Ați văzut undeva talie la fiicele vikingilor? Reflecții la o diferență medie de peste 10 centimetri…

Eficiența și ușurința flexibilă cu care mult mai mobilele norvegience au dat cu terenul în cap handbalistelor României dă de gândit.

Stine Bredal Oftedal: golgheterul Norvegiei contra României, la 23 de ani și 1,68 metri înălțime (sursa foto: www.handball.no)

Chiar și un handicap de 13 goluri în minutul 43 al debutului la un turneu final de Campionat European, fie și în cazul uneia dintre cele mai performante selecționate reprezentative ale României, nu e nici un capăt de țară, nici o tragedie. Căci evoluțiile naționalelor ar putea lua și alte turnuri pe parcursul competiției, și oricum se întâmplă lucruri mult, mult mai grave pe lumea asta.

Dar, făcând strict referire la handbalul feminin, corecția primită duminică seară de România în preajma propriei granițe, la Debrecen, din partea Norvegiei, cu 27-19, după ce majoritatea părții secunde s-a scurs de fapt la mai bine de 10 goluri diferență, n-a putut să nu mă ducă cu gândul la spusele din urmă cu exact două duminici ale unui experimentat antrenor timișean implicat cu anii în handbalul juvenil al fetelor, făcând o vehementă referire dezaprobatoare la adresa inflexibilelor criterii de talie de pe semicercul mioritic.

Și tocmai aici e buba, inflexibilitatea. Pusă cu atât mai strident în lumină de flexibilitatea în joc și de mișcare a oponentelor. Iar când inflexibilitatea e sistemică, pentru că respectivele prevederi regulamentare se răsfrâng asupra întregii activități de instruire și formare în handbalul carpatin, atunci potențialul poate fi cu atât mai greu atins, indiferent de aluat și talent.

Desigur, Norvegia n-a depășit la scor România doar pentru că a avut centrul de greutate mult mai jos, părând un șoricel în joacă prin sprinteneala și agilitatea pașilor dar și prin abilitatea de a mânui mingea, ci s-a impus aproape uniform la toate capitolele, mai puțin faptul că n-a oferit și golgheterul meciului, ceea ce spune însă multe despre esența prestației colective bine articulate, precum o echipă, în contrast cu caracterul unidimensional al abordării ”tricolore”, pe mâna Cristinei Neagu.

Dar nordicele și-au croit succesul și pe exploatarea rigidității aproape imobile a garniturii românești, dezarticulată în atac și greoaie în apărare. Ce paradox, ca reprezentantele unor urmași ai vikingilor percepuți a fi cu pieptul lat și înalți cât bradul, să te descopere latinește, din schimbări de direcție, având în cea mai înaltă exponentă a lor, interul stânga Veronica Kristiansen, de 1,75 metri, o mai scundă jucătoare decât oricare ”tricoloră”, mai puțin extremele!

Și facem referire aici la handbaliste senioare. Așa încât nu poate să nu-ți sară-n ochi, cu atât mai mult, constrângerea în care se închistează negru pe alb handbalul românesc, căci iată ce stipulează regulamentul federal în cazul junioarelor III, adică adolescente din generațiile 2000-2001…

”5. Cerinţe de vârstă şi talie

În Raportul de joc pot fi înscrise 16 sportive, dintre care:

-obligatoriu minim 8 ( opt ) sportive junioare III (născute 2000-2001 ) şi

-facultativ maximum 2 ( două ) sportive junioare IV (n. 2002 şi 2003).

Cerinţe de talie:

– un portar (172 cm), care va avea inscripționat pe tricou nr. 1, 12 sau 16, inscris in

raportul de joc și prezent la teren;

– trei sportive de câmp (173 cm), inscrise in raportul de joc și prezente la teren;

– o sportivă de talie specială 2T (178 cm) este asimilată cu 2 jucătoare de talie, iar timpul

jucat de aceasta se dublează;

– o sportivă de talie (173) de mână stângă este asimilată cu o jucătoare de talie specială”.

Fabulos! Să pretinzi asemenea înălțimi unor eleve care abia peste 5-6 ani ar urma la o adică să absolve junioratul, înălțimi de genul celei a lui… Heidi Loke.

Culmea ironiei este că FRH face și o referire specială în cazul criteriilor de talie tocmai la mult căutata jucătoare de mână stângă, dar la ce bun toate aceste prevederi când România nu s-a putut prezenta la turneul final maghiaro-croat, dintr-o țară întreagă, cu un inter dreapta de mână stângă, pe când Norvegia a putut să aleagă din 5 asemenea sportive cooptate în lotul lărgit, mergând în cele din urmă pe mâna excelentei Nora Mörk, rețineți, de 1,67 metri înălțime!?! Cam de vârstă sa, la 23 de ani, erau lăsate în Scandinavia colege de post și din generațiile 1990 sau 1991, Jakobsen și Kurtovic…

E drept, Neagu s-a înălțat din zona mai scundei Mörk, și a ratat 10 aruncări, semn că – repetăm – nu toate au stat în calibrul competitoarelor, dar trebuie că este ceva greșit cu șablonul românesc, și asta la nivel sistemic.

Luați-o pe fosta sulițașă Stine Oftedal, principala marcatoare a Norvegiei, un centru tot de 23 de ani și 1,68 metri înălțime, și devine mai mult decât logic aspectul că, având talii de la 1,78 în sus și chiar 1,86/1,87 în cazul Crinei Pintea și a Gabrielei Perianu, România a fost depășită în viteză.

Așadar trebuie văzut mult mai departe decât prin prisma prestației de o oră a acestor sportive, căci este vorba despre un întreg lanț al slăbiciunilor. Imaginați-vă…

Ai un for federal îndelung contestat pe la colțuri, dar parte a unui sistem complăcându-se în meteahna ”merge și-așa!”, fie și din inerție, și care for se schimbă la vârful său dar nu se și înnoiește, ci totul doar se perpetuează în aceeași rigiditate monolitică, pe fondul unor modificări mai degrabă de imagine și de suprafață, cu atât mai înșelătoare, decât de substanță.

Cu alte cuvinte, eșecul cu Norvegia precum și una dintre cauzele sale, balastul de gabarit, nu trebuie percepute punctual, ci în mult mai largul context al unor deficiențe sistemice. Produs final sunt jocul sub clasa competiției și rezultatul pe măsură, 19-27, dar până acolo e angrenată această însumare de minusuri, zală cu zală.

O federație care, de exemplu, una zice, nu mai mergem cu selecționeri dintre antrenorii de club, și alta face, chiar și după sus-amintita schimbare la vârf. O federație care croiește asemenea prevederi detrimentale, iar exemplele de mai sus sunt grăitoare, și e totodată insensibilă la remarcile sau sugestiile din teritoriu, ale truditorilor de la baza piramidei, precum acest antrenor de junioare.

O federație domnind peste un sistem juvenil în care rezultatul cu orice preț e carte de căpătâi, cu toate practicile ce le implică asemenea abordări, iar cum ți-i crești, așa îi și ai, în detrimentul unei creșteri organice, firești. Și cum toate pleacă de la fundație și se răsfrâng în viitor…

Comparativ, unele dintre norvegience ajung la vârf în sport descurcându-se chiar și cu alte slujbe de bază, ceea ce le și ascute mintea, iar handbalul e doar un hobby, dar pe care îl practică cu atât mai multă plăcere, și zâmbetele li se conturează foarte clar definit pe buze, chiar dacă dorința de a câștiga, rezultatul, bată-l vina!, e pe măsură de mare.

Și cum ar putea fi ”tricolorele” altfel decât cu umerii căzuți când sunt îndemnate de un selecționer, Gheorghe Tadici, într-atât de ”bă!”-bolovănos în exprimare și greoi precum sufletul românului!?! Ce însuflețire și viziune le-ar putea insufla un mofluz precum atâtea milioane între aceste granițe, deschise cu Bulgaria și Ungaria!?! Dar problema n-ar fi Tadici, ci persistența de a nu opta și pentru alți subiecți, această teamă de a nu te desprinde de trecut și de a nu îmbrățișa schimbarea.

Luând din nou exemplul norvegian, cu simțul practic din fire, pentru a supraviețui lungilor nopți polare, ultimele medalii continentale din totalul de 9 smulse în 10 apariții, minimul fiind locul 6 în 2000, în… România, au fost adăugate cu islandezul de 50 de ani Thorir Hergeirsson, secondat aici – sugestiv! – de Mia Högdahl, insular în staff-ul tehnic al vikingilor din 2001, în umbra lui Marit Breivik, așadar părtaș la toate cele, ”aur” european în 2004, 2006, 2008 și 2010, dar și mondial în 2011 și olimpic în 2012.

S-ar putea atunci spune, păi cu cine să te pui, cu multiple campioane!?, însă și Norvegia trece printr-o amplă schimbare de generații, având absențele sale, așa încât cel mai înțelept ar fi să înveți ceva de la celălalt. Norvegia s-a arătat a fi foarte eficientă, ieri și peste ani, pe când România pare a-și trăda talentul nativ încă din fașă, prin exagerări aberante de genul taliilor, fără a mai ajunge să culeagă roade pe măsura potențialului uman totuși disponibil, iar pe deasupra nici nu absoarbe din tainele altora dar nici nu trage învățăminte din erorile trecutului, cu atât mai clar în acest caz, dacă e să ne luăm după seria de 5 înfrângeri la rând la turneele finale în fața nordicelor roș-albastre.

Pe de altă parte, știți cum e!?, de ce-am putea oare să le cerem într-atât de multe unor reprezentante ale noastre în arena sportivă, căci și Neagu & Co tot dintre români se trag, când, vizionând posturile de televiziune cu acoperire națională, înainte și după meciul cu mai ușoarele în simțiri și în pași norvegience, subiectele formatorilor de opinie mioritici patinează în jurul târgurilor de cârnați și cărnuri, profund imersate în mari cuve cu uleiuri, totul în stradă și la botul calului, dar și ale congelatoarelor cu carne de porc, plus slănina din cui, în lungul și latul supermarket-urilor!?! Ăștia suntem, făloși și bățoși în a agita înalt bățul cu flamură, iar burdihanul lui Tadici e șablon național acoperit de palton și supervizat în acest caz, Dumnezeu să-l apere!, de un cap federal într-un picior și pe canapea specială roșie. Roșie rămâne culoarea, inclusiv la semaforul medaliilor, dar mai degrabă mică e sclipirea speranței.

Ni se va da în cap cu excepția care confirmă regula, strălucirea aurului mondial din 3 august, al junioarelor sub 18 ani, în Macedonia, unde adolescentele României au croit un parcurs cu 7 succese și o remiză contra danezelor, pe un făgaș spre finală pe care mai toți și l-ar fi dorit, însă până și acea generație își așteaptă maturația și deplina confirmare la seniorat, așa încât nici să nu se îmbete F.R.H. cu apă rece, nici să se lase pe o ureche. Căci România s-a dovedit a fi expertă în a nu-și valorifica eficient resursele, talentul, potențialul, dând vârtos cu copita în vadră…

Doar că nu mai cred, după două decenii și jumătate, în capacitatea românească de învățare, nici în puterea de schimbare.

O singură soluție ar fi: reconstrucția temeinică de la rădăcini, în sistemul juvenil, la atragerea copiilor spre handbal, în selecția și la instruirea lor, totul cu cap și cu suflet, prin antrenori tot mai bine instruiți, la rândul lor, dar și stimulați. Fără jumătăți de măsură și inflexiuni federale. Și fără într-atât de multe importuri ulterioare, la senioare, dacă tot s-ar pune F.R.H. pe crescut propria pepinieră, dar nu în incubatoare specializate.

Altfel, excepția Macedonia ar rămâne meteorică, o întâmplare, și nici nu s-ar putea concretiza și între senioare, la vârf. Cât despre evenimentul punctual, de moment, Kristiansen a fost aseară a doua marcatoare a Norvegiei, dar și a Danemarcei. Iar mâine seară e România – Danemarca. Și chiar aș vrea să-mi dea Țăcălie cu tastatura-n cap.

Așadar… Ați văzut undeva talie la fiicele vikingilor? Eu nu. Dar poate că respectivele s-au micit de la vârsta junioratului, de-atâta handbal bun.

 

Acest articol a fost publicat în Handbal și etichetat cu , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Ați văzut undeva talie la fiicele vikingilor? Reflecții la o diferență medie de peste 10 centimetri…

  1. Toth Ladislau Ludovic spune:

    Am coborât aseară lângă echipa Norvegiei la pauză, după care căutam explicații, răspuns la întrebarea”Cum aruncă micuțele peste apărarea masivă a Romaniei „și de ce poate să circule mingea doar la ele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× sase = 18

 


Ultimele articole din categoria Handbal: