Vine și vremea lecturii. ”Stăpânii stadioanelor – Fenomenul ultras în România 1990-2010”. Despre o carte…

Puțin a mai rămas din sezonul fotbalistic intern de toamnă, mai precis două etape de Liga 1 și sferturile Cupei României, iar tihna Sfintelor Sărbători poate oferi apoi împătimiților sportului rege care țin să rămână conectați la fenomen răgazul de a lectura una dintre cărțile din domeniu, fără a se detașa însă de mediul virtual al știrilor actualității de zi cu zi, tot în spațiul online regăsindu-se și ”Stăpânii stadioanelor – Fenomenul ultras în România 1990-2010”, semnată de profesorul arădean de istorie-geografie Gabriel Sala.

Coperta-Ultras-1-600x400

 

Astăzi este prima zi fără partide de Liga 1 după 13 consecutive generate de cuplarea calendaristică a trei etape succesive, însă tot acest fotbal pe bandă rulantă a scos și mai mult în evidență pustiirea unui fenomen la vârf pe scară internă de o componentă de bază a spectacolului sportiv, spectatorul, goliciunea tribunelor fiind direct influențată de consecințele minusurilor tot mai apăsate ale sportului rege din România, printre care, în ceea ce privește protagonistele întrecerii, se numără apariția unor grupări fără tradiție și susținători, a altor cluburi clonă sau nevoite să evolueze pe alte stadioane decât cele de baștină. În acest proces de descompunere, și galeriile autentice s-au pipernicit, fragmentat sau chiar au dispărut din peisaj, cu contraexemple însă prin divizii inferioare, Commando Viola emanând actualmente forță de la nivelul eșalonului III, pentru ASU Politehnica Timișoara, așa încât rememorarea scenei fotbalistice din precedentele două decenii prin prisma fenomenului ultras autohton și în contextul celui continental poate fi mai mult decât binevenită, punând în lumină impactul tribunei ca și componentă a spectacolului sportiv cât spațiul destinat spectatorilor și fanilor ultras nu devenise depopulat precum în aceste zile ale meciurilor ”pe bandă rulantă”.

Semnalând încă din cuvintele introductive că ”scopul cărţii ar putea fi unul informativ, dedicat cu predilecţie spectatorilor ordinari”, Gabriel Sala a punctat pe parcursul a zece capitole fenomenul ultras din țară și de peste granițe, cartea publicată în anul 2010 la Editura Primus din Oradea și ale cărei exemplare tipărite au fost deja achiziționate urmând a fi republicată cândva în viitorul apropiat. Absolvent al Universității din Oradea, Facultatea de studii socio-umane, și profesor în vârstă de 41 de ani la instituția de învățământ preuniversitar arădeană LPT, Gabriel Sala semnează pe blogul personal, http://blogulluisala.blogspot.ro/, incluzând un link de descărcare a cărții ”Stăpânii stadioanelor – Fenomenul ultras în România 1990-2010”, pentru lectura sa online.

Cartea include și aspecte ale fenomenului ultras în două centre fotbalistice de mare calibru ale României, Arad și Timișoara, rânduri din care vom spicui în viitoare adnotări, momentan dând citire cuprinsului și cuvântului introductiv al autorului…

Cuprinsul:

I. Cultura Ultras în Europa
Introducere
Aspectele italiene ale fenomenului. Originile. Evoluţia ultrasismului prin prisma studiilor de caz
Mozaicul iugoslav – un teren prielnic!
Grecii si portughezii pe scena ultras europeană
II. Huliganismul în tribune si în istorie
Diacronia subculturii. Spaţiul britanic ca matcă a huliganismului
Huliganismul polonez emblematic în arealul slav
„Casual”, parte componenta a huliganismului. Studiul de caz francez. „Hooltras”, un hibrid al subculturilor
III. Politica în peluze
IV. Mentalitatea ultras
V. Cultura ultras în România
Galeriile de stil vechi. Perioada interbelica. Comunismul
Primii paşi ultras. Pionieratul mioritic al subculturii
VI. Radiografierea intrinsecă a istoriei şi evoluţiei galeriilor. Peluze şi brigăzi ultras în prima jumătate a anului 2009
VII. Ultrasismul conjugat la feminin
VIII. Ultraşii şi Jandarmeria
IX. Capturi bannere
X. Incidente provocate de galerii şi ultraşi reflectate în articolele de presă O cronologie a confruntărilor stradale. Percepţia incidentelor de către cei implicaţi în evenimente
Incidente între fani în perioada comunistă. Meciuri derby autohtone
Perioada anatemizării şi a semnalelor de alarmă, 1990 – 1995
Al doilea cincinal, 1996 – 2000. Canalizarea atenţiei presei asupra suporterilor bucureşteni
Perioada 2001 – 2004
Intervalul 2005 – 2008
Purgatoriul presei la sfârşit de deceniu.

Așadar, în cadrul capitolului ”I. Cultura ultras în Europa”, ”Introducere”:

”Strategia cognitivă a analizei diacroniei subculturii ultra poartă pecetea dorinţei de a prezenta o categorie de indivizi cu un etos inconfundabil în peisajul societăţii  româneşti. Ignoraţi, dispreţuiţi, catalogaţi ca declasaţi sau ostracizaţi, ultraşii sunt o realitate socială, iar lumea lor, un terra incognito pentru cetăţeanul simplu. Unici în  spaţiul mioritic, sunt huliţi de societate, ca orice element sau elemente care nu se  aliniază standardelor morale şi ţinutei comportamentale ale colectivităţii. Ambianţa autohtonă nu tolerează excentricii.

Pe de altă parte, caracterul de unicitate îl conferă tocmai „decontextualizarea” ultraşilor  români, ca exponenţi ai unui fenomen care a cucerit Europa, şi raportarea acestuia la  realităţile torpide româneşti unde s-a împământenit ideea că personajele care neagă  plenipotenţa globalizării ca modalitate de exprimare oficial acceptată a individului, sau contestă supremaţia paternală a sistemului şi a celui care reprezintă un sistem, nu sunt  în concordanţă cu modernitatea şi democraţia.

Imaginile negative şi stereotipiile cu care sunt gratulaţi aceşti dizidenţi ai tribunelor de către opinia publică nu reflectă o cunoaştere euristică din sfera autenticităţii ontologice sau a adecvării epistemologice, ci sunt mai degrabă produsul pervers al ignoranţei  raportate la existenţa şi caracteristicile etosului grupărilor ultras. Această pseudo-povară  a ostracizaţilor este asumată de către aceştia cu un aer de superioritate ce exclude stoicismul, aroganţă emanată din atitudinea celui care, explicit şi personal, îşi asumă  apartenenţa la un alter ego ca model de suporter şi de individ, categorie din care cetăţeanul de rând este exclus. Evident, imaginile intrinseci sunt idilice, iar cele  extrinseci superficiale şi lipsite de profunzimea experienţei palpabile, cu un fundament analitic bazat pe metode deductivo-inductive. Ca urmare, conturarea tipologiei  ultraşilor, în cazuri fericite pe temeiul unor experienţe limitate sau prin intermediul  informaţiilor parvenite de la presa partizană, este sortită alunecării pe panta încriminării

acestora şi eventual a eufemizării virulenţei unei exegeze ce cataloghează ultrasul,    declasându-l.

Oricum, anatemizarea este bilaterală, inechivocă şi ireconciliabilă, în România contemporană, între cele două lumi fotbalistice, a căror stare de spirit poate fi simplificată superficial şi chiar artificial la formula spectator comun versus ultras. Din unghiul dificil al radiografierii drumului spre toleranţă şi respect, scopul cărţii ar putea  fi unul informativ, dedicat cu predilecţie spectatorilor ordinari. Nu îmi arog merite de tip factotum şi nu am percepţia grandomaniei unei trăsături exhaustive a studiului,  informaţia  parvenindu-ne, după cum veţi vedea, din surse atipice, lipsa de   profunzime a acestora neexcluzând însă excogitaţia cititorului, proces prin definiţie formativ. Din lucrare nu vor fi expurgate sau cenzurate pasajele şi comentariile care cred că vor nemulţumi ultraşii, în virtutea faptului că un expozeu complex va facilita  cunoaşterea fenomenului de către cititori.

În demers îmi fac mea culpa în a semnala că analiza mentalităţilor, ansamblului de  reguli ultras, retoricelor sociologice analitico-descriptive, are ca fundament compilarea la nivel de substanţă a ideilor emanate de către ultraşi pe site-urile de profil sau pe forumurile cluburilor pe care le reprezintă, realitate care trasează, de altfel, şi limitele lucrării, pentru că este totalmente eronat a se amplifica până la iluzia atingerii  paroxismului veridicităţii absolute o părere sau mai multe, opinii care doar utopic pot fi gratulate cu puterea de a discerne caracteristicile fenomenului în sine, a etosului de grup ultras sau de a putea realiza o disecţie morală a ultraşilor. Astfel apoftegmele imanente nu sunt determinante în studiu.

Pe de altă parte diletantismul a fost anihilat prin studiul diligent al secţiunilor ultras de pe forumuri, a dialogurilor spumoase, imberbe, radicale sau zeflemitoare, însă o  arheologie a mentalităţilor fenomenului, o diacronie a tabloidelor comportamentale este imposibil de realizat. Nu există puncte de reper la nivel de fond, în virtutea faptului că materialul arhivistic datează de puţin timp pentru a-ţi propune un astfel de obiectiv.

De regulă introducerile nu simplifică, ci amplifică ambiguitatea cititorului vis-a-vis de   subiect. Cele spuse erau necesare pentru a evita căderea în derizoriu, din perspectiva  cititorului critic, datorită compilării comentariilor şi a articolelor de pe internet.

Pe de altă parte, volens nolens, în virtutea faptului că, tangenţial, m-am referit la sursele utilizate în cercetare şi că cercetarea istorică presupune raportarea la documente,  informaţii, alte izvoare istorice edite şi inedite, am realizat o categorisire de tip  cartotecă a registrului documentelor utilizate în redactarea lucrării:

a.

într-o primă categorie ar fi articole de presă din publicaţii periodice, unele dintre cele  mai mari furnizoare de informaţie generală, cum ar fi ProSport, Gazeta Sporturilor, Gândul, agenţia de presă Mediafax, Adevărul sau ziare locale. Subiectivă prin definiţie,   în sensul că analizează unilateral evenimentele, presa pozează fals în supervizorul imparţial, omnipotentă în desluşirea, tratarea şi redactarea ad litteram a   evenimentelor legate de ultraşi, însă necunoscând în profunzime, sau chiar deloc,  tipicul fenomenului, după cum reiese din majoritatea articolelor, arogarea unei  plenipotenţe sinoptice din această perspectivă este pur demagogică şi cameleonică,  rezultat al dorinţei de a conferi autenticitatea profesionalismului articolului redactat.

Faptul că cel care relatează evenimentele ultras este produsul şabloanelor jurnalistice ale sistemului – altfel nu ar fi jurnalist – şi nu contactează ultraşi decât pentru rating sau  din raţiuni comerciale pentru a-şi prezenta superficial, efuziv şi fugitiv poziţia, întăreşte acest lucru. Ziaristul român nu a vrut, nu a încercat sau nu a putut să depăşească limitele impuse de presa oficială, să treacă în cealaltă parte a baricadei, în condiţiile în care  acceptă cortina de fier metaforică care desparte lumea ultraşilor de ceilalţi. Presa manipulatoare, formatoare de opinie standardizată despre un fenomen, oficializează percepţia retrogradă asubculturii ultras, ca să utilizez arhetipurile la îndemână.  Trasarea unei direcţii impuse de către mentalităţile în vigoare, de către tipul de regim politic, exonerează ireconciliabil echidistanţa. Ultrasul este apreciat când se   încadrează în limitele comportamentale impuse subiectiv şi aberant de către sistem,  limite pe care reprezentanţii săi, după cum vom vedea, le încalcă de multe ori fără jenă,  şi ostracizat, când eludează regulile sociale. Mai plastic fie spus, exponentul subculturii nu mai este în rândul lumii. O luare de atitudine deschisă, inechivocă, tranşantă,  radicală, turbulentă nu poate fi decât condamnată de către presă, fără a se încerca cu adevărat desluşirea cauzelor de dincolo de aparenţe.

Ultrajele jandarmeriei, combătute cu o fervoare şi o efervescenţă diafană, sunt, în  concepţia presei, rezultatul lipsei de docilitate civică. De aceea credem că articolele de presă sunt impregnate de subiectivism în aceeaşi măsură ca şi comentariile sau  articolele ultraşilor de pe forumuri. Astfel, spicuirile largi din tabloide trebuie percepute  ca atare: incapabile să proiecteze dacă nu corect, obiectivitatea fiind în context o chestiune relativă, atunci măcar imparţial imaginea ultrasului şi a fenomenului în sine.

b.

Cea de-a doua categorie înglobează articolele preluate de pe internet, acolo unde am  beneficiat de suportul unei imense cantităţi virtuale şi concomitent palpabile, concrete,  de material arhivistic de pe site-urile prolifice ale mişcării (ex.www.romanianultras.net, uncoltuitatdelume.wordpress.com, etc.). Aceleaşi obiecţii ar putea circumscrie cazuistic o retorică negativă asupra concludenţii expunerilor ultraşilor. O contaminare în spirit depreciativ a unei aprecieri ce s-ar înscrie pe aceeaşi linie cu potenţa limitată în problematizarea şi creionarea fenomenului ultras. În realitate, deosebirile sunt substanţiale. Cazuistica unei paralele în context rezultă din faptul că articolele, comentariile, mărturiile, proiecţiile scriptice ale propriilor acţiuni îşi trag seva din emoţia experimentului. Subiectivismul alimentat din empirism este preferabil relatării fade, lipsite de savoarea contactului direct, de palparea fenomenului, în condiţiile în care, convenţional, egalizăm forţa intelectuală a exponenţilor presei propriu-zise şi a jurnalismului intrinsec. Orice istoric, ca să fiu mai clar şi concis, preferă o relatare scriptică a unei operaţiuni militare efectuate de un soldat în detrimentul unui banal articol de ziar. Fervoarea şi efervescenţa care transpiră adeseori prin cronicile ultraşilor nu descalifică esenţa sau, altfel spus, forma nu culpabilizează fondul cu stigmatul nonvalorii.

În fine, cea de-a treia categorie cuprinde frânturi din comentariile, dialogurile afirmaţiile acide care au avut loc pe forumuri, de unde au fost excerptate şi valorificate opinii  percepute ca apoftegme de către ultraşi, pentru peluza reprezentată de aceştia.  Informaţiile nu au fost preluate ca postulate, însă, prin polemicile iscate

volens-nolens, ultrasul îşi dezvăluie, printre invective, efuziune de sentimente sau  ironii fine, filozofia de viaţă.

Imaginarul lingvistic violent al ultrasului, virulenţa cu care descalifică şi declasifică  adversarii de orice natură reprezintă puncte importante de reper în desluşirea spiritului ultras. Precizez că dialogurile şi comentariile dintre ultraşi nu se rezumă, sub nici o formă, la polemizări deocheate pe internet, decantarea molozului lingvistic fiind necesară în reliefarea unor aspecte minuscule ale subculturii ultras, nuanţele şi amănuntele fiind decisive în acest sens, iar altele sunt deductibile datorită conglomeratului lexical aferent.

Acesta este registrul surselor utilizate în metodologia desluşirii poliedrice a fenomenului ultras în variantă mioritică. Prezentarea sumară a acestora era necesară în condiţiile în  care preambulul îl reprezintă contextualizarea. Demersul de sinteză a materialului preluat de pe internet, ambivalent, adică valorizator şi recuperator, evocă practic  incipient cadrul  general în proximitatea căruia s-a născut şi ultrasul român.

În altă ordine de idei trebuie menţionat că în DEX nu există o definiţie a cuvântului  „ultras”, asociat suporterului de fotbal, deşi acesta este utilizat în mass-media de  peste un deceniu. DEX-ul explică doar termenul de „ultra”, adică un element de compunere însemnând „peste măsură de”, „foarte”, „extrem de”, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. În condiţiile în care adaptăm cuvântul ultras la  canoanele  limbii  române, o formulă oarecum corectă de declinare, pornind de la împământenitele ultras la singular şi ultraşi la plural, ar fi ultrasă la singular  feminin, ultrase la plural feminin (vezi de exemplu legionar-legionară, legionari-legionare).

Adăugarea sufixului “ism”, specific multitudinii de termeni ce definesc un curent, o  ideologie, un sistem sau un fenomen social (de ex. huliganism, naţionalism, comunism, românism, etc), genereză un nou termen, respectiv cel de “ultrasism”, un cuvânt pe care,  datorită contextului prezentat, va fi adeseori utilizat ulterior”.

 

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Liga 1 și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Fotbal: