Despărţire Politehnica Timişoara – Zarko Petkovic. Cine l-a investit, în cadrul căror planuri şi pe care buzunar al contribuabilului timişorean?

O oarecare lipsă de calibru şi impozanţă, ba chiar prestanţă, şi un stil de joc relativ unidimensional, se făceau resimţite chiar şi în căldura verii, puţin după cooptarea lui Zarko Petkovic la Timişoara, dar toate acestea au devenit cu atât mai pregnante odată cu scurgerea etapelor şi cu intrarea alb-violeţilor la apă, la greu. Inevitabila despărţire a venit implicit chiar cu mult înainte de termen, însă acest nou import eşuat n-ar trebui să fie nici pe departe ţapul ispăşitor, ci doar să realimenteze parcă veşnicele întrebări: de ce el şi cine-a venit cu ideea aducerii sale?

Cel mai simplu ar fi să fie arătat cu degetul sârbul care în 31 ianuarie a împlinit 32 de ani, dar nu Petkovic s-a autopropus la AS CH Politehnica Timişoara şi nici nu e primul import pe Bega căruia i s-a acordat un credit nejustificat, ca urmare a unei erori de estimare şi discernământ. Problema nu constă în aparenta înşelare a aşteptărilor din partea lui Petkovic, care nu s-a integrat şi nici n-avea cum dar a întreprins ce-a putut, fiind foarte puţin probabil să nu se fi ştiut chiar deloc despre lipsa sa de versatilitate pe faza de apărare, ci mai degrabă în crezul orb al decidenţilor de a spera să închege noua echipă a „violeţilor” în jurul unui handbalist cu-o jumătate de joc.

Dinamo Bucureşti - AS CH Politehnica Timişoara 31-25 (15-14), în etapa a II-a a Ligii Naţionale: sârbul Petkovic, golgeter polist cu 4 în prima parte

 

Căci, întocmai, Petkovic a constituit doar o altă mutare neinspirată într-un şirag peste ani de achiziţii şi cedări lipsite de clarviziune şi de o strategie coerentă vizavi de ceea ce se doreşte pe semicercul masculin. Bârjbâială curată, dar mai mereu cu acel aer de aparentă siguranţă, « suntem stăpâni pe situaţie, ştim ce facem ». Nu prea.

În cel mai tipic limbaj de lemn, mereu uzitat în asemenea momente, dar care nu poate estompa amarul nereuşitei, clubul alb-violet ne anunţă că « prim divizionara de handbal CH Politehnica Timişoara şi sârbul Zarko Petkovic au decis, de comun acord, să înceteze colaborarea în acest sezon », rămânând de pus întrebarea în ce măsură procentuală va prelua contribuabilul timişorean nota de plată, pentru un alt experiment, eşuat, în numele său.

Am mai scris cu ani în urmă şi pare-se am atins nişte egouri când asociam pierderea timişoreanului Alexandru Şimicu, printre alţi paşi greşiţi, cu dovada destul de străvezie a incompetenţei în planul managementului sportiv la cârma unei grupări handbalistice fanion a Banatului, cu menţiunea că respectiva incapacitate de luare a unor decizii cu fler nu era într-o notă disonantă cu tendinţa ridicată în România la rang de virtute, însă perseverenţa în greşeală a tins să devină patologică odată cu îngustarea anuală a căilor de acces măcar spre locul 6.

De ce nu s-a învăţat în cazul lui Petkovic din greşelile trecutului? La cât a fost estimată valoarea sa în plan pecuniar? Câte cartuşe financiare şi-a consumat Timişoara cu asemenea cai verzi pe pereţi?

Dar mai ales de ce să nu-ţi cauţi mai întâi antrenor, dacă tot eşti pornit pe resetări de la zero, şi-abia apoi să purcezi la reclădiri, în funcţie de opţiunile şi viziunea acestuia, cu un ochi pe ceea ce încă era în propria curte, şi nu doar pe ceea ce rămăsese în urma cedărilor, iar cu celălalt pe potenţiale achiziţii, din competiţia internă sau eventual de peste hotare!? « Poli » a fost în contratimp total cu risipirea printre degete a pieselor forte Fenici şi Grasu, căpitanul şi golgeterul, şi investirea abia mai apoi a noului manager sportiv, Ştefan Constantin. Pus în faţa unui fapt împlinit, la care, ce-i drept, ar fi putut zice « cam greu aşa », şi acceptând riscul şi compromisul de a lua drept bun un de exemplu Petkovic.

Ca o ironie a sorţii, după ce nici prea interului, nici prea coordonatorul de joc din ţara vecină, venit din postura de golgeter al Serbiei, i-a tot scăzut turaţia în 2014, jocul de sâmbătă cu Bacăul l-a adus la cota zero, plase scuturate, pe când oaspetea, surprinzător condusă puţin după pauză cu 23-20, şi-a revenit brusc exact odată cu introducerea în premieră în joc a ex-polistului Fenici, care a tot zburdat apoi într-o veselie pe contraatac.

Nimeni nu s-ar fi aşteptat cu adevărat la altceva decât o înfrângere, Poli – Bacău 31-36, dar acest ingredient presărat de discrepanţa dintre panta evident descendentă a înlocuitorului sârb şi încă potenţialul de aliniere fie şi la un turneu final mondial, deţinut totuşi de centrul descoperit la Buziaş, a conturat parcă imaginea de ansamblu a unui club fără busolă şi încă fără acoperiş.

Iar acele busolei, date de ani buni peste cap, nu vor fi niciodată reglate cu jumătăţi de măsură contrastând cu apetitul real pentru performanţă, existând pe Bega doar în închipuirile unora, dar neregăsit în idei şi abordări. E de fapt apatie, teamă, minimă rezistenţă, frică de idealuri şi implicit decizii, ori incizii, mai măreţe. E o complicitate la învârtirea unui carusel al victimelor colaterale, în care tot urcă, mai devreme sau mai târziu, şi de regulă coboară mai vremelnic, cârd de antrenori şi jucători.

Iar când infrastructura sportivă a oraşului echivalează cu a unei urbe sârbeşti după bombardamentele satanico-sadico-demonice ale ştim noi cui, dar pentru carusel tot se găsesc ditamai bani, ba chiar şi suplimentări, atunci întrebarea se poate pune şi altfel, mai ales dacă în minutul 1 al vizitei vicecampioanei României în tribuna unei cândva mult iubite ex-campioane a ţării nu sunt mai mult de 200 de privitori. Din sute de mii de locuitori. La un meci netelevizat, sâmbăta la 5. Facem lucrurile să ne aflăm în treabă!? Să întreţinem vie flacăra, căci altfel poate s-ar stinge!?

Ori la bal, ori la spital, căci lâncezeala desuetă în palton ros a ultimilor ani e contrară spiritului Timişoarei, atât cât a mai rămas din el, scheletic, şi tradiţiei alb-violet pe semicerc.

Mai mereu învinsă, mai mereu răpusă de foşti jucători, Timişoarei nu-i stă deloc bine în această postură şi, dacă şirul demişilor şi plecaţilor e tot mai lung, ar fi necesară şi o oglindă cât mai mare, dar mare, mare, în care diriguitorii jucând cele 60 de minute-acasă la tăblia pe post de masa presei în « Constantin Jude », şi ce afront e acea tăblie la adresa celei de-a patra puteri în stat, vine vorba!, să se întrebe pe rând şi în grup dacă rândul lor nu vine niciodată. Una e cosinusul şi alta e, în mod cert, sportul, cel puţin de performanţă.

Iar Timişoara va avea probabil conducători autentici doar când respectivii vor plăti şi conduce exclusiv pe buzunarul lor, şi nu deresponsabilizaţi, în clasicul stil carpatin în care banul contribuabilului e uger cald, dulceag şi fără sfârşit. La ceea ce s-a întâmplat pe alocuri în cursul ultimelor săptămâni, ca, din nefericire, lotul lui Ştefan Constantin şi Dan Dumitru să se reducă la ceva mai mult de-un şapte, cu încă pe-atâţia în infirmerie, ar fi fost de bun simţ şi ca un semn de front comun din partea conducerii să iasă puţin din spatele cireşului, să ţină niţel pavăza în preajma încercaţilor din carusel. Dar nu. Nimic. Nici măcar acest gest, căci nenumărate şi anevoioase sunt ecuaţiile de rezolvat ale polilor de putere, mai vechi sau mai noi, din fruntea clubului.

Aşa încât, în câteva rânduri seci, ne-am spălat pe mâini prin eliminarea unei zale, supraapreciată de nimeni alţii decât cei de la butoane, de parcă altfel sârbii l-ar fi cedat.

Pentru conformitate, într-adevăr, după 53 de goluri în turul de campionat, Petkovic a înscris doar 13 în cele opt partide consumate în returul sezonului regulat. Iar alb-violeţii merg acum la Ploieşti, la turneul Cupei României, în care, în optimile de finală o vor întâlni pe Dinamo Bucureşti, miercuri 5 martie, de la ora 16. O eventuală victorie i-ar readuce în faţă Bacăul, joi…

La un an şi jumătate după revolta unor naivi, în 1989, « Poli » trecea şi de Dinamo şi lua titlul pe semicerc. La încă 23 de ani de-atunci, e pe punctul să piardă 3 din 3 într-un sezon cu aceiaşi alb-roşii, ca o altfel de evidenţă perfectă a pulverizării unor speranţe deşarte, a unor năzuinţe devenite scrum în vânt. Mai nimeni nu şi-ar fi imaginat astfel anul 2014, ca o cruntă dezamăgire, inclusiv pe bietul semicerc timişorean.

 

Acest articol a fost publicat în Handbal și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sapte × 3 =

 


Alte articole legate de acest subiect: