. Păi de ce s-ar respecta un program inițial în această rătăcită societate, cu al ei decăzut fotbal!? Prin asemenea bulversări, precum cea din week-end, progresează sportul rege juvenil românesc, și nu prin rigurozitate și disciplină, care, se vede treaba prin alte țări gen Germania, campioană mondială, le-au dus la ruină.

Aș face o generalizare prin a spune că România și-a arătat întotdeauna caracterul tocmai la greu, iar extrem de infimul exemplu din curtea LPS Banatul este un microcosmos al neplăcutelor trăsături din societatea carpatină.

Respectul de sine, extrem de prost înțeles în îngustimea înțelegerii autohtone, duce în absența sa la nepăsare, delăsare, lehamite și implicit la continua exercitare a minimei rezistențe, doar cu mici reflexe pierdute în spațiu ale autenticului spirit volitiv. E o societate coclită la greu între marjele ”Dar mie ce-mi iese?” și ”Sunt eu mai fraier?”, reflexe mentale exacerbate prin repetitive picături bine aplicate la nivel mediatic național de imaginea insului bine orientat, ”dăștept”, imagine asociată ideei de succes. Un cult al șmecheriei ieftine și de moment, al învârtelii facile, al visătorilor pară mălăiață simțindu-se permanent îndreptățiți la cât mai mult, să aibă și să fie, dar cu cât mai puțin efort cu putință.

În plus, individualismul cras al românului zilelor noastre, o fiară descătușată a originalei tranziții în care s-a pricopsit cu dragă inimă cu cele mai neprielnice reflexe sufletului și minții, a erodat implicit simțitor fundamentul întrajutorării colective și al binelui comun.

Această detectabilă lipsă de organizare dar mai ales de colaborare și cooperare într-un același colectiv dă pe undeva în vileag și o eventuală mâncătorie, destul de frecventă când e vorba ca românii să facă echipă, și cel mai adesea piperată cu schije de invidie profesională sau pur și simplu umană. Iar faptul că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat tocmai când unul dintre ai lor, în acest fericit dar mai rar caz la români și cel mai priceput din grup, reprezenta fotbalul românesc la nivel continental implicit prin a avea în grijă chiar și foști copii depistați de ”Banatul”, nu este o simplă și pură coincidență, ci o dovadă a lipsei de mândrie prin asociere, combinată cu trăsături dintre cele punctate mai sus.

Nu se-ajunge la simple concluzii pripite, ci realități faptice dovedesc tristul adevăr mai greu de spus și cu atât mai greu suportabil. Mai toți râvnesc pe-ascuns și le-ar surâde, cu un crez destul de puternic că li s-ar și cuveni, să dispună de mult mai mult decât ar fi firesc dar și le-ar fi oricum necesar, ce mai!, de la selecționeri în sus și prin cele mai tari turnee din străinătate, cu diurne și tot tacâmul, îmbătându-se strict numai cu fațeta însorită a respectivelor posturi, de unde și pudoarea de a nu se demite câteva ore cu grija pentru niște copii-elevi din curtea instituției de învățământ de la care își încasează leafa, bună, rea, aia cât e, dar din buzunarele noastre ale tuturor, ale contribuabililor. O chestie la urma urmei și de responsabilitate civică, față de comunitate.

Dar mult prea mulți români, în suficiența și mărginirea lor, dar și în egocentrismul lor, au uitat demult, dacă știau cumva, de reperele camaraderiei și veritabilului sacrificiu, de simplul gest curat de bine sau de autentică noblețe, mai totul reducându-se la ”eu și pentru mine”, cu crezul neabătut că ar fi mai buni și îndreptățiți, că li s-ar cuveni altceva, de la drepturi și până la sortire. Să fie cât mai adesea lăudați dacă se poate, să nu cumva să fie omiși de pe lista celor remarcați sau apreciați, pe cât de admirabili și mereu fără nici cea mai mică pată sunt, și nicidecum să nu fie care cumva criticați, Doamne ferește!, căci mare ar fi deranjul. Cine, noi!? Perfecți sub soare. Superficialitatea a atins maxime deplorabile, de unde și asemenea melanjuri de egoism și dezinteres cu răsfrângere imediată dar și pe termen lung asupra generațiilor de mâine, abandonate practic pentru o zi prin cazul practicii detestabile a Liceului cu Program Sportiv Banatul, sau mă rog, a celor direct în cauză pe relația cu fotbalul. Iar cum ți-i crești, așa îi ai, și probabil că anumiți închipuiți ar trebui să rumege ceva mai profund de ce oare nu se înghesuie prea tare copilandrii de azi să mai frecventeze datul cu piciorul și capul în minge la capătul Aleii Ripensia.

Ei uite, poate că și exact de aia.

Te uiți în jur și detectezi în societate și în comunități tot mai multe ființe cum nici pe departe n-ai vrea să fii, darmite să ajungi, dar care chiar așa au ajuns prin prelingere la nivelul una cu pământul în cele multe repere cardinale ale existenței și trecerii prin această iluzie.

O neprezentare cât o întreagă stare de spirit. Suntem niște triști, obosiți, mofturoși, leneși, inapt combatanți în ale jocului în propriul oraș, dar mai în adevăratele teste cu străinii. Iar rezultatele externe sunt doar efectul și proiecția în exterior a cancerului terminal devorând volitivul autohton. E vorba aia despre dansul cu sufletul ușor prin ploaie și efortul cu sufletul și mai ușor, de parcă ai fi plătit în aur și nu în… aer. Dar pe la noi a degenerat până și arta dansului fain, frumos și fin chiar și la masa-ntinsă. Grele suflete mai avem printre noi și pe undeva și pe banii noștri, ai tuturor, să nu poată fi măcar pentru câteva ore doar ”bieți” locțiitori la cârma unor copii îndreptățiți să joace și având nevoie de o călăuză. Imatur.

 

 

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Juniori și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Fotbal: